Cel mai iubit dintre pământeni (1980) este ultimul roman scris de Marin Preda. Opera reprezintă o frescă a României „socialiste”, prezentând realitățile dure ale epocii cuprinse între 1945 și 1964. Deși, după desființarea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor în 1977, cenzura fusese transferată în responsabilitatea editorilor (controlați de Consiliul Culturii și Educației Socialiste), cartea a reușit să apară datorită prestigiului autorului și capacității sale de a crea parabole epice care ocoleau barierele ideologice.

Valoarea socială a romanului rezidă în critica adusă esenței perioadei respective, pe care regimul de atunci o permitea doar la nivel de detaliu. Marin Preda descrie o lume marcată de degradare și violență, populată de „dipsomani, parkinsonici și torționari”, realitate din care protagonistul, Victor Petrini, plănuiește la un moment dat să evadeze alături de iubita sa. : o „lume plină de dipsomani, parchinsoniști și torționari”, adică de bețivi, bolnavi și călăi, din care la un moment, disperat, personajul principal, Victor Petrini, ar vrea să fugă, împreună cu iubita sa, spre munți.Cel mai iubit dintre pământeni, p. 285/III

În anii '80 romanul a fost publicat în trei ediții, în 1980, 1984 și 1987.

Cartea a fost ecranizată în 1993, în regia lui Șerban Marinescu, cu Ștefan Iordache în rolul lui Victor Petrini.

Un personaj și o epocă Victor Petrini este personajul-pivot al romanului ,,Cel mai iubit dintre pământeni'' de Marin Preda, o trilogie de 1.241 de pagini care ne dovedește că, departe de a fi epuizate, posibilitățile romanului social, având ca suport evenimențial aproximativ perioada istorică dintre 1947 și 1958 (adică „obsedantul deceniu”, cum l-a numit chiar Marin Preda, cu o formulă memorabilă) sunt multiple și insuficient cercetate.

Convenția la care apelează autorul este aceea a confesiunii la persoana întâia, cu un narator ce nu este omniscient. Această confesiune se transformă într-un roman al eșecului, cum s-a mai încercat la noi, niciodată însă cu atâta naturalețe, fără crispări, fără tonalități pamfletare, fără a apela la sofisme structurate și la anticipări care să impună irevocabil asupra trecutului apropiat încă viziunea, soluțiile și mentalitatea prezentului, existența personajului-pivot fiind încastrată în istorie, iar destinul său determinat de două serii de factori care acționează violent și ineluctabil: caracterul propriu, relațiile cu alte individualități și micro-grupuri sociale, pe de-o parte; mișcarea greoaie a istoriei, un ghețar ducând indivizii ca pe niște pietre eratice, pe de alta.

Fericirea n-are istorie În schimb individul își caută fericirea în istorie (p. 246/III). Căci despre căutare și despre eșecurile succesive ale căutătorului este vorba în roman. Iar efortul minuțios reconstitutiv și interpretativ al naratorului se îndreaptă tocmai spre cercetarea cauzelor obiective și subiective care au influențat „"ordinea clipelor" existenței sale, spre căutarea greșelii/greșelilor care au perturbat succesiunea ordonată și previzibilă, inducând un destin dezordonat, imprevizibil și tangent tragicului.

Victor Petrini își povestește viața apelând mai ales la perfectul simplu al indicativului, trecutul cel mai apropiat de prezent pe axa timpului, ceea ce menține tensiunea relatării și îngăduie cititorului o participare afectivă intensă. În 1947, la douăzeci și cinci de ani, Victor Petrini este asistent universitar la catedra de filosofia culturii, într-un oraș transilvan. În momentul în care își scrie confesiunea are treizeci și cinci de ani, suntem adică în 1957 sau 1958. Cu unele deschideri spre trecut, acesta este intervalul în care se desfășoară principalele evenimente ale narațiunii, la care se adaugă ulterior un fel de dublu epilog (însemnările avocatului Ștefan Pop Ciceo căruia îi sunt încredințate paginile scrise, în așteptarea sentinței, într-o celulă, și comentariile naratorului după executarea, cu reducere prin muncă, a unei condamnări la șase ani pentru crimă, ultimele pagini datând deci de prin 1959 sau 1960).

„Dacă dragoste nu e, nimic nu e...” Sunt cuvintele, citate după Apostolul Pavel, cu care se încheie romanul. Prin proporția acordată analizei sentimentelor, căutării fericirii prin iubire s-ar putea susține că aceasta este nu numai tema, ci chiar supratema cărții ce poate fi citită astfel ca un roman al eșecului erotic reiterat. Numai că nimic nu ne asigură că raportul proporțiilor înseamnă și un raport de priorități semnificative. Căci iubirile lui Victor Petrini nu se sfârșesc doar pentru că ar exista relații erotice în care unul din parteneri se iluzionează mereu ci și pentru că în evoluția paralelă sau împletită a destinelor perechi, intervin mereu socialul, politicul ca factori perturbatori ce nu pot fi eliminați, ocoliți. În sensul acesta, nu iubirile și eșecurile erotice ale lui Victor Petrini se desfășoară ÎN ISTORIE sau ÎN AFARA EI, ci însăși această istorie a căutării fericirii prin iubire devine structura portantă a unui roman social și politic de lucidă și liberă analiză a consecințelor pe plan individual și social a interacțiunii forțelor distorsionante pe care le-a pus în mișcare; schimbarea de mentalitate produsă de proclamarea „urii ca principiu universal" (307/1) având ca efect descompunerea solidarității (343/11), atomizarea structurilor sociale, intrarea pe scena istoriei, temporar, a unor forțe iraționale.

Petrini nu este un om excepțional, refuză chiar această condiție - a excepției, fără a fi ceea ce numim „omul comun”. De aceea exercițiile sale teoretice, la care se fac referiri, nu sunt definitorii. El gândește epic iar confesiunea sa (în cadrul convenției, propuse de iramaneier) devine roman, nu eseu, despre eșec. Nu după putința teoretică trebuie judecat ci după putința epică. Ori, aici se vădește că eșecul nu este total, scriind Petrini nu numai că încearcă să-și explice pricinile dar reușește să ne sugereze că există limite ale cunoașterii de sine și de alții peste care nimeni nu poate trece dacă vrea să nu impună realității o grilă de lectură inadecvată, un nou terorism, al inteligenței de astă dată (257/III). Eșecul existențial devine premisa unei victorii, a scriitorului (42/1). O reconvertire miraculoasă a forței vitale, spirituale care nu se pierde.

Titlul romanului poate fi citit ca semn al pledoariei disperate pe care autorul o face, pe mai multe voci, adică nu numai prin intermediul personajului pivot, pentru o morală a iubirii, pentru depășirea eșecului („Eșecul, premisa unei victorii") prin depășirea speranței („Salvarea celor învinși:' nici o speranță"), pentru revalorificarea stimei față de persoană, de individualitate, prin depășirea confuziei dintre persoane și bunuri, dintre „om în general" și omul ca unicat.

Prozatorul, trăiește „cu acea încredințare eternă a oricărui povestitor că o dezvăluire modifică ceva, în sine sau în celălalt". Pentru el, ca și pentru narator, scrisul este o „luminare", o iluminare și cere „un efort suprem, aproape inuman", (100/III). „Aveam sentimentul că — scrie, în epilogul romanului, Victor Petrini —, dacă nu mă puteam adresa contemporanilor mei, cu speranța să fiu citit de ei cândva (și această speranța mă trezeam că n-o mai aveam), gândul la o posteritate abstractă la care de fapt nu mă gândisem niciodată nu-mi dădea puterea să alung din mine izolarea în care mă aflam în mijlocul lumii mele, lume în care mă născusem, descoperisem miracolul existenței, suferisem și fusesem fericit... Numai prin această lume prezentă mă puteam adresa posterității..." (319/III). Acest sentiment care este trăit de naratorul/autor explică într-un fel nu numai densitatea evenimențială și de trăiri a textului ci și natura sa stilistică, apelul la tehnici narative, care să faciliteze atât lectura cât și înțelegerea unui cititor mediu, de a cărui imagine probabil romancierul a ținut seama și a cărui atenție și acord a dorit să le capteze, să le mențină. Succesul de public al romanului ca și succesul de critică ne dovedesc că Marin Preda a știut să răspundă unui „orizont de așteptări" (Eugen Negriei), fără să-1 contrazică dar și fără să-1 dezamăgească. După tomul întâi al romanului Delirul, acest roman este una dintre cărțile cu cel mai mare succes real, fără ca să fie sigur că receptarea entuziastă a criticii a influențat mai mult căutarea cărții decât circulația liberă a zvonului. (Notez, pentru sociologii literaturii, că ar trebui verificată știrea că, la București, pentru roman, care a apărat într-un tiraj nedeclarat, se oferă în jur de 200-300 de lei.)

Din același punct de vedere, există șansa ca acest roman să redeschidă apetitul pentru evocarea romanescă a „obsedantului deceniu" și în același timp să producă salutare disjuncții între valoare și nonvaloare, între sofistica legitimistă, pedestră publicistica mascată de faldurile unei construcții romanești chinuită de minus-talente și epica realistă de mare vigoare, expresie a unei conștiințe problematizate. Confuzia de criterii pe acest teren este totuși îngrijorătoare căci la un scurt interval au fost declarate evenimente editoriale două romane care nu pot fi, dacă ai bun-simț critic, pomenite în același context. Dorința de a citi „dezvăluiri curajoase” este atât de mare încât publicul se lasă amăgit de fapte, uitând să mai cerceteze retorica epicii în efectele ei mai adânci, acolo unde dichisirea realității, prin apriorismul modelelor sociale închise, nu mai acționează, ci dezvăluie doar primitivitatea concepției epice.

„Istoria calitativă” „Istoria unei ciume nu e pasionantă”, scrie Petrini. „Scene monotone de oroare și cifre statistice despre hecatomba în care au pierit milioane de ființe umane." El observă că ochiul dramaturgului, în Romeo și Julieta, se îndreaptă spre soarta iubirii celor doi și nu spre ciuma care îl oprește pe călugărul mesager. Este motivarea proporțiilor pe care le stabilește prozatorul între istoria iubirii și istorie. „Sunt deci partizanul istoriei calitative (s. n.), deși înțeleg bine pe Marx, care ne demonstrează că istoria o constituie totalitatea evenimentelor și fenomenelor în care sunt implicați oamenii și nu numai inițiativele lor de expansiune, fiindcă într-adevăr topirea ghețarilor, de pildă, în urma creșterii cu un grad sau două a temperaturii terestre iar pune în umbră întreaga istorie calitativă a omenirii.” Și aici naratorul introduce o sugestivă analogie între ființa umană și nisip: „Trebuie luat din grămadă un fir, pus pe o suprafață plană și lovit cu ciocanul, atunci se poate sfărâma. Furtunile îl pot împrăștia, dar se depune în altă parte, iar călcatul în picioare nu produce în masa lui decât găuri care practic nu-1 ating.” Analogia nu poate fi dusă mai departe. Marin Preda scrie romanul unei ființe singure într-o perioadă în care solidaritatea este descompusă. Dar scriindu-i istoria nu o poate face corect decât explicând pricinile psiho-sociale ale destructurării.

„Era ticăloșilor”