Valea Largă este un sat în comuna Sălciua din județul Alba, Transilvania, România.

Locuitorii Număr și ocupații thumb|right|300px|Vedere din sat Satul are astăzi 50-60 de case (sau fumuri). Locuitorii, români, (în 01.01.2005 populația satului nomăra 121 de locuitori) se ocupă în principal cu creșterea animalelor (bovine și ovine), cultivau și mai cultivă cereale (grâu, secară, orz, ovăz, porumb) și cartofi. În sat sunt livezi cu pomi fructiferi (nuci, meri, peri, pruni, cireși, vișini), unii săteni rotunjindu-și veniturile din pomicultură. Erau câteva familii chiar înstărite cu livezi foarte frumoase: Vojei, Codrescu, Băceștii, Găndreștii, familia Nistea (desprinsă din Găndrești și Bârstănești), care obțineau venituri bune din comercializarea fructelor, în principal pe piața din orașul Turda. Acum cele mai multe dintre aceste livezi sunt îmbatrânite, de altfel ca și majoritatea locuitorilor.

Pantea Eugen, cântăreț mai apoi cantor la biserică, născut prin 1910, își amintește că prin anii 1920 toate casele erau acoperite cu paie, numai casa popii era acoperită cu țiglă. Tot el vorbește de amintirea bunicii sale care zicea că pe când era ea mică, adică pe la 1850, apa văii mergea prin iarbă, pâraiele erau mai scurte și mai mici, dar a fost o rupere de nori, coastele s-au rupt, iar râpele s-au adâncit, torentele au adus bolovani și pietre mari, așa cum se văd acum. Era desigur rezultatul defrișării masive a pădurilor din timpul roirii satelor. Toate delurile erau arate și semănate cu grâu de primăvară, cu ovăz, secară și alac. Atunci, pe la 1920 și mai târziu, toată lumea ara. Secerișul ținea de la 1 august și se termina la 20 octombrie. Câteodată se întâmpla să ningă și oamenii să nu fi terminat de secerat. În perioada secerișului, cei mai înstăriți, cu suprafețe mari de holdă, făceau clăci cu câte 30-40 de oameni cu ceteraș și multă veselie, iar la terminarea secerișului se făcea cununa gâului, dusă la gazdă de către o fată. Pentru a asigura recolta din anul următor, cununa trebuia udată și odată cu ea fata care o ducea. La gazdă avea loc o petrecere cu masă, băutură și joc pentru bucuria rodului.

După primul război mondial a avut loc o prima depopulare mai însemnată a satului. Astfel prin 1925 un număr de circa 20 de familii au plecat în Banat și în Dobrogea. După al doilea război mondial, alte câteva familii au plecat în Banat, unde se formase localitatea Sălciua Nouă.

Culesul din grădina de acasă

După ce se cosea și se usca otava, se culegeau prunele, o parte, cele grase, se puneau la uscat pe coșer pentru făcutul zamei, altă parte, prunele albe, brodoline și bistrițe, se băgau la cadă pentru făcutul țuicii. Femeile culegeau cânepa și o băgau la topit, după vreo trei săptămâni o scoteau, o puneau la uscat ca mai apoi, în zilele bune, se apucau de melițat și o transformau în fuioare pentru tors. Lâna o spălaseră și o pregătiseră pentru tors în primăvară. În octombrie se culegea porumbul, fasolea, varza, bostanii pentru hrana porcilor. Știuleții de porumb se adunau în grămezi de obicei în șură, unde seara se organizau mici clăci de gheojghiocare a știuleților la care participau cei învecinați, prilej excelent de vorbă și de haz. Munca asta, deloc ușoară, la care participau și copii mai mărișori, se prelungea uneori până noaptea târziu la lumina slabă a unui lămpaș. Se scoteau cartofii și sfecla furajeră și se depozitau în silozuri, se puneau într-un șopron sau, mai degrabă, în pivniță.

O nouă epocă, cea a cotelor

Prin anii 50 ai secolului trecut, odată cu instaurarea dictaturii comuniste, satul cu rosturile lui milenare a intrat într-o puternică destabilizare, mai întâi prin măsurile draconice de urmărire a producției agricole și impunerea unui sistem de cote diabolic de neimaginat. Oamenii erau obligați să ducă din vârful muntelui cerealele în pai la o arie din centrul de comună unde se îmblătea cu o batoză a statului desigur naționalizată de la un gospodar mai înstărit. Cota se lua în funcție de suprafețele terenurilor agricole, astfel încât erau oameni care nu mai duceau acasă mai nimic, devenind muritori de foame. Animalele se inventariau cu strictețe; s-au impus cote de lapte, de carne și de lână, ba chiar și de păsări și de ouă, fără de care omul nu putea cumpăra din magazinele de stat zahăr, ulei, petrol sau stambă. În aceste condiții, în câțiva ani mari suprafețe de teren au rămas nearate și nesemănate, iar, ca să poată trăi, cei tineri au căutat locuri de muncă în industrie, în primul rând în minerit.

De prin anii 60 ai secolului XX, odată cu extinderea exploatărilor miniere, populația tânără a mers să muncească în mină și în uzina mecanică din Baia de Arieș, devenind un fel de nici țărani, nici muncitori. Meseriile noi i-au dus și pe o parte din Văeleni departe de casă, prin Turda, Timișoara, Hunedoara, unde găseau mai ușor de lucru.

Astăzi satul aproape că se pustiește datorită plecărilor celor tineri să muncească în străinătate. Sunt însă semne că unii ar reveni în satul părinților și al moșilor.

De remarcat că majoritatea bărbaților din sat sunt calificați în școli profesionale în meserii pe care nu le mai practică. Acum, că minele și uzina de flotare a minereului s-au închis, muncitorii de acolo au fost disponibilizați, au primit ajutoare de la stat, cei mai mulți dintre ei s-au pensionat.

Structură și organizare familială

De-a lungul timpului, satul, având la bază familia, s-a dezvoltat pe cei doi versanți ai văii, înspre fundul ei, între păraie împădurite constituindu-se cele câteva cătune: Borăști, Curășăști, Jăcești, Bârzogănești, Bârstăneși, Codrești, Găndrești, Băcești, Popicești, Bologești. Geografia locului și așezarea familiilor din respectivele cătune au fost cândva versificate: "Ciurcu, Cureș, Vagon, Jac, Imbrea, Budulău, Nonic, Hup, Cocoș, Dămian, Șilip".

De obicei familia își construia casa în funcție de suprafața de teren ce-o avea, care era bine să fie cât mai mare pentru nevoile unei economii agro-pastorale. Erau câteva familii foarte vechi și înstărite care aveau în jurul casei câte 5-6 hectare de pământ, altele câte 10-20 de hectare sau chiar mai multe. În mod tradițional într-o casă de numai două încăperi, cum erau casele vechi construite din lemn și acoperite cu paie, formate din tindă și casa de dinainte, locuiau câteva generații de oameni.

Cu timpul, de pe la începutul secolului XX sau poate ceva mai devreme, casa veche a fost înlocuită cu casa nouă cu două nivele și târneț (sau: târnaț), jos aflându-se una sau două pivnițe sau alte facilități, iar sus fiind două camere cu intrări separate, dar cu o ușă între ele, camere care separau în parte cele două familii. Ușa dintre cele două camere servea de comunicare între componenții aceleiași familii, dar era necesară și în cazul creșterii copiilor.

Puterea economică a familiei era desigur și rezultatul acestei comuniuni, srânsa legătură dintre generații într-o organizare de tip patriarhal, care ținea la un loc suprafețe relativ mari de teren, iar munca era riguros repartizată pe membrii familiei pentru o cât mai mare eficiență. Totuși puține familii au reușit să-și păstreze această organizare. Mai ales în cazul familiilor cu mulți copii terenurile s-au împărțit între frați, adeseori s-au mărunțit în zeci și sute de tarlale, unii desigur sărăcind. Cei fermi, cu copii puțini și cu grija realizării unor încuscriri pe bază de avere, au reușit să-i păstreze suprafețe mari de teren sau chiar să și le sporească.

Odată cu fenomenul de roire a satelor din urmă cu două-trei secole, nevoia tot mai acută de pământ a dus și aici la defrișarea unor mari suprafețe de păduri pentru a fi redate agriculturii și păstoritului. Lemnul uneori l-au transformat în cărbune, pe care o parte l-au comercializat în orașele în curs de industrializare. De aici a rezultat numele de Cărbunări.

Satul se conducea după cutume proprii, puterea decizională a obștii manifestându-se prin Consiliul bătrânilor.

Organizarea agrară și pastorală

O deosebită importanță a avut în aceste zone de pe valea Arieșului mijlociu organizarea agrară și pastorală. Oamenii au înțeles de timpuriu că pe solurile sărace producția de cereale depinde de îngrășarea terenurilor prin gunoire cu animalele, în special cu oile ținute peste noapte în staul. Suprafețelor mai mari de teren ce era gunoit trebuia să le corespundă un număr mai mare de animale, dar care consumau peste iarnă mult fân, pentru care era nevoie de multe brațe de muncă la cosit și la strânsul lui. S-a impus astfel alternanța țarină-imaș, adică într-un an terenul se ara și se semăna, în celălalt se pășuna și se gunoia natural prin prezența oilor și vitelor mari la pășunat, cu excepția boilor, care se duceau în ciurdă pe platoul de pe Muntele Mare.

Mai la îndemâna oamenilor erau locurile de pe terasele cu pante domoale de desupra satului, delimitate adeseori de păraie mari și foarte adânci, datorate eroziunii solului, de obicei împădurite, unde puteau zăcări în timpul verilor toride oile și vacile însoțite de viței: Doștină, Orziște, Lucaci, Față, Cărbunări. O atenție deosebit acordau sătenii ternurilor mai îndepărtate aflate la 5-6 km de sat la Meterg, sau După Stână ori în Fața Natului, teren în hotar cu Brăzăștenii la 8 /9 km. În aceste spații de câteva sute de hectare ieșeau vălenii cu oile la colibă.

Coliba

thumb|right|300px Coliba, o constucție-adăpost din bârne acoperită cu paie, cu o suprafață ce varia între 9 și 16 mp, cu o vartă de foc și polițe pe pereți, eventual cu un pătucean, devenea peste vară un adevărat centru de procesare a produselor lactate: caș, unt, jântiță, urdă, zară, o parte dintre aceste alimente ducându-se zilnic acasă pentru nevoile familiei. Amenajarea interioară a colibei era expresia sensibilității și hărniciei băciței.

Viața la colibă

Tot spațiul acesta pastoral era împânzit de colibe și de staule, câte 10-20 pe câte un versant, în vreme ce dincolo de culme erau altele. Această densitate umană a făcut să se împuțineze fiarele, principalul dușman al oilor fiind lupul, care nu o dată făcea pagube, așa că oile trebuiau bine păzite mai ales noaptea, chiar dacă se aflau în staul. Paza aceasta ca și toată treaba de la stână cădea în sarcina femeilor, ba nu de puține ori paza oilor peste noapte ca și mulsul și prepararea cașului revene unor fete abia ajunse la pubertate. Bărbații erau plecați la munci mai grele, precum cositul și adunatul fânului ori sapa porumbului și a cartofilor. Pe tarla, mai aproape sau mai departe de colibă, era staulul în care erau adăpostite oile pe timpul nopții, lângă care se afla cramba, un adăpost mobil de două persoane așezat pe tălpici de sanie, făcând astfel mai facilă deplasarea ei. Mai ales pe înserate, după ce oile și vitele erau așezate la locul lor, tot imașul vuia de chiote, de apeluri către vecini și nu numai, prin care tinerii își exprimau prezența și atașamentul într-un spațiu nocturn devenit nesigur: "Uuuu, tu Mărie, tu!", "Uuuuu/hu/hu/huuu!, mă Ioane, mă!"...

După mulsul de dimineață, oile și vitele erau lăste libere sau în paza copiilor, cei mari trebuind să meargă în altă parte la lucru, la sapă, la fân, ducând cu ei și produsele lactate necesare familiei. În aceste cazuri, de cele mai multe ori mama dormea în crambă cu copilul, asta nu doar din nevoi practice ci și ca o garanție a fidelității, căci imașul era plin de hăndrălăi, care puteau atenta la pudiciate femeilor. În cazul fetelor situația devenea uneori dramatică, nu o dată întâmplându-se să se nască aici copii din flori...

Ieșitul la colibă