Cleja (în ) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Bacău, Moldova, România.

Denumire Numele de Klézse a fost menționat pentru prima dată în documente în secolul al XIII-lea, însă ca sat mai târziu. Cea mai veche menționare provine din 1588, când István Klézsei a intrat în conflict cu Mănăstirea Solca, așezământ care dorea să preia o parte din proprietatea sa.Tyúkszer bemutatása, Duma, p. 1

În alte surse numele a fost scris ca Clésé, Klescha, Clesia, Cleja, Klézse și Klesia.

Istoric

Formare Nu există date despre perioada formării, așezarea nefiind indexată în raportul Visitatio generalis omnium ecclesiarum catholicarum romani ritus in Provincia Moldaviae al lui Marco Bandini (1648), în aceeași situație fiind mai multe localități ceangăiești fondate înainte de această dată.

Prima atestare documentară cunoscută până în prezent apare în scrisoarea din 1781 a preotului Péter Zöld, adresată episcopului Ignác Batthyány,, „Cleja – Klézse”, în Moldvai Magyarság, Új sorozat, 11. évfolyam, 2. szám, februarie 2001, p. 7 unde preotul a enumerat Cleja alături de alte 39 de localități ceangăiești moldovenești, necunoscute până la redactarea scrisorii. Acesta a descris-o ca fiind „cea mai de seamă” dintre cele enumerate.

Potrivit etnografului , o explicație probabilă pentru care localitatea nu este menționată anterior scrisorii preotului este dată de harta Moldovei din 1792, unde Klescha figurează comasată cu Faraoani, astfel reiese că nu era considerată o localitate de sine stătătoare. Tot atunci așezarea avea menționate 234 de case și același număr de capi de familie dar din care nu se putea înrola nicio persoană în Armata Moldovei, probabil datorită statutului privilegiat de răzeși. Mai existau în evidență 14 cai și 495 de bovine.

Începând din secolul al XIX-lea există mai multe date consemnate despre așezare.

Amplasament și împărțire Satul a fost amplasat pe valea pârâului Cleja, afluent de dreapta al râului Siret, la o distanță de 15 kilometri la sud de Bacău.

Actualul sat Cleja este format din mai multe așezări comasate: miniatura|Amplasamentul fostului sat Kozák, văzut de pe dealul Táltos (sau Potul) Lanul Curții Udvarbirtoka, mutată și dispărută în timp ca urmare a unor epidemii Buda, cea mai veche așezare Pokolpatak, în Csernátok, situată între Klézse și Pokolpatak Sándorok, situată între Klézse și Pokolpatak Sziliste, acum foarte populată, situată la capătul Buda Klézse, în Kisklézse Kozák, așezare a refugiaților secui în urma Masacrului de la Siculeni, amplasată lângă dealul Táltos pe care a existat o pădure de mesteceniTyúkszer bemutatása, Duma, p. 2 Tyúkszer, menționată prima dată după 1764, conform tradiției numele a fost dat de către secui, făcând referire la creșterea păsărilor. Aceasta era amplasată lângă dealul Táltos. Dióskút, ultima dată vizitată de când mai exista o casă Alexandrina-Alexandra, în limba română, formată la rândul ei din Tyúkszer.

Dintre acestea, cele dispărute complet sau parțial existente sunt: Udvarbirtoka, Csernátok (parțial existentă), Kisklézse, Sándorok, Dióskút și Kozák.

Partea superioară a localității de reședință este formată din două foste sate: Tyúkszer la sud și Alexandrina la nord.

Ince János Petrás a menționat că în perioada în care a trăit, satul Cleja, deja cu forma finală cunoscută în prezent, era împărțit la rândul lui în părțile superioară și inferioară.

În Tyúkszer, conform tradiției, au existat ferme, transformate în timp în grădini ale familiilor Benke și Gábor. Cert este că acestea au existat înainte de venirea refugiaților secui iar în secolul următor au avut loc alunecări majore de teren în Tyúkszer și Kisklese (Cleja inferioară) și altele. Ca urmare a acestui fapt, secuii au vrut să plece, ceea ce ar fi însemnat pierderea unei forțe de muncă pentru proprietarul local al moșiei. Astfel, Alexandrina Cassu a donat o parte din moșia sa de vizavi de Tyúkszer, care se întindea până la Kisklese, unde s-au stabilit majoritatea locuitorilor din Tyúkszer și probabil și cei din Kisklese și Dióskút, iar restul la Felsőrekecsin (în ). Deși oficial zona era denumită Alexandrina, local era preferat numele vechiului sat Tyúkszer. În prezent, potrivit autorului András Duma-István, se fac eforturi pentru ca denumirea maghiară să nu mai fie folosită.

Intravilanul actual al comunei se compune din trei părți care în trecut au format trei unități administrativ-teritoriale separate: Cleja, Alexandrina și Valea Rea. Cele trei părți la rândul lor au rămas cu următoarele divizări cunoscute local:

Cleja cu Cleja propriu-zisă (denumită și Cleja Mare), Buda și Tyúkszer; Cleja propriu-zisă sau Cleja Mare se împarte în: Cleja de Jos, Cleja de Sus, Cleja Exterioară, Cleja Mică și Cleja Nouă; Buda: Buda de Jos, Buda de Sus și Buda Nouă. Valea Rea, rămasă localitate separată: Valea Rea de Jos și Valea Rea de Sus. O altă împărțire a Clejei sat este în: Cleja, Buda și Tyúkszer, unde se adaugă Bukila, Csernátok, Salamonok și Újfalu (Satul Nou), ca părți de sate sau străzi din comună.

Se remarcă faptul că locuitorii aparținând unei părți de sat, de obicei, erau înrudiți, datorită faptului că se căsătoreau între ei.

În privința toponimiei există denumiri care fac referire la existența pădurilor vechi, actual defrișate, care cuprind numele unor persoane necunoscute astăzi oamenilor din zonă: Fodor kaszálója („Fâneața lui Fodor”, o pajiște cumpărată de un om sărac în urma găsirii în mod aventuros a unei comori în punctul Háromárok feje, „Capul celor trei râpi”) și Szent László fája („Copacul Sfântului Ladislau”, după o întâmplare legendară) și altele.

Mai există denumiri care fac referire la unele locuri arabile sau fânețe obținute prin defrișarea pădurilor vechi: Bikkes („Făget”), în prezent pământ arabil și podgorie de viță de vie, Bagolyvész („Tăietura” sau „Defrișarea Bufniței”, unde vész înseamnă „pădure defrișată”), Cserés-porongya („Șesul Gorunului”), Cutkos (forma dialectologică a cuvântului Csutakos, „loc cu cioturi de copac”) și altele.La Cleja ..., Halász, 2018, p. 11

Toponimul Vetéskapu („Poarta semănatului”) se referă la îngrădirea veche a vetrei satului, având funcția de a bloca accesul animalelor în grădinile din sat în timpul pășunatului.

miniatura|Cineritele de pe vârful dealului Táltos (sau Potul) și capătul Căii Crucii Satul este traversat pe direcția V-E de pârâul Cleja, afluent de dreapta al râului Siret.Dicționarul geografic ..., Racoviță, 1895, p. 232

Istorie recentă În Condica Liuzilor din 1803 actualele sate Cleja, Somușca și Valea Mică figurau cu moșiile închinate unei mănăstiri din Bucovina.Dicționarul geografic ..., Racoviță, 1895, p. 233

În urma vizitei lui în zona Moldovei între 1844 și 1845, în cartea acestuia Keleti utazása a' magyarok' őshelyeinek kinyomozása végett 1844 és 1845 a menționat că satul Cleja de Jos (numit în limba română), în circumscripția Bacăului, plasa Bistriței de Jos, cu o populație de 1000 de oameni, era compus din răzeși iar limba maghiară era bine conservată în rândul femeilor, fiind izolate de populația românească. Satul ieșea în evidență prin livezi înconjurate de case iar la depărtare printr-un peisaj muntos. Biserica catolică, construită din lemn și dotată cu orgă, edificiu considerat de acesta de bun-gust, avea hramul Sfântul Francisc de Assisi și o componență de alte 7 filiale.; Keleti utazása a' magyarok' őshelyeinek kinyomozása végett 1844 és 1845, Pesten, 1851, p. 185 A mai menționat existența cimitirului și a unei Căi a Crucii. miniatura|Calea Crucii spre vârful dealului Táltos (sau Potul)

Ca amplasament, satul fusese menționat la sud de Bacău la o distanță de 2,5 ore de mers, departe de șosea, în valea pârâului Cleja. Satul era înconjurat de podgorii de viță de vie. Partea situată la nord de pârâu, proprietate a boierului Rosetti-Roznovanu, era numită Cleja de Sus. La sud, după un mal surpat, într-o vale vecină era așezarea mai nouă Somușca. Tot Jerney a prezentat etimologia Clejei de la expresiile greco-latine Clissa, Clusa sau Clissura ce semnifică „vale închisă”.

În privința oamenilor, acesta a spus că „ceangăii din Cleja sunt buni maghiari și totodată sunt și răzeși, ceea ce denotă o așezare liberă, strămoșească pe pământurile lor.”

Ince János Petrás, într-un răspuns dat în chestionarul lui , a explicat noțiunea instituției de răzeșie: „Posedă de asemenea și în zilele de azi unele locuri și datorită acestor posesii, având starea de Nobili mai mărunți, în limba valahă sunt numiți «răzeși» [...]”. „Posedă și azi, pe baza dreptului obținut prin răscumpărare, hotarul Clejei, în privința căruia circa trei-patru sute de familii dispun de drept de divizare la această posesiune, scrisoarea lor privind acest drept de divizare [...] este formulată în limba maghiară, însă nu am putut afla anul obârșiei scrisorii și îmi este necunoscută chiar și data încheierii acestei tranzacții.” La rândul lui și Jerney a menționat: „În Moldova există multe localități, unde locuitorii – nefiind sub stăpânire boierească – posedă liber, în comun pământurile împărțite între ei. Aceștia sunt răzeșii, numele lor derivând din cuvântul maghiar részes (părtaș)”.

a explicat că locuitorii, ca răzeși, nu aparțineau de un moșier, având pământul stăpânit liber de către ei.

Într-un document din volumul nr. 25 al culegerii de surse istorice, Uricariul (Iași, 1876–1895) locuitorii sunt menționați ca fiind de origine răzeși autohtoni, aidoma locuitorilor satelor Faraoani și Valea Mare.

Deși la mijlocul secolului al XIX-lea locuitorii erau de confesiune romano-catolică și de origine ceangăiască-maghiară, totuși preotul Petrus Neumann a constatat că în cimitirul satului există un grup de morminte diferite de cele ale catolicilor, cel mai probabil ale unor reformați, informație preluată și comentată și de Pál Péter Domokos. Însă nu există informații despre existența unei biserici reformate în sat, ci doar a două lăcașuri catolice și o alta ortodoxă construită în 1847 de boierul Iorga Anastasi, ultima neștiindu-se ce s-a întâmplat cu ea întrucât vârstnicii nu își aminteau de existența acesteia, cu excepția prezenței unor ruine la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Biserica

Biserica catolică a fost construită de către locuitori în 1811.

Substitutul episcopului Antonio De Stefano la Vicariatul Apostolic al Moldovei a publicat în 1851 Schematizmus S. Missionis Romano-Catholicae in Principatu Moldaviae, act publicat ca anexă a Calendarului Iulian din 1851, unde a menționat că „din cele 22 de plebanii în 16 (inclusiv Cleja), se utiliza limba maghiară.” Astfel, pe lângă Cleja, slujba catolică se oficia în maghiară și în alte sate din Principatul Moldovei în decursul secolului al XIX-lea.

Ince János Petrás, într-o scrisoare a acestuia a semnalat periclitarea utilizării limbii maghiare în sat:La Cleja ..., Halász, 2018, p. 12„În tot acest sat nenorocit al Clejei nu se află o încăpere unde să putem deschide un seminar pentru cantori, deși, chiar și eu personal, având această vârstă înaintată, mai bucuros m-aș odihni, decât să-mi omor zilele cu slujbă. Despre starea și locul unde se află preoții noștri nu pot scrie nimic, fiind contraindicat ca să-mi agăț secera în rodul de grâu al superiorilor mei, faptă ce ar aduce pe capul meu nenorociri scontate, semnalez, totuși, că fiecare poruncă emisă pentru noi din partea episcopiei se redactează în limba română.”Succesorii acestuia din secolul al XX-lea nu vorbeau în limba maghiară utilizată de populație, aceasta rămânând fără un intelectual în scopul ajutării rezolvării problemelor.

La nivelul anilor 1890 slujea un singur preot.