Războiul (din Insulele) Falkland, cunoscut și sub numele de Conflictul (din Insulele) Falkland, sau Criza (din Insulele) Falkland, cu denumirea populară de Războiul Malvinelor (), sau Războiul din Atlanticul de Sud (Guerra del Atlántico Sur), a fost un conflict militar cu durata de zece săptămâni, între Argentina și Regatul Unit al Marii Britanii, motivul disputei fiind două teritorii britanice de peste mări (British Overseas Territories), respectiv Insulele Falkland și Insulele Georgia de Sud și Sandwich de Sud. Conflictul militar a început vineri, 2 aprilie 1982, prin invadarea și ocuparea Insulelor Falkland, urmată în ziua următoare, de invadarea și ocuparea Insulelor Georgia de Sud și Sandwich de Sud, pentru a restabili suveranitatea argentiniană asupra acestora. Trei zile mai târziu, guvernul britanic a trimis o forță navală de intervenție pentru a alunga cu forța armelor trupele argentiniene care ocupaseră insulele. Conflictul militar s-a încheiat după 74 de zile, prin capitularea forțelor argentiniene în 14 iunie 1982, și restabilirea controlului britanic asupra insulelor. În urma conflictului, 649 militari argentinieni, 255 militari britanici și trei localnice din insule și-au pierdut viața. Conflictul a constituit punctul culminant al conflictului prelungit timp de aproape 150 de ani dintre Argentina și Marea Britanie pe tema suveranității asupra acestor insule din sudul Atlanticului. Argentina a susținut că încă din sec.19 aceste insule au fost teritoriu argentinian, în consecință, guvernul argentinian a dispus ocuparea insulelor ca o restabilire a suveranității asupra unui teritoriu ce aparținea de drept Argentinei. Guvernul britanic a considerat acțiunea argentiniană ca o invazie a unui teritoriu care aparținea Marii Britanii încă din sec.18. Nici unul din statele beligerante nu a făcut în mod oficial vreo declarație de război, iar ostilitățile s-au limitat numai la teritoriul insulelor, apele teritoriale și spațiul aerian corespunzător. Conflictul militar a avut un puternic impact asupra ambelor țări, constituind subiectul unui număr de cărți, articole, filme și cântece. Sentimentul național a crescut mult în Argentina, înfrângerea declanșând proteste în toată țara contra juntei militare de guvernământ, precipitând căderea acesteia. În Marea Britanie, Partidul Conservator, aflat la guvernare, susținut de victoria militară asupra argentinienilor, a câștigat din nou alegerile. Efectul cultural și politic a fost mai puternic în Argentina, unde a rămas un etern subiect de discuție și un motiv de frustrare pentru poporul argentinian.
Relațiile diplomatice dintre cele două țări au fost restabilite în 1989, ca urmare a unei reuniuni în Spania, la Madrid, în urma căreia ambele părți au ajuns la un acord. Nici această reuniune nu a condus la schimbări semnificative ale poziției fiecărei țări față de litigiul privind Insulele Falkland. Mai mult, în 1994, problema suveranității asupra acestor insule, a fost adăugată în constituția argentiniană.Constitución Nacional: "La Nación Argentina ratifica su legítima e imprescriptible soberanía sobre las Islas Malvinas, Georgias del Sur y Sandwich del Sur y los espacios marítimos e insulares correspondientes, por ser parte integrante del territorio nacional".
Istoric
Deși indigenii din Țara de Foc au vizitat Insulele Falkland încă din vremuri preistorice, insulele erau nelocuite când europenii le-au explorat pentru prima dată. Pretențiile europene de descoperire datează din secolul al XVI-lea dar nu există un consens cu privire la faptul dacă exploratorii timpurii au văzut chiar insulele Falkland sau alte insule din Atlanticul de Sud. Prima debarcare indiscutabilă pe insule este atribuită căpitanului englez John Strong în 1690 care, în drum spre litoralul Peru și Chile, a explorat strâmtoarea Falkland Sound și a observat apa și vânatul insulelor.
Insulele Falkland au rămas nelocuite până la înființarea în aprilie 1764 a Port Louis in estul insulei East Falkland de către căpitanul francez Louis Antoine de Bougainville și la întemeierea în ianuarie 1765 a Port Egmont in vest pe Insula Saunders de către capitanul britanic John Byron. Dacă locuitorii uneia dintre așezări știau sau nu despre existența celeilalte așezări rămâne subiect de dezbatere. În 1766 Franța a cedat Spaniei pretenția asupra Insulelor Falkland, care a redenumit colonia franceză Puerto Soledad. Problemele au început când Spania a detectat și a capturat Port Egmont în 1770. Războiul însă a fost evitat prin restituirea așezării către Marea Britanie în anul următor.
Așezările britanice și spaniole au coexistat în arhipelag până în 1774, când noile considerații economice și strategice ale Marii Britanii au determinat-o să se retragă în mod voluntar din insule, lăsând o placă care revendică Insulele Falkland pentru regele George al III-lea. Viceregatul Spaniol Río de la Plata a devenit singura prezență guvernamentală pe teritoriu. West Falkland a fost lăsat abandonat, iar Puerto Soledad a devenit în mare parte un lagăr de prizonieri. Pe fondul invaziilor britanice ale Río de la Plata în timpul războaielor napoleoniene din Europa, guvernatorul insulelor a evacuat arhipelagul în 1806. Garnizoana colonială rămasă din Spania a urmat exemplul în 1811, cu excepția crescătorilor de vite și al pescarilor care au rămas de bunăvoie.
Ulterior, arhipelagul a fost vizitat doar de nave de pescuit. Statutul său politic a fost de necontestat până în 1820, când colonelul David Jewett, un corsar american care lucra pentru Provinciile Unite ale Río de la Plata, a informat navele ancorate despre revendicarea Buenos Aires din 1816 asupra teritoriilor Spaniei din Atlanticul de Sud. Deoarece insulele nu aveau locuitori permanenți, în 1823 Buenos Aires i-a acordat negustorului german Luis Vernet permisiunea de a desfășura activități de pescuit și de a exploata vite sălbatice în arhipelag. Vernet sa stabilit la ruinele din Puerto Soledad în 1826 și a acumulat resurse pe insule până când afacerea a fost suficient de sigură pentru a aduce coloniști și a forma o colonie permanentă. Buenos Aires l-a numit pe Vernet comandant militar și civil al insulelor în 1829 și a încercat să facă reglementări pentru a opri activitățile vânătorilor și pescarilor străini. Aventura lui Vernet a durat până când o dispută privind drepturile de pescuit și vânătoare a dus la un raid al navei de război americane USS Lexington în 1831, când comandantul Marinei Statelor Unite, Silas Duncana, a declarat dizolvarea guvernului insulei.
Buenos Aires a încercat să-și păstreze influența asupra așezării instalând o garnizoană, dar o revoltă din 1832 a fost urmată în anul următor de sosirea forțelor britanice, care au reafirmat dominația Marii Britanii. Confederația argentiniană (condusă de guvernatorul Juan Manuel de Rosas) a protestat împotriva acțiunilor Marii Britanii iar guvernele argentiniene au tot continuat de atunci să înregistreze proteste oficiale împotriva Marii Britanii. Trupele britanice au plecat după ce și-au încheiat misiunea, lăsând zona fără guvern formal. Adjunctul lui Vernet, scoțianul Matthew Brisbane, s-a întors în insule în acel an pentru a restabili afacerea, dar eforturile lui s-au încheiat după ce, pe fondul tulburărilor de la Port Louis, gaucho Antonio Rivero a condus un grup de indivizi nemulțumiți ca să-l ucidă pe Brisbane și oamenii lui. Supraviețuitorii s-au ascuns într-o peșteră de pe o insulă din apropiere până când britanicii s-au întors și au restabilit ordinea.stanga|miniatura|255x255px|Așezare la Port Stanley, mai 1849, de Edward FanshaweÎn 1840, Insulele Falkland au devenit o colonie a Coroanei iar coloniștii scoțieni au înființat o comunitate pastorală. Patru ani mai târziu, aproape toată lumea s-a mutat în Port Jackson (redenumit Stanley), considerat o locație mai bună pentru guvern iar comerciantul Samuel Lafone a început o aventură pentru a încuraja colonizarea britanică.
Creșterea economică a început abia după ce Compania Insulelor Falkland, care a cumpărat întreprinderea eșuată a lui Lafone în 1851, a introdus cu succes oile Cheviot pentru creșterea lânii, stimulând alte ferme să urmeze exemplul. În 1881 Insulele Falkland au devenit independente financiar de Marea Britanie. Timp de mai bine de un secol Compania Insulelor Falkland a dominat comerțul și ocuparea forței de muncă din arhipelag.
În prima jumătate a secolului al XX-lea, Insulele Falkland au jucat un rol important în revendicările teritoriale ale Marii Britanii asupra insulelor subantarctice și a unei secțiuni a Antarcticii. Insulele Falkland au guvernat aceste teritorii ca Dependențe ale Insulelor Falkland începând cu 1908 și le-au păstrat până la dizolvarea lor în 1985. Insulele Falkland au jucat, de asemenea, un rol minor în cele două războaie mondiale ca bază militară care a ajutat în controlul apelor Atlanticului de Sud. După încheierea celui de-al II-lea război mondial, economia din Falkland a fost afectată de scăderea prețurilor lânii și de incertitudinea politică rezultată din renașterea disputei de suveranitate dintre Regatul Unit și Argentina. Disputa de suveranitate s-a intensificat în anii 1960, la scurt timp după ce Națiunile Unite a adoptat o rezoluție privind decolonizarea pe care Argentina a interpretat-o drept favorabilă poziției sale. În 1965, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluția 2065 , care a cerut ambelor state să conducă negocieri bilaterale pentru a ajunge la o soluționare pașnică a disputei. Din 1966 până în 1968, Regatul Unit a discutat în mod confidențial cu Argentina transferul insulelor Falkland, presupunând că hotărârea sa va fi acceptată de către insulari. Un acord privind legăturile comerciale între arhipelag și continent a fost încheiat în 1971 și, în consecință, Argentina a construit un aerodrom temporar la Stanley în 1972. Însă locuitorii Falkland s-au opus transferului de suveranitate și și-au afirmat determinarea de a rămîne britanici prin lobby-ul lor puternic din Parlamentul Regatului Unit. Tensiunile dintre Regatul Unit și Argentina au limitat efectiv negocierile de suveranitate până în 1977.
La începutul guvernării Thatcher Regatul Unit se afla într-o eră a reducerilor bugetare și s-a luat din nou în considerare transferul suveranității insulelor Falkland către Argentina. Discuțiile de fond asupra suveranității s-au încheiat din nou în 1981, iar disputa a escaladat odată cu trecerea timpului. miniatura|225x225px|Leopoldo Galtieri, liderul juntei argentiniene
Declanșarea conflictului militar thumb|Amiralul Jorge Anaya a avut un rol important în decizia juntei militare de a ocupa Insulele Malvine.)|218x218pxÎn perioada premergătoare declanșării conflictului, cu precădere în perioada de după transferul puterii de la dictatorul Gen. Jorge Rafael Videla către Gen. Roberto Eduardo Viola, spre sfârșitul lui martie 1981, Argentina a resimțit din plin efectele unei recesiuni economice severe, dar și o perioadă de puternice frământări sociale, însoțite de proteste contra juntei militare care guverna țara într-o manieră dictatorială începând din 1976. În decembrie 1981, a avut loc o schimbare importantă la nivelul conducerii militare a Argentinei, care a adus în prim plan o nouă “juntă”, în fruntea căreia se găsea Gen. Leopoldo Galtieri, în calitate de președinte, brigadierul Basilio Lami Dozo, și amiralul Jorge Anaya. Ultimul a fost principalul artizan al soluției militare a conflictului cu Marea Britanie, ce data de aproape un secol și jumătate. El a considerat că Marea Britanie era prea departe ca să poată da o replică militară Argentinei. "" ("Nu este vorba aici de mândrie națională sau ceva similar. Junta – mi-a spus Galtieri – nu credea că Marea Britanie va reacționa. El credea că lumea occidentală este coruptă. Că poporul britanic nu are nici un Dumnezeu, că SUA este coruptă, șamd… N-am reușit să-l conving că britanicii nu numai că vor reacționa, dar vor și învinge.") )]]