miniatura|Harta lumii budiste în procente în 2020. Budiștii reprezintă aproximativ 4,1% din populația lumii. Budismul este o religie și o filozofie orientală. Ea își are originea în India în secolul al VI-lea î.e.n. și s-a răspândit într-o mare parte a Asiei Centrale și de Sud-Est. Se bazează pe învățăturile lui Gautama Siddhartha (Buddha Shakyamuni), un gânditor indian care se crede că ar fi trăit între 560 î.e.n. și 480 î.e.n. De-a lungul timpului, budismul a suferit numeroase schimbări, în prezent fiind o religie foarte divizată, fără o limbă sacră comună și fără o dogmă strictă, clar formulată. Este răspândit în India, Nepal, China, Japonia, Sri Lanka, Coreea, Mongolia, Myanmar, Thailanda, Vietnam, Laos, Cambodgia, Indonezia și Malaysia. Cu aproximativ 600 de milioane de adepți la nivel mondial, budismul este a patra religie a lumii după creștinism, islam și hinduism.
Budismul aparține grupului de religii dharmice alături de hinduism și de jainism, păstrând o puternică influență a elementelor constituente ale acestor două religii. Mai este numit și „Buddha Dharma”, ceea ce înseamnă în limbile sanscrită și pali (limbile textelor antice budiste) „învățăturile Celui Luminat”.
Origini thumb|right|200px|O reprezentare statuară tipică a lui Gautama Buddha din Bangkok, Thailanda. Buddha este deseori înfățișat în poziție lotus, în timpul meditației și prin atingerea ritualică a pământului cu mâna dreaptă el învinge ispitele demonului morții, Mara. În prezent, istoricii fixează această dată în 560 î.Hr. Veridicitatea istorică a întemeietorului budismului, Gautama Buddha (623-543 î.Hr., după tradiția budistă din Birmania și Thailanda; 560-480 î.Hr., după istoricii moderni), este confirmată de majoritatea cercetătorilor din zilele noastre în pofida vechilor teorii din trecut care îl considerau pe acesta mai degrabă un personaj mitologic. Cu toate acestea, biografia lui Gautama Buddha, așa cum este ea prezentată de Asvaghosha în Buddhacarita (cea mai veche relatare existentă a vieții profetului) abundă de elemente fantastice și legendare. Budiștii consideră că prințul Gautama Siddhartha s-a născut în Lumbini și a fost crescut în Kapilavastu, aproape de actuala frontieră dintre India și Nepal. Potrivit tradiției, tatăl lui Buddha era conducătorul unei formațiuni tribale numite Sakya. Încă de la nașterea lui Gautama, un vizionar important din regiune, Asita, i-a prezis pruncului un destin proeminent în sfera sacerdotalăCf. Suttanipata: "Copilul Înțelepciune, giuvaerul/ Așa de prețios că pereche nu-și are,/ S-a născut la Lumbini, pe pământ Sakya/ Pentru fericire și bucurie în lumea oamenilor". Tatăl lui Buddha are însă într-o zi un vis în care își vede fiul părăsind palatul ca sihastru așa că decide să îl protejeze de realitatea ostilă care l-ar putea indispune și l-ar putea determina să aleagă calea ascezei. În ciuda acestor măsuri, Buddha reușește să facă patru incursiuni în afara palatului, întâlnind un bătrân foarte slăbit, un bolnav, un mort și un călugăr. Primii trei îi revelează efemeritatea existenței materiale, datorită bătrâneții, a bolii și respectiv a morții, iar călugărul îi dezvăluie calea de a învinge aceste suferințe umane, și anume prin meditație. Prin urmare, Buddha hotărăște să părăsească orașul și să-și abandoneze bunurile, urmând o asceză deosebit de dură în junglele Uruvela. După șase ani însă, constată că acest timp de asceză nu îl ajută, nu îi aduce iluminareaMajjhima-Nikaya,I,247. Este deseori ispitit de moarte (Mara) să renunțe la căutarea adevărului și să se dedice numai comiterii faptelor bune Suttanipata 425, 439. Prin meditație, Gautama Siddhartha reușește să își concentreze toată atenția asupra eliberării de suferință, capătă revelația reîncarnărilor sale anterioare și i se dezvăluie legea condiționismului universal. În cele din urmă capătă „deșteptarea” (bodhi - o traducere populară în Apus este „iluminare”), la vârsta de 35 de ani, devenind cunoscut ca „Buddha” („cel iluminat”) sau „Gautama Buddha”. Încurajat de zeul Brahma, Buddha petrece 45 de ani învățându-i pe oameni despre dharma și întemeiază budismul. La Sarnath, Buddha își face pentru prima oară cunoscută învățătura și tot aici apar primii călugări ai comunității budiste. Mai târziu, pe măsură ce Buddha își răspândește religia, numărul adepților săi crește considerabil, cei mai importanți dintre aceștia fiind Ananda (discipolul preferat a lui Buddha), Sariputra și Maudgalyayna (doi prieteni din tinerețe). Întorcându-se în comunitatea sa natală, Buddha îl convertește pe tatăl sau la budism dar și pe Rahula, fiul său. Gautama Buddha a murit când avea în jur de 80 de ani, în Kushinagar (India), în urma unui drum istovitor alături de Ananda și a unei boli de dizenterie. Conform legendei, Buddha a încercat să îl consoleze pe discipolul său îndurerat spunându-i înainte de a muri: „Destul Ananda, încetează să te chinui și să jeluiești...Cum poți crede că ceea ce se naște nu moare? Acest lucru este cu neputință.” Maha-parinibbana-sutta
Budismul s-a extins pe întreg teritoriul subcontinentului indian și în țări învecinate (precum Sri Lanka), de-a lungul primelor cinci secole de la moartea lui Buddha. În cele două milenii care au urmat, a pătruns și în restul Asiei și în toate celelalte continente.
Diviziuni thumb|300px|upright|Harta cu cele trei mari ramuri ale budismului (Mahayana Theravada și Vajrayana)
Paul Poupard, în cartea Religiile, afirmă: „Învățăturile și organizarea monahală instituite de Buddha pot fi numite prin termenul budism pre-sectar, cu toate că toate diviziunile actuale ale budismului au fost prea mult influențate pentru a garanta o includere sub acest nume și a delimita caracterul acestei forme originare”. Cea mai folosită clasificare a budismului de astăzi de către savanți, printre care se numără și cel mai sus amintit, împarte adepții în trei zone geografice sau culturale: Theravada, budismul est-asiatic și budismul tibetan. O altă clasificare foarte utilizată cuprinde două diviziuni, Theravada și Mahayana, ultima cuprinzând cele două forme de budism de mai sus. Există însă și alte modalități de împărțire, utilizate atât de savanți cât și de credincioșii budiști.
Terminologia utilizată pentru desemnarea grupurilor religioase este de asemenea diversă (menționăm faptul că lucrarea de referință pentru care dezvoltăm aici aceste diviziuni este cea amintită mai sus de Paul Poupard). Budismul est-asiatic: numește budismul răspândit în Coreea, Japonia, Singapore și o mare parte din China și Vietnam. Budismul estic este un nume alternativ pentru budismul est-asiatic sau se referă uneori la toate formele tradiționale de budism, în contrast cu budismul vestic răspândit în Europa și America. Budismul ezoteric, Budismul nordic, Budismul sud-estic: denumește Theravada. Budismul sudic: denumește Theravada, Budismul tantric: este un alt nume pentru Vajrayana și Tantrayana. Budismul tibetan: budismul întâlnit în Tibet. Hinayana: un termen din Mahayana pentru a desemna Theravada; uneori se utilizează pentru școlile budiste timpurii. Hinayana se traduce prin „micul vehicul" în timp ce Mahayana prin „marele vehicul". Unele școli Mahayana din Japonia, Coreea, China și Tibet nu consideră termenul peiorativ sau denigrator. Lamaismul: un termen învechit, considerat derogatoriu, folosit pentru budismul tibetan. Mahayana: o mișcare religioasă ce s-a desprins din sânul școlilor budiste timpurii și care s-a scindat mai apoi în budismul est-asiatic și cel tibetan. Uneori budismul Mahayana desemnează numai ramura sa est-asiatică. Mantrayana: sinonim pentru Vajrayana. Școala Tendai din Japonia a fost influențată de Mantrayana, conform tradiției. Sravakayana: un termen alternativ pentru primele școli budiste. Școlile budiste timpurii: sunt școlile în cadrul cărora budismul a fost divizat în primele secole. Dintre aceste școli, doar una a supraviețuit, Theravada. Tantrayana: considerat de obicei o altă denumire a budismului Vajrayana. Theravada: budismul tradițional răspândit în Sri Lanka, Birmania, Thailanda, Laos, Cambodgia, o parte din Vietnam, China, India, Bangladesh și Malaysia. Este singura școală budistă timpurie care a rezistat de-a lungul istoriei. Uneori termenul este utilizat pentru a desemna toate școlile budiste timpurii. Vajrayana: o formă religioasă care s-a desprins din budismul Mahayana. Este de obicei asociat cu budismul tibetan, deși nu există o definiție precisă a acestei diviziuni" Poupard.
Doctrină În religia budistă oricine se trezește din „somnul ignoranței”, experimentând o relație nemijlocită cu realitatea, fără să fi fost instruit de cineva, și predică învățăturile sale celorlalți este numit buddha. Toți budiștii tradiționali sunt de acord că Buddha Shakyamuni sau Gautama Buddha nu a fost singurul buddha: se crede că au existat mulți buddha înaintea lui și că vor exista și viitori buddha de asemenea. Dacă o persoană obține „trezirea", fără ca neapărat să o și predice comunității, el sau ea devine arhat (limba sanscrită) sau arahant (limba pali). Siddhartha Gautama este unic între ceilalți buddha care au existat și vor exista, deoarece învățăturile lui se concentrează asupra acestui tip de trezire, numit și „eliberare” sau Nirvana.
O parte din doctrina promovată de Gautama Buddha cu privire la viața sacralizată și scopul eliberării are la bază „cele patru adevăruri nobile", care analizează structura și originea „durerii” (dukkha), un termen care face referire la suferința și neîmplinirea caracteristică omului „ne-trezit", „ne-eliberat", aparținând lumii mundane. Ultimul din cele patru adevăruri nobile, cel care vizează modul de stopare a durerii, cuprinde „drumul sfânt cu opt cărări", unul din fundamentele vieții morale budiste.
Numeroase grupuri distincte s-au dezvoltat de la moartea lui Buddha, având diverse învățături, percepții filosofice, moduri de celebrare a cultului etc. Cu toate acestea, există câteva doctrine comune pentru majoritatea școlilor și tradițiilor budiste, cu toate că doar Theravada le consideră pe toate centrale. S-a constatat că în legătură cu comunitățile budiste se pot face puține generalizăriGombrich, Budismul Theravada.
Budismul prezintă și câteva concepții comune cu celelalte religii dharmice, cum ar fi reîncarnarea ("samsara"), adică reîntruparea ființei în alte forme de existență pe baza rezultantei faptelor comise și a legilor karmice.
Cele trei caracteristici ale existenței Conform filozofiei budiste, existența, lumea în general are trei caracteristici: impermanența (skt. anitya pal. anicca) non-sinele (skt. Anātman pal. anatta), insatisfacția (skt. duhkha pal. dukkha) sau durerea