Tel Aviv-Yafo (în ebraică: תל אביב-יפו, în arabă: تل أَبِيب-يافا) este, după Ierusalim, cel mai mare oraș din Israel, principal centru economic, tehnologic și de afaceri al țării, de asemenea însemnat centru cultural. Este un oraș cu un ritm de viață alert și cu numeroase locuri de agrement. Aici se află sediile principale ale băncilor și ziarelor israeliene, de asemenea jumătate din marile companii și locurile de muncă ale unui sfert din populația activă a Israelului. Tel Avivul, împreună cu orașele vecine (Ramat Gan, Givatayim, Bat Yam, Holon, Bnei Brak, Petah Tikva, Ramat Hasharon, Rishon Letzion, Herzliya), cu unele din care are chiar câteva străzi comune, formează un conglomerat urban numit Gush Dan, cu o populație de peste trei milioane de locuitori. Istorie Yafo
Antichitate Yafo (Jaffa) își trage foarte probabil numele de la cuvântul ebraic (sau vest-semitic apropiat de ebraică) yaffá, adică „frumoasă” și are un trecut multimilenar. Elenii au cunoscut-o sub numele Yoppe, romanii ca Joppa, iar arabii o numesc Yáffa. Legenda evreiască îi atribuie întemeierea sa unuia din fiii lui Noe, Iafet.
Prima așezare urbană fortificată datează de pe la 1800 î.e.n. În secolul al XV-lea î.e.n. a fost cucerită de oștenii faraonului Tutmes al III-lea. A cunoscut dominații diverse – ale canaaniților, ale filistenilor, ale asirienilor, babilonienilor, perșilor, fenicienilor. Aici, după Biblie, au fost descărcați în două rânduri, în secolul al X-lea și în secolul al V-lea î.e.n., cedrii importați din Liban și destinați construirii și, respectiv, reclădirii Templului evreiesc din Ierusalim. Sub dominația persană, Yafo a fost dată în administrație fenicienilor din Sidon, al căror rege Eshmunezer a ridicat aici un templu al zeului Eshmun. În anul 322 î.e.n., orașul a căzut în stăpânirea eleno-macedoneană, a lui Alexandru cel Mare. În anul 301 î.e.n., a fost cucerit de diadohul Ptolemeu, devenit rege al Egiptului, iar apoi a trecut, ca și întreaga zonă, sub dominația Siriei seleucide.
În timpul răscoalei Macabeilor populația Yaffei, constituită mai ales din eleni și semiți elenizați sau politeiști, au opus evreilor o rezistență înverșunată. Yonatan Makkabi a cucerit orașul doar temporar, în schimb în anul 147 î.e.n. fratele acestuia, Shimon Makkabi, a reușit să-l supună definitiv. Yafo a făcut parte din regatul evreu al Iudeei, sub dinastia Hașmoneilor, apoi a Antipatrizilor până la desființarea lui definitivă de către romani în timpul „Războiului iudeilor”.
În timpul cuceririi romane a fost dăruit Cleopatrei de către Marcus Antonius, apoi a fost restituit regelui Iudeei, Irod cel Mare. Orașul-port Yafo a scăzut în cele din urmă în importanță când regele Irod cel Mare a început să favorizeze noua localitate-port Cezareea. După reprimarea răscoalei evreilor, orașul a fost pustiit de trupele romane în anul 68 e.n. și reconstruit apoi sub numele de Flavia Joppe. Noul Testament, mai precis cartea Faptele Apostolilor, relatează un episod semnificativ din începuturile creștinismului care are drept scenă Yafo – reînvierea văduvei evreice Tabitha (Dorcas) de către apostolul Petru și viziunea pe care a avut-o acesta în casa tăbăcarului Shimon, unde un înger i-a revelat ideea egalității tuturor neamurilor în fața lui Dumnezeu și a renunțării la obligativitatea alimentației rituale specifice. În urma acestei viziuni Petru a plecat să propovăduiască noua credință în rândul păgânilor greco-romani din Cezareea. În continuare, sub romani, iar apoi sub bizantini, a continuat să sălășluiască în Yafo o comunitate evreiască, menționată și de Talmud. Evul Mediu Arabii, conduși de Amr ibn al-As, din comandanții vestiți ai califului Omar (Umar), sub steagul islamului, au cucerit orașul în anul 636. Sub noua cârmuire musulmană (califatele omeyad, abbasid și fatimid), un număr de evrei au putut reveni în localitate și să sălășluiască aici până la venirea cruciaților în secolul al XI-lea.
Ramla, noua capitală provincială, s-a folosit de serviciile portului Yafo. Cu timpul, populația Yaffei s-a arabizat și localitatea a devenit un oraș arab, ajungând în cele din urmă, sub stăpânirea turcă și britanică în secolul al XX-lea, cel mai mare centru urban arab din Palestina. Sosirea cruciaților la Yafo i-a conferit rolul de „port al Ierusalimului”. În 1187 a fost cucerită de sultanul ayubid Saladin, iar după patru ani, de către Richard Inimă de Leu. După dominația cruciată, orașul a căzut în stăpânirea mamelucilor din Egipt.
Turcii otomani au cucerit Yafo împreună cu întreaga Palestină în anul 1517, în timpul sultanului Selim I. Sub stăpânirea lor localitatea a cunoscut la început o perioadă lungă de decădere. La sfârșitul secolului al XVIII-lea Yafo a suferit de pe urma luptelor interne dintre diferiți șefi locali.
Apoi, în 1799 orașul a fost ocupat, după lupte acerbe, de trupele lui Napoleon. Guvernatorul turc al orașului a fost executat. În cele din urmă expediția lui Napoleon în Palestina s-a terminat lamentabil în Yafo, în urma izbucnirii epidemiei de ciumă care a lovit din greu și populația locală, dar și pe soldații francezi. Napoleon a luat atunci decizia foarte controversată de a otrăvi pe toți soldații și prizonierii (vreo două mii de albanezi) îmbolnăviți, ce nu puteau fi evacuați. În continuare, orașul s-a aflat sub controlul pașei de Akka, Ahmed Jazzar (albanez de origine, cel care apărase cu succes Akka de asediul lui Napoleon), iar mai târziu a fost guvernat de Muhammad „Abu Nabut” Agha, albanez și el, care, vestit ca și Jazzar prin cruzime, s-a dovedit a fi un bun administrator – a refăcut numeroase clădiri, precum și zidurile cetății, a ridicat moscheea Mahmudiye, fântâna numită Sebil Abu Nabut, a amenajat piețe etc. Sub ocupația egipteană a lui Ibrahim pașa, fiul viceregelui Egiptului, Muhammad Ali – coloniștii egipteni au înființat noi cartiere în afara zidurilor Yaffei (Abu Kabir, Manshiye etc.) –, s-a dezvoltat cultura portocalilor și a lămâilor, care au făcut faima Yaffei. La acest renume a contribuit și marca „Jaffa oranges” a agricultorilor germani din colonia Sarona.
Noul regim al capitulațiilor a permis îmbunătățirea traficului dintre Europa și Palestina, inclusiv portul Yafo.
În aria actuală a orașului Tel Aviv, în Yafo și în afara ei au avut loc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea câteva încercări de colonizare creștine a unor creștini protestanți americani și germani. În anii 1853–1859 un grup de creștini adventiști americani din Philadelphia a întemeiat o comunitate numită Mount of Hope (Muntele Speranței) în preajma râului Ayalon, la nord-est de Yafo, pe locul unde astăzi se află Liceul „Shevah-Mofet” din Tel Aviv. Din cauza vicisitudinilor, mai ales în urma uciderii unora din coloniști de către cete înarmate ale unor arabi din vecinătate, așezarea nu a dăinuit. Între membrii ei care s-au întors, cu amintiri destul de traumatice, în America, s-a numărat și bunicul scriitorului american (cu rădăcini germane) John Steinbeck. În anii 1866–1868 adepți ai Bisericii lui Mesia din SUA au fondat un mic cartier în apropierea actualei străzi Eilat din Yafo – așa-numita colonie americană. Mai târziu le-au luat locul germani șvabi din Württemberg, făcând parte din societatea protestantă a Templierilor, și care au fondat aici o colonie numită Walhalla. În acest cartier ei au construit biserica luterană Immanuel și hotelul cu același nume – care la un moment dat a aparținut baronului rus Ustinov. În 1871, la nord de Yafo, în centrul Tel Avivului de astăzi, o comunitate luterană a Templierilor din regiunea Baden-Württemberg au creat o așezare agricolă-industrială numită Sarona (după numele regiunii Sharon) care a dăinuit, cu întreruperi, până în 1946.
Tel Aviv
Bazele orașului Tel Aviv au fost puse începând din anii 1870–1880 de către imigranți evrei, din Europa de Est și din Orientul Apropiat, însuflețiți de idealuri sioniste (de autodeterminare națională în vatra istorică) sau de sentimente național-religioase, pe niște dune din preajma vechiului oraș-port Yafo, care era atunci locuit în majoritate de arabi. Mai întâi, în anul 1869, ceva mai departe la est de Yafo, pe teritoriul orașului Holon de astăzi, din inițiativa lui Charles Netter din organizația Alianța Israelită Universală, s-a înființat școala agricolă „Mikve Israel” cu intenția de a educa în Palestina o generație de evrei care să-și însușească o cultură generală și să se priceapă la agricultură. Apoi au fost întemeiate la nordul Yaffei cartierele evreiești Nevé Tzédek („Oaza dreptății”) și Nevé Shalom („Oaza păcii”). Din inițiativa unor locuitori evrei ai Yaffei și ai noilor cartiere pomenite, în frunte cu Akiva Aryeh Weiss, Aharon Chelouche (Shlush), Shimon Rokah, Zaheer Ashrafi, Meir Dizengoff și alții, în anul 1909 s-a înființat la nord de Yafo așezarea Ahuzat Baiyt („Domeniul casei”) care a luat după un an numele de Tel Aviv („Colina primăverii”). Cu timpul, Tel Avivul a crescut și s-a întins până la limitele localităților arabe și evreiești din jur: Yafo, Ramat Gan, Givatayim.
La 29 noiembrie 1947 Adunarea Generală a Națiunilor Unite, pe baza recomandărilor unei comisii, a adoptat hotărârea de împărțire a Palestinei în două state, unul evreiesc și unul arab, prevăzând (între altele) ca Yafo să fie o enclavă arabă în teritoriul viitorului stat evreiesc și să facă parte dintr-un viitor stat arab palestinian. Partea arabă – arabii palestinieni și statele arabe grupate în Liga Arabă – a respins acest plan de compromis al ONU și a declanșat ostilitățile, atacând zonele locuite de evrei, iar după proclamarea statului evreiesc Israel, a decis intervenția militară împotriva acestuia. Din cartierele arabe, inclusiv de pe minaretul moscheii Hassan Bek din nordul Yaffei, s-au lansat tiruri de proiectile și gloanțe asupra unor cartiere evreiești ale Tel Avivului. În 15 mai 1948, când a încetat mandatul britanic în Palestina și Israelul și-a proclamat independența, armatele mai multor țări arabe, în primul rând Legiunea Arabă a Transiordaniei și armatele Egiptului, Irakului, Siriei și Libanului, au pătruns pe teritoriul fostei Palestine mandatare pentru a o ocupa în întregime și a împiedica formarea statului evreiesc.
În luptele dintre forțele evreiești și arabe în Yafo și zonele vecine au învins evreii. Armata egipteană care avansase în direcția Tel Avivului a fost oprită, după lupte grele, desfășurate la mare distanță de oraș.
Temându-se de ocupația evreiască, și în speranța victoriei și a unei întoarceri după scurt timp, marea majoritate a arabilor din Yafo – peste 60.000 de suflete – și-au părăsit casele, refugiindu-se mai ales în Fâșia Gaza, în Liban, în zonele aflate sub controlul Ligii Arabe, apoi și în restul lumii arabe, iar unele familii înstărite, mai ales creștine, în America de Nord și de Sud. În timpul și în urma războiului din anii 1948–1949, cunoscut ca Războiul de independență al Israelului, Yafo și un număr de sate arabe vecine cu cartierele Tel Avivului, ca Sheikh Muwaness, Sumeil, Salame, Djamusin, Hiriye, au rămas pustii. În casele arabe părăsite, în anii de după 1948, au fost așezați zeci de mii de refugiați evrei veniți din Europa postbelică și din diverse țări arabe (Yemen, Siria, Liban, Irak, Libia, Tunisia, Maroc, Algeria, Egipt).
În fosta așezare germană Sarona, depopulată în cursul evenimentelor dinainte și din cursul celui de-Al Doilea Război Mondial, inclusă și ea în perimetrul Tel Avivului, s-au instalat mai întâi instituții administrative și tabere militare ale autorităților britanice mandatare, iar după 1948, instituții guvernamentale și militare ale noului stat (actualul cartier Kiriyá și zona de comerț și agrement Sarona).