miniatura|Costum de urs din zona Moldovei purtat de o persoană. Costumul este adesea realizat din blana naturală a unui urs, adult sau pui, omorât și eviscerat. Jocul urșilor în Țările Române este un obicei practicat în prezent în ajunurile Crăciunului și Anului Nou, îndeosebi în Moldova, de către o ceată de urători. Ceata urătorilor care merg cu ursul este alcătuită din urători deghizați în urs, ursari, fluierari, toboșari; fiecare dintre ei interpretând un anume rol. Uneori, în ceată, pot fi acompaniați de irozi sau mascați.

Obiceiul a fost inițial realizat din Evul Mediu, mai ales în anotimpul de vară, cu urși vii dresați de către țigani ursari, cu scop de divertisment și terapeutic. În Principatul Moldovei și Țara Românească ursarii și alți dresori de animale au activat împreună cu lăutarii, aparținând aceleiași categorii profesionale. Dintre cele trei categorii de sclavi (robi) țigani între secolele al XIV-lea și al XIX-lea deținute de domnie, mănăstirile ortodoxe și boieri, ursarii au aparținut primei categorii, fiind țigani domnești, existând alături de aurari, fierari, rudari și lemnari. Însă fiind deseori obiectul donațiilor de către domnie, aceștia ajungeau și în proprietatea mănăstirilor sau boierilor. O parte a ursarilor au fost sedentarizați pe moșiile proprietarilor și nu erau implicați în migrații sezoniere (ursari vătrași), iar cealaltă parte erau seminomazi și se aflau în deplasare în anumite luni ale anului. De-a lungul vremurilor aceștia au fost criticați de Biserica Ortodoxă, care nu a permis contactul credincioșilor între țiganii dresori și lăutari și amenințau cu răzbunarea divină, au fost restricționați de Matei Basarab în Pravila (1652), unde s-au interzis căsătoriile fetelor cu lăutarii, și de către Mihai Suțu (1793), care a interzis spectacolele cu urși vii, costumele și spectacolele stradale.

În prima jumătate a secolului al XX-lea, autoritățile române, completate ulterior de protestele Societății pentru Protecția Animalelor (SPA) din București, au interzis spectacolele. Cu toate acestea, ursarii încă activau periodic în mediul rural, târguri mici și orașe. Ministerul de Interne și Jandarmeria Română au considerat spectacolele ca fiind sălbatice, sub formă de cerșetorie deghizată, cu animale care îndură foame și suferință, precum și o necesitate a antrenării țiganilor ursari retrograzi sau vagabonzi în agricultură.

Ca urmare a restricțiilor și persecuțiilor, obiceiul a fost adaptat la sărbătoarea românească a Crăciunului, unde un om îmbrăcat într-o blană de urs ce imită jocul ursului și cu ursarul propriu, deghizat în țigan ursar și asociat cu o tamburină, un fluierar sau lăutar, prin diferite strigături, parodiau vechii ursari.

În perioada după 1989 și în timpul aderării României la acquis-ul comunitar european de mediu, spectacolele în blănuri de urs ce au luat amploare mai ales în zona Comănești din județul Bacău, ca urmare a lipsei intervenției autorităților sau chiar protecției acestora, au fost raportate a fi în legătură cu activități de braconaj, mai ales în cazul blănurilor de copii-urs. Într-un context mai larg, legislația și managementul inexistent de protecție al urșilor din Munții Carpați a provocat un embargo al Uniunii Europene asupra intrării în teritoriul comunitar cu trofee de urs brun provenite din România. Pe de altă parte, presa locală și străină a acordat o imagine pozitivă jocului ursului și cu propunerea de a fi inclus în patrimoniul mondial UNESCO, însă organizația nu a oferit un răspuns la solicitare.

Acesta nu trebuie confundat cu ritualul ursului la populațiile slave, fino-ugrice și siberiene, cu semnificație totemică și de origine șamanică.

Origine thumb|Theodor Aman – „Ursarul” (1888)Jocul ursului nu este caracteristic României, la mijlocul secolului al XX-lea ursarii cu urși vii au cuprins aproape întregul continent european. În prezent, este un obicei asociat țărilor ce nu aparțin de Uniunea Europeană, precum Albania și Serbia. Mai rar, obiceiul a mai putut fi văzut în țări intrate recent în uniune, precum Bulgaria și România. La nivelul anului 2012 urșii vii dresați au fost găsiți pe străzile Salonicului din Grecia, în orașele din sudul României,Ignorance ..., Kocój, 2016, p. 267 în acompaniamente muzicale în orașe Bulgariei și Serbiei și migrând prin intermediul autobuzelor spre Bulgaria și Albania.Ignorance ..., Kocój, 2016, p. 268 Începuturile îmblânzirii și dresării urșilor în Țările Române Începuturile îmblânzirii urșilor vii de către țiganii ursari în Țările Române nu se cunosc din cauza lipsei surselor documentare. Pe de altă parte, În Țara Românească țiganii s-au stabilit în secolul al XIV-lea, însă nu se știe dacă erau deja împărțiți în clanuri și ce profesii practicau, dacă ursarii au fost un grup ocupațional separat de etnie sau au apărut și evoluat în cadrul ei de la începuturi, fie din alte grupuri de țigani dresori de animale din alte regiuni românești.

În Principatul Moldovei sunt atestați pentru prima dată țiganii în aceste regiuni, în puținele scrieri ale unor călători străini, ca familii de ursari adăpostite de către domnie. Îndatorirea acestora era primirea și distrarea oaspeților veniți la curtea proprietarului, prin acompaniamente muzicale și spectacole cu urși vii, ocupație descrisă de exploratorul și preotul iezuit polonez Franciszek Gościcki (1668–1729) în timpul unei misiuni diplomatice prin Moldova la Istanbul. În același principat, începând cu secolul al XVII-lea, au apărut mai multe acte domnești referitoare la existența dresorilor de animale. În prima jumătate a secolului al XX-lea, istoricul Gheorghe G. Bezviconi a străbătut teritoriile românești și a relatat despre ursarii din Moldova.

Există tendința între cercetătorii români ca ursarii să fie asociați cu lăutarii, întrucât așa au activat în trecut, iar o atestare veche a muzicanților se află la donația domnului Mircea Ciobanul către vornicul moldovean Dingă din anul 1558 a unor lăutari.Ignorance ..., Kocój, 2016, p. 269 În Țara Românească ursarii au fost atestați documentar în secolul al XVIII-lea (1775) în cadrul unei bresle a lăutarilor, cu muzicanți la diferite instrumente, dar angajați și în alte activități ca ghicitul, magia și dresajul de urși, cu spectacole și acompaniamente, adesea în cazul nunților.Ignorance ..., Kocój, 2016, p. 270

Dintre cele trei categorii de sclavi (robi) țigani între secolele al XIV-lea și al XIX-lea deținute de domnie, mănăstirile ortodoxe și boieri, ursarii au aparținut primei categorii, fiind țigani domnești. În această categorie erau incluși și aurarii, fierarii, rudarii și lemnarii. Însă fiind obiectul donațiilor de către domnie, aceștia ajungeau și în proprietatea mănăstirilor sau boierilor, deci în celelalte categorii.

Deși majoritatea cercetătorilor consideră dresorii de urși ca fiind o populație nomadă, necesită făcută o distincție în cazul ursarilor din teritoriul Țărilor Române: o parte a ursarilor erau sedentarizați la moșiile proprietarului și nu erau implicați în migrații sezoniere, iar cealaltă parte erau seminomazi și se aflau în deplasare în anumite luni ale anului. În orice caz, aceștia locuiau lângă casele domnilor și boierilor, mănăstiri și așezăminte mai puțin importante. Din această cauză, cercetătorii români îi clasează la vătrași, adică țigani nenomazi, care locuiesc în jurul vetrei satului.Ignorance ..., Kocój, 2016, p. 271

Evoluție Până la jumătatea secolului al XX-lea țiganii ursari traversau satele cu urși care îi călcau pe cei suferinzi de „șale”. În ropotele tobelor, mai mulți urși, ținuți în lanțuri de către ursari, trebuiau să joace după un anumit ritm.Dorinel Ichim, „Zona etnografică Trotuș”, colecția Zone etnografice, Editura Sport-Turism, București, 1983, p. 138

Activitatea era realizată în timpului anotimpului de vară în sate și orașe, iar în restul timpului ursarii se ocupau de creșterea și vânzarea catârilor.Starea ..., Duminică, 2020, p. 87

La începutul secolului al XIX-lea, Mihail Kogălniceanu a găsit numărul de 3851 de familii ale robilor țigani domnești în Principatul Moldovei, descriindu-i, printre alții, pe ursari: „țiganii care «joacă ursul»; mergeau prin orașele și satele Moldovei cu urși prinși de mici în munții Carpați și pe care i-au dresat pentru interpretarea diferitelor jocuri. Pentru prevenirea accidentelor, țiganii aveau grijă să tocească unghiile și dinții urșilor. Ursarii plăteau Domniei în calitate de tribut anual – câte 20–30 lei vechi, suma echivalentă cu 7–10 franci”.

În 1855, activitatea a fost descrisă ca fiind la solicitarea spectatorilor, iar urșii, capturați din Munții Carpați, erau dresați să danseze tananaua și ursăreasca. Un alt autor a descris faptul că ursarii se ocupau de capturarea unor urși mai tineri și mai bătrâni din păduri, iar puii de urs erau ținuți pe lângă, îi legau și înțepau ambele buze cu fierul roșu și erau introduse cârlige pentru a-i mobiliza în laț. Ulterior se dădea foc unui teren mai uscat, împrejmuit, iar ursul împins și acompaniat de muzică vocală și la tobe. Astfel se imprima ursului, din necesitatea de a scăpa, anumite mișcări, iar în urma dresării era dus la spectacole.Starea ..., Duminică, 2020, p. 88 Maude Rea Parkinson a descris, la trecerea dintre secole, că țiganii umblau pe străzi cu un urs îmblânzit care face giumbușlucuri, iar când unul dintre ursari face o incantație ciudată, ursul este nevoit să danseze. Mișcările stângace și mormăitul, ca acompaniament pentru muzică, erau pe placul copiilor și deveneau doritori să plătească ursarului mărunțișul pe care îl aveau.

Ca răspândire, toate județele din țară au țigani ursari, dar în județele Moldovei și mai ales în județul Bacău, ponderea acestora este cu mult mai mare față de alte grupuri.Tradiții ..., Alexandrescu, 2004, p. 6 În prezent, grupul ursarilor este concentrat în sate precum Băcioiu, Bacău; Pădureni (Berești-Bistrița), Bacău; Bâșca (Berzunți, Bacău); Rădoaia, Bacău; Temelia, Bacău; comuna Valea Seacă, Bacău; Prăjoaia, Bacău; Șerbești, Bacău; comuna Dofteana, Bacău; comuna Asău, Bacău; comuna Podu Turcului, Bacău și Pâncești, Bacău. Grupuri mari de ursari sunt stabilite în localități urbane precum Buhuși, Bacău, Târgu Ocna, Dărmănești, Moinești, Onești și Comănești. În respectivele localități și în altele din județul Bacău locuiesc și alte grupuri de țigani, dar care nu sunt ursari.

Critici Ursarii și lăutarii au fost criticați de Biserica Ortodoxă, ai cărei preoți i-a avertizat de-a lungul secolelor pe credincioși să nu aibă contact cu țiganii dresori și muzicieni, ce aveau spectacole și cântau la nunți și târguri, amenințându-i cu răzbunarea divină. După același model și domnia a reglementat meseria, când Matei Basarab în Pravila (1652) a interzis căsătoriile fetelor tinere cu lăutarii:Ignorance ..., Kocój, 2016, p. 273 „Nici alătutariul carele zice cu vioare și alăute pre le tîrguri și pre la sbouri și pre la nunte, nu poate să ia fata de om bun său de boiariu, ca unii că aceia sînt botjocură de Dumnezeu și oamenilor.”Ignorance ..., Kocój, 2016, p. 274 În 1793, Mihai Suțu a emis un hrisov în care s-a interzis spectacolele cu urși vii, costumele și spectacolele stradale.

Cu toate acestea, restricțiile nu au redus popularitatea ursarilor, întrucât societatea (homo ludens) prefera divertismentul și grotescul sărbătorii în fața ritualurilor ortodoxe cu o teologie neclară, slujbe îndelungate și rugăciuni pătimașe ale homo religiosus.

Tranziția către costumele de urși La sfârșitul secolului al XIX-lea, în satul Giulești din jumătatea nordică a Moldovei, de Sfântul Vasile băieții se costumau în ursari (cu cojoacele pe dos) și jucau ursul atunci când cei care jucau capra se opreau.S. Mihăilescu, „Obicieiŭ de la sf. Vasile”, în Șezătoarea, revistă pentru literatură si tradițiunĭ populare, Anul III, No. 8, Tipografia și Librăria M. Saidman, Fălticeni, 1895, p. 183