„Masca Morții Roșii” (în , inițial The Mask of the Red Death) este o povestire a scriitorului american Edgar Allan Poe.
Povestirea relatează încercările prințului Prospero de a evita o periculoasă ciumă, boală cunoscută ca Moartea Roșie, prin izolarea lui într-o mănăstire. El, împreună cu mulți alți nobili bogați, organizează un bal mascat în șapte camere ale mănăstirii, fiecare decorată într-o culoare diferită. În mijlocul orgiei lor, o persoană misterioasă intră și își face drum prin fiecare dintre camere. Prospero moare după confruntarea cu acest străin, la fel pățind și oaspeții. Povestirea prezintă multe tradiții ale ficțiunii gotice și este adesea analizată ca o alegorie cu privire la inevitabilitatea morții, deși unii critici se opun considerării operei ca un text alegoric. Au fost realizate multe interpretări diferite, încercându-se să se identifice adevărata natură a bolii.
Povestirea a fost publicată pentru prima dată în mai 1842 în revista Graham's Magazine. Ea a fost adaptată de atunci în multe forme diferite, printre care un film din 1964 cu Vincent Price în rolul principal. Povestirea a fost menționată în alte lucrări de mai multe tipuri.
Rezumat
Povestirea are loc la abația fortificată a „fericitului, cutezătorului și agerului” prinț Prospero. Prospero și o mie de alți nobili s-au refugiat în această abație întărită pentru a scăpa de Moartea Roșie, o epidemie teribilă de ciumă cu simptome oribile care a pustiit ținutul. Victimele simțeau o agonie convulsivă și curgeau de pe ele sudori de sânge în loc de apă. Se spune că ciuma ucidea într-o jumătate de oră. Prospero și curtea lui sunt prezentați ca indiferenți la suferințele populației, intenționând să aștepte sfârșitul epidemiei de ciumă în lux și siguranță în spatele zidurilor sigurului lor refugiu, după ce porțile masive de fier fuseseră sudate.
Într-o noapte, Prospero a organizat un bal mascat pentru a-și distra oaspeții, în șapte camere colorate din mănăstire. Șase dintre camere sunt decorate fiecare și luminate într-o culoare specifică: albastru, violet, verde, portocaliu, alb și violet. Ultima cameră este decorată în negru și este luminată de o lumină roșie - „de culoarea intensă a sângelui”: din cauza acestei perechi reci de culori, foarte puține persoane erau suficient de curajoase pentru a se aventura în camera a șaptea. În aceeași cameră se afla un orologiu mare de abanos, care suna amenințător la fiecare oră, când toată lumea se oprea din discuții sau din dans și nici orchestra nu mai cânta. După ce sunetul se oprea, toată lumea se comporta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și își continua balul.
După ce orologiul a sunat de miezul nopții, petrecăreții și Prospero au observat o persoană îmbrăcată într-o haină întunecată, de culoarea sângelui, care semăna cu un giulgiu de înmormântare, cu o mască extrem de realistă, care părea a fi a unui cadavru rigid, și cu trăsături ale Morții Roșii, de care toți cei de la bal erau disperați să scape. Grav insultat, Prospero cere să cunoască identitatea oaspetelui misterios, astfel încât să-l spânzure. Când nimeni nu îndrăznește (de frică) să se apropie de acea persoană, în loc să-l lase să treacă prin cele șapte camere, prințul îl urmărește cu un pumnal amenințător până când îl încolțește în camera a șaptea, camera neagră cu geamuri fumurii-stacojii. Când făptura se întoarce spre el, prințul scoate un strigăt ascuțit și cade mort. Înfuriată și îngrozită, mulțimea se năpustește în camera neagră și-i dă jos nepoftitului, cu forța, masca și roba, doar pentru a afla spre groaza lor că acestea nu ascundeau o formă solidă. Abia acum ei își dau seama (prea târziu) că străinul venit în puterea nopții la ei este de fapt Moartea Roșie și toți oaspeții iau boala și mor. Fraza finală a povestirii rezumă astfel: „Și bezna, și ruina, și Moartea Roșie își întinseră peste tot și peste toate nemărginita lor stăpânire”.Edgar Allan Poe, „Masca Morții Roșii”, în Scrieri alese, Editura Univers, București, 1979, p. 299.
Istoricul publicării Poe a publicat povestirea pentru prima dată în ediția din mai 1842 a revistei Graham's Lady's and Gentleman's Magazine ca „The Mask of the Red Death”, cu subtitlul „A Fantasy”. Această publicare i-a adus 12 dolari.Ostram, John Ward. "Poe's Literary Labors and Rewards" in Myths and Reality: The Mysterious Mr. Poe. Baltimore: The Edgar Allan Poe Society, 1987. p. 39 O versiune revizuită a fost publicată în ediția din 19 iulie 1845 a ziarului Broadway Journal sub titlul standard „The Masque of the Red Death”.Edgar Allan Poe — "The Masque of the Red Death" at the Edgar Allan Poe Society online Titlul original a subliniat figura de la sfârșitul povestirii; noul titlu pune accentul pe balul mascat.Sova, Dawn B. Edgar Allan Poe: A to Z. New York: Checkmark Books, 2001. p. 149. ISBN 0-8160-4161-X
Prima traducere în limba română a fost publicată în 1885 sub titlul „Masca morții roșii” în revista Tezaurul familiei din București. Criticul și istoricul literar Paul Zarifopol, care citise acea traducere, nu-și amintea dacă tălmăcirea era semnată sau anonimă, iar acel exemplar al revistei lipsea din Biblioteca Academiei Române și nu mai putea fi consultat.Vladimir Streinu, „Edgar Poë și scriitorii români”, în Revista Fundațiilor Regale, București, anul II, nr. 6, 1 iunie 1935. Traducerea realizată de I.L. Caragiale (considerată de mulți istorici literari ca fiind prima traducere românească a povestirii) a fost publicată în anul 1896 sub titlul „Masca” în revista ieșeană Epoca literară (anul I, nr. 1, 1896, pp. 2-3),Vladimir Streinu, „«Poemele lui Edgar Poe» în românește”, în Revista Fundațiilor Regale, București, anul V, nr. 5, 1 mai 1938, p. 373.Daniela Hăisan, „Un(Masking) the Red Death in Romanian Translations”, inclus în vol. Emron Esplin și Margarida Vale de Gato (ed.), Translated Poe, The Rowman & Littlefield Publishing Group Inc., Lanham, Mayland, 2014, Nota 4, p. 406. fiind reeditată în 1898 sub titlul „Masca, după Edgar Poe” în revista ieșeană Calendarul Dacia.Florin Manolescu, Literatura S.F., Editura Univers, București, 1980. Tălmăcirea era făcută după versiunea franceză a lui Charles Baudelaire și a fost reprodusă în ediția operelor lui I.L. Caragiale, îngrijită de Paul Zarifopol, vol. II. (Ed. Cultura Națională, București, 1931), pp. 333-340.Edgar Allan Poe, Scrieri alese, Colecția Clasicii Literaturii Universale, Editura Univers, București, 1979, p. 293.
Traducerile următoare au apărut sub titlul „Moartea Roșie” și au fost realizate de către Ion Corbu (Barbu Nemțeanu) (publicată în revista Pagini literare, anul I, 1908, nr. 13, pp. 194-197), de Axelrad Luca (publicată, alături de „Cei opt Orangutani” și „Corbul”, într-o broșură de 32 de pagini tipărită în 1909 de Tip. M. Kalber din București, în Biblioteca Lumen, nr. 24.)Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România, Bibliografia românească modernă (1831-1918), Vol. III (L-Q), Editura Științifică și Enciclopedică, Societatea de Științe Filologice din R.S. România, București, 1989, p 893. și de Pompiliu Păltănea (publicată în revista Viața Nouă, anul VII, 1911, nr. 16, pp. 302-307). Alte traduceri au fost realizate de Nicolae Dașcovici (publicată sub titlul „Masca morții roșii” în vol. Povestiri Extraordinare, editat în 1911 de Editura Cartea Românească din București, în Biblioteca „Minerva”, nr. 118), de Ion Achimescu (publicată sub titlul „Masca” în vol. Nuvele alese, Tipografia Dor P. Cucu, București, 1912, pp. 62-70) și de Mih. St. Băișoiu (sub titlul „Masca Morții Roșii”, nedatată).
Povestirea a fost tradusă apoi de Ion Vinea și publicată sub titlul „Masca Morții Roșii” în vol. Scrieri alese (vol. I), editat în 1963 de Editura pentru Literatură Universală din București; traducerea lui Ion Vinea a fost reeditată și de alte edituri. Alte traduceri au fost realizate de Alina Luca (publicată sub titlul „Masca morții roșii” în volumul Nouă întâmplări bizare, editat în 2006 de Editura Pandora M din Târgoviște), Ioana Ionașek (publicată în volumul Masca Morții Roșii și alte povestiri, editat în 2008 de Editura Tritonic din București), Liviu Cotrău (publicată în volumul Masca Morții Roșii: schițe, nuvele, povestiri (1831-1842), editat în 2012 de Editura Polirom din Iași) și de Gabriel Mălăescu (publicată în volumul Prăbușirea casei Usher, editat în 2013 de Editura MondoRo din București).
Analiză thumb|Ilustraţie de Aubrey Beardsley, 1894–1895
În „Masca Morții Roșii” Poe adoptă multe convenții ale ficțiunii gotice tradiționale, inclusiv petrecerea acțiunii la un castel. Cele mai multe camere pot fi reprezentative pentru mintea umană, arătând diferite tipuri de personalitate. Imaginea sângelui și a timpului indică, de asemenea, corporalitatea. Ciuma poate, de fapt, reprezenta atributele tipice ale vieții umane și ale mortalității.Fisher, Benjamin Franklin. "Poe and the Gothic tradition" as collected in The Cambridge Companion to Edgar Allan Poe, edited by Kevin J. Hayes. New York City: Cambridge University Press, 2002. ISBN 0-521-79727-6, p. 88. Acest lucru ar implica faptul că întreaga poveste este o alegorie despre încercările inutile ale omului de a opri moartea; această interpretare este general acceptată.Roppolo, Joseph Patrick. "Meaning and 'The Masque of the Red Death'", inclus în volumul Poe: A Collection of Critical Essays, editat de Robert Regan. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall, Inc., 1967. p. 137. Cu toate acestea, există o dispută cu privire la modul în care ar trebuie să se interpreteze „Masca Morții Roșii”; unii sugerează că nu este alegorică, în special ca urmare a faptului că Poe a admis că are o antipatie față de didacticismul din literatură.Roppolo, Joseph Patrick. "Meaning and 'The Masque of the Red Death'", inclus în Poe: A Collection of Critical Essays, editat de Robert Regan. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall, Inc., 1967. p. 134. În cazul în care povestirea are într-adevăr o morală, Poe nu o prezintă în mod explicit în text.Quinn, Arthur Hobson. Edgar Allan Poe: A Critical Biography. Baltimore: The Johns Hopkins University Press, 1998. ISBN 0-8018-5730-9. p. 331.
Este posibil ca povestirea să fie doar o fantezie de răzbunare, în care bogații indiferenți își suferă soarta pe care o „merită”, născocită de Poe ca răspuns la deosebirile de clasă din perioada sa, o sublimare a frustrărilor sale față de propria situație de viață. Naratorul omniscient la persoana a treia prezintă impasibil sosirea Morții Roșii, fără regret, ca și cum aceasta este consecința logică a depravării morale.
Sângele, subliniat pe parcursul povestirii în combinație cu culoarea roșie, servește ca un simbol dual, reprezentând atât moartea, cât și viața. Acest lucru este subliniat de persoana mascată - nedescrisă în mod explicit ca Moartea Roșie, ci doar costumată în Moartea Roșie - făcându-și apariția inițială în camera din capătul estic, care este de culoare albastră, o culoare cel mai adesea asociată cu nașterea.Roppolo, Joseph Patrick. "Meaning and 'The Masque of the Red Death'", inclus în Poe: A Collection of Critical Essays, edited by Robert Regan. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall, Inc., 1967. p. 141.
Deși castelul lui Prospero este menit să țină boala afară, acesta este în cele din urmă o structură opresivă. Arhitectura sa ca un labirint și ferestrele înalte și înguste au devenit aproape burlești în camera neagră din capăt, așa de opresivă că „prea puțini dintre oaspeți aveau îndrăzneala să-i treacă pragul”.Laurent, Sabrina. "Metaphor and Symbolism in The Masque of the Red Death", în Boheme: An Online Magazine of the Arts, Literature, and Subversion. iulie 2003. Available online. În plus, castelul este menit să fie un spațiu închis, dar străinul reușește să intre în el, sugerând faptul că controlul este o iluzie.Peeples, Scott. "Poe's 'constructiveness' and 'The Fall of the House of Usher'", inclus în The Cambridge Companion to Edgar Allan Poe. Cambridge University Press, 2002. ISBN 0-521-79727-6 p. 186.