Tratatul pentru pacificarea Greciei a fost semnat pe 6 iulie 1827 de către reprezentanții Regatului Unit, Regatului Franței și Imperiului Rus la Londra. Au mai fost invitați la negocieri și Imperiul Austriac și Regatul Prusiei, dar guvernele acestor puteri europene au refuzat să-și trimită reprezentanții la Londra.
Acest tratat privea Grecia, aflată în plin război pentru obținerea independenței de sub dominația Imperiului Otoman. Tratatul își propunea să pune capăt conflictului și vărsărilor de sânge. Imperiul Rus a semnat acest tratat, deși era împotriva principiilor Sfintei Alianțe semnate din partea rusă de țarul Alexandru I. Practic, implica recunoașterea unui nou stat (Grecia) și distrugerea balanței puterii stabilite la Congresul de la Viena, al cărei garant era Sfânta Alianță.
Acest tratat a reflectat în mod oficial interesul pentru cauza poporului grec, dar și interesul fiecărui semnatar pentru ocuparea unei poziții cât mai bune în cursa pentru putere în răsăritul Mediteranei. Cele trei puteri și-au oferit serviciile de mediatori între părțile aflate în conflict.
Prevederile tratatului au fost acceptate de greci, dar a fost respins de Poarta Otomană. Această respingere a fost un motiv suficient de bun pentru trimiterea în apele teritoriale elene a unei „misiuni de pacificare” formate din vase militare din Regatul Unit, Franța și Rusia. Operațiunea navală din răsăritul Peloponezului pentru punerea în aplicare a tratatului a dus în cele din urmă la confruntarea din Golful Navarino. Pentru completarea punerii în aplicare a tratatului, a fost deplasată în zonă o „forță de interpunere” terestră franceză.
Contextul general
În 1821 grecii s-au ridicat la luptă împotriva ocupației puterii suzerane – Imperiul Otoman. La începutul rebeliunii, grecii au câștigat o serie de victorii și și-au proclamat independența în 1822. Victoriile elenilor s-au dovedit însă efemere, pe de-o parte pentru că insurgenții s-au fragmentat rapid în mai multe facțiuni rivale, care au început să se lupte între ele, iar pe de altă parte pentru că sultanul a chemat noi întăriri – forțele vasalului său egiptean, Muhammad Ali. Acesta din urmă l-a trimis în 1824 pe fiul său vitreg, Ibrahim în fruntea unei flote puternice și a unei forțe terestre cu un efectiv de aproximativ 25.000 de oameni. Intervenția lui Ibrahim a schimbat cursul războiului: egiptenii au câștigat controlul asupra Peloponezului în 1825, orașul Missolonghi în 1826 și Atena în 1827. Grecii au reușit să păstreze controlul doar asupra orașului Nauplion (unde se refugiase guvernul revoluționar elen), a orașului Egina și a insulei HydraAn Index of events in the military history of the greek nation, Hellenic Army General Staff, Army History Directorate, Athènes, 1998, pp. 51 et 54.Georges Contogeorgis, Histoire de la Grèce, coll. « Nations d'Europe », Hatier, 1992, p. 345.C.M. Woodhouse, The Battle of Navarino, Hodder and Stoughton, 1965, p. 19..
Poziția puterilor europene a fost oscilantă. Revoluția elenă avea un caracter liberal și naționalist, care contravenea principiilor enunțate de puternicul ministru de externe austriac Klemens Wenzel von Metternich, principalul arhitect al politicii conservatorare a Sfintei Alianțe. Pe de altă parte, Imperiul Rus, o altă mare putere care își arogase statutul de jandarm al Europei, privea cu simpatie insurecția grecilor, atât din solidaritate ortodoxă, cât și datorită intereselor strategice față de strâmtorile Bosfor și Dardanele. Un alt membru activ al Sfintei Alianțe, Regatul Franței, avea o poziție ambiguă: grecii, deși liberali, erau mai înainte de orice creștini, iar revolta lor împotriva otomanilor musulmani putea fi considerată drept o cruciadă. Regatul Unit, în ciuda unei orientări liberale, era ostilă oricărei modificări a situației strategice care i-ar fi periclit ruta navală către India Britanică C.M. Woodhouse, "op. cit.", p. 23 - 24.
Protocolul de la Sankt Petersburg
Masacrul din Chios, moartea lui George Gordon Byron, sau asediul orașului Missolonghi au fost evenimente care au influențat profund opinia publică, și mai apoi guvernele. La începutul lunii august 1824, guvernul provizoriu elen a cerut Regatului Unit să intervină pentru rezolvarea conflictului. Pe 24 martie/4 aprilie 1826, Arthur Wellesley (viitorul premier al Regatului Unit), Karl Nesselrode (ministrul afacerilor externe al Imperiului Rus) și Christopher Lieven (ambasadorul rus la Londra) au semnat la Sankt Petersburg un protocol cu privire la medierea conflictului greco-otoman. Protocolul a fost prima recunoaștere politică a Greciei, al cărei nume a fost pentru prima oară prezent într-un document diplomatic. Acest protocol a fost de asemenea prima încălcare a politicii Sfintei Alianțe după ce puteriele europene se exprimaseră împotriva revendicărilor elenilor în timpul Congresului de la Verona C. M. Woodhouse, op. cit., p. 24-26.>Édouard Driault et Michel Lheritier, Histoire diplomatique de la Grèce de 1821 à nos jours. Tome I, Paris, PUF, 1925, p. 318-319.Georges Douin, Navarin : (6 juillet-20 octobre 1827), Institut français d'archéologie orientale du Caire, Le Caire, 1927, p. 33-35..
În iulie 1825, grecii s-au adresat din nou guvernului britanic cerându-i să medieze în conflictul cu otomanii. Protocolul de la Sankt PetersburgTexte du Protocole sur Gallica a fost rezultatul acestor încercări de mediere: Grecia, al cărei teritoriu urma să fie definit ulterior, trebuia să rămână sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Această relație avea să fie marcată prin plata unui tribut anual. De asemenea, Grecia urma să se bucure de autonomie, urmând să-și aleagă guvernul, a cărui componență urma să fie aprobată de către Sublima Poartă; Pentru evitarea unor conflicte viitoare, urma să aibă loc un schimb de populației, iar grecilor urma să le fie permis să cumpere proprietățile otomanilor; În cazul în care Imperiul Otoman refuza să accepte termenii contractului, ambasadorii britanic și rus la Constantinopol erau împuterniciți să-și folosească influența diplomatică pentru obținerea acceptării actului; Imperiul Rus și Regatul Unit nu trebuiau în niciun caz să încerce să obțină avantaje politice sau teritoriale din această situație .
Negocierile
Acest protocol, care nu avea și o componentă militară, a avut doar o importanță politică. Pe de altă parte, protocolul a fost punctul de plecare al negocierilor începute de George Canning cu puterile europeneDavid Brewer, The Greek War of Independence. The Struggle for Freedom from Ottoman Oppression and the Birth of the Modern Greek Nation, The Overlook Press, New York, 2001, p. 316-317..
Primele reacții Prima reacție a lui Metternich față de acord a fost de neîncredere în eficacitatea lui, considerându-l doar „o lovitură de sabie în apă”, dat fiind faptul că nu avea și o componentă militară. În corespondența diplomatică cu Franța, Metternich a subliniat că protocolul este contrar Sfintei Alianțe și că amenință echilibrul puterii stabilit în 1814 – 1815. În același timp, Canning a depus toate eforturile pentru ca să atragă Franța de partea poziției britanicilor. Textul protocolului a fost comunicat în mod oficial guvernului de la Paris pe 10 august 1826, deși ziarul The Times îl publicase deja la începutul lunii aprilie. Încercările anglo-ruse de mediere păreau sortite eșecului dar, în septembrie 1826, regele francez Carol al X-lea a început să se arate interesat de cauza elenăVărul și oponentul politic al regelui francez, ducele Ludovic-Filip d'Orléans încercase fără succes cu un an mai înainte să-l plaseze pe fiul său, Louis, pe tronul Greciei. Manevrele politice ale vărului său s-au numărat printre cauzele modificării atitudinii lui Carol al X-la (D. Brewer, p. 317 et Driault/Lheritier p. 334).. Regele și amiralul Henri de Rigny au căzut de acord că puterile europene sunt datoare să intervină pentru pacificarea Greciei. La sfârșitul lunii septembrie, George Canning, (ministrul de externe britanic) a venit la Paris într-o vizită privată. În ciuda caracterului privat la vizitei, ministrul britanic a avut discuții ample cu premierul francez Jean-Baptiste de Villèle. De asemenea, Canning a fost primit în mai multe rânduri de regele Carol al X-lea la Palatul Tuileries în cadrul unor dineuri neoficiale. Problema grecilor a fost discutată de politicienii francez și britanic. Franța a acceptat să semneze Protocolul de la Sankt Petersburg cu condiția ca atât Austria cât și Prusia, membri ai Sfintei Alianței, să fie de acord. Sultanul a refuzat să accepte protocolul, pe care îl considera un amestec în afacerile interne ale imperiului și o reflectare intereselor britanice în regiune É. Driault et M. Lheritier, op. cit., p. 332-337 et 345.G. Douin, op. cit., p. 36-37..
Imperiul Rus aflat sub conducerea țarului Nicolae I și-a accentuat presiunea asupra Imperiului Otoman impunându-i practic semnarea Convenției de la Akkerman pe 7 octombrie 1826. Țarul încerca să producă schimbări rapide și ireversibile, dar progresele erau prea mici pentru așteptările sale. Canning a propus să amenințe Poarta cu retragerea ambasadorilor de la Constantinopole și cu recunoașterea guvernului Greciei independente. Rusia doreau în schimb o acțiune mai fermă decât amenințarea retragerii ambasadorilor europeniRusia își restabilise relațiile diplomatice cu Imperiul Otoman odată cu semnarea Convenției de la Akkerman. De aceea, retragerea ambasadorului rus nu intra în calcululele țarului., considerând că mai potrivită ar fi fost o intervenție militară. Pentru punerea la punct a unei poziții comune a fost convocată la Londra o conferință a diplomaților britanici, ruși și francezi. Pe 18 decembrie, Franța a anunțat că este de acord să adere la Protocol. Metternich a hotărât ca, în loc să respingă în bloc orice propunere sau să riște ca Austria să fie marginalizată sau ca Sfânta Alianță să dispară, să participe la negocieri și să le întârzie cât mai mult cu putință. Prusia s-a alăturat poziției AustrieiÉ. Driault et M. Lheritier, op. cit., p. 338-339, 344, 347 et 353.G. Douin, op. cit., p. 38-41..
Proiectele puterilor europene
Lunile care au urmat au fost dedicate finalizării negocierilor, diplomații efectuând numeroase călătorii între cele trei capitale. Fiecare dintre cele trei puteri se străduia să-și promoveze interesele și să evite ca influența proprie să fie diminuată în Mediterana OrientalăreD. Brewer, op. cit., p. 317.Steven Schwartzberg, « The Lion and the Phoenix - II », p. 292-293.. Franța a propus pe 28 decembrie 1826 un text de tratat (și nu de protocol) care, pe lângă prevederile Protocolului de la Sankt Petersburg, adăuga și ideile lui Canning: amenințarea retragerii ambasadorilor și chiar recunoașterea Greciei în cazul refuzului medierii occidentale din partea Porții. Francezii nu făceau nicio mențiune la folosirea forței. Ideea francezilor era să obțină sprijinul britanicilor și liniștirea austriecilor.
Rusia a lansat o nouă variantă de proiect în ianuarie 1827 prin care cerea un calendar al măsurilor împotriva Porții: data retragerii ambasadorilor, a recunoașterii Greciei și căile de contracarare ale acțiunilor otomanilor, dacă aceștia ar fi refuzat să accepte medierea. Dacă proiectul francez încerca să evite războiul, cel rus punea în centrul acțiunilor implicarea componentei militare. Canning declara la sfârșitul lunii februarie că proiectul rus era „mai pozitiv”decât cel francez și că el va încerca să le aducă pe cele două la un numitor comun. Mai mult, Canning a recunoscut în corespondența cu Lieven, ambasadorul rus, că principiile enunțate în convenție nu vor fi acceptate de Austria. De aceea, el sugera ca atunci când convenția avea să fi trimisă lui Metternich, acest lucru să se facă pe capitole. Paris a anunța că va sprijini poziția Rusiei și Regatului Unit, fără să mai aștepte răspunsul oficial al Austriei sau PrusieiG. Douin, op. cit., p. 42-50..