Istoria scrisului cuprinde diferite sisteme de scriere, primele fiind apărute în epoca bronzului (la sfârșitul mileniului al IV-lea î.Hr.). În general este acceptat faptul că adevărata scriere a limbii (nu doar a numerelor) a fost inventată în mod independent în cel puțin două locuri: Mesopotamia (în special în Sumerul antic) în 3200 î.Hr. și în Mesoamerica în 600 î.Hr.. 12 scrieri mesoamericane sunt cunoscute, cea mai veche fiind cea olmecă sau cea zapotecă, ambele din Mexic.

În unele cazuri cercetătorii civilizațiilor antice consideră scrierea drept elementul de diferențiere între „oraș” și „sat”. Acești cercetători definesc „satul” ca fiind așezarea în care nu au avut loc schimburi de informații scrise, în timp ce „orașul” este așezarea în care este folosită scrierea pentru schimburi de informații și pentru înregistrarea acestora.L. Conti; C. Lamera - Tehnologia. De la origini la anul 2000, Milan, 1981, pag. 65

Protoscrierea

Istoria scrisului poate începe cu cele mai vechi mijloace de comunicare vizuală care s-au păstrat: reprezentările picturale din paleolitic care, cu trecerea timpului, au evoluat în „protoscriere”. Funcția acestor „ornamentații” nu era în primul rând comunicarea, ci exprimarea, tocmai de aceea se vorbește de o „artă preistorică”. Cu toate acestea, aceste reprezentări picturale constituie baza documentară pe care se construiește, chiar dacă și ipotetic, istoria primului mijloc de comunicare: vorbirea. Principala ocupație a omului în acea perioadă era vânătoarea, prin urmare reprezentările acestuia erau de obicei animale. Pe baza cunoștințelor asupra datei de dispariție a unor specii sau asupra schimbării totale a habitatului altor specii s-a putut determina că toate ciclurile de picturi preistorice cunoscute datează din ultima perioadă a paleoliticului superior, acum 30.000 - 10.000 de ani, când deja apăruse homo sapiens. Pentru a picta se foloseau, în afara degetelor, peneluri primitive din fibre vegetale sau cărbuni de lemn. Se mai foloseau unele materiale moi care puteau absorbi culoarea, ca de exemplu păr de animale sau mușchi vegetal. Ca substanțe colorante se utiliza ocrul cu toate nuanțele sale, de la galben la brun auriu și cărbunele de lemn; verdele și albastrul nefiind cunoscute. Cel puțin în zona europeană, la gravuri se folosea un cuțit special din silex.L.S.B. Leakey - Arti grafiche e arti plastiche, in Storia della Technologia, vol. I, Torino, 1966, pag. 144 Nu se știe exact de ce omul a început să reproducă elemente din jurul său. Se consideră că omul atribuia acestor reprezentări de animale o valoare magică care să-l favorizeze în timpul vânătorii. Deoarece unele reprezentări se găsesc în locuri mai puțin accesibile, se consideră că acestea nu aveau doar o funcție simplu decorativă.A. Hauser - Storia sociale dell'arte, vol. I, Torino, 1955, pag. 25

Primele sisteme de scriere apărute la începutul epocii bronzului nu au reprezentat o invenție bruscă. Mai degrabă, ele s-au dezvoltat pe baza unor tradiții mai vechi ce constau din diferite sisteme de simboluri care nu pot fi clasificate ca scrieri proprii deși au multe caracteristici izbitor de asemănătoare cu scrierea. Aceste sisteme pot fi descrise ca fiind „protoscriere”. Aceste sisteme folosesc simboluri ideografice și/sau primele simboluri mnemonice pentru a transmite informații încă au fost, probabil, lipsite de conținut lingvistic direct. Aceste sisteme au apărut în perioada neoliticului timpuriu, încă din mileniul al VII-lea î.Hr..

Mesopotamia

thumb|left|Tăblițe de argilă găsite la Uruk În momentul în care a inventat scrierea, civilizația sumeriană era deja o civilizație urbană organizată în mici orașe-stat. Regiunea lor era săracă în resurse, sursele lor de hrană bazându-se pe cultivarea cerealelor și creșterea animalelor (de obicei oi). Cu excepția lemnului de palmier (greu de prelucrat) nu se găsea lemn în general și piatra era puțină, prin urmare mesopotamienii au fost nevoiți să se folosească de singura bogăție care se găsea peste tot: argila. Alături de apa adusă prin canalele artificiale de irigații, argila a dus la creșterea economică și a fost folosită ca suport al textelor scrise.

Primele dovezi de scriere sunt tăblițele din jurul orașului Uruk din anul 3200 î.Hr.; acestea sunt mici bucăți de argilă, aproximativ dreptunghiulare, care au gravate pe ele imagini simplificate de animale, plante, unelte - numite „pictograme” - precum și semne abstracte mult mai numeroase care au fost interpretate ca numere.Naissance de l'ecriture, cit., pag. 51 Folosirea pictogramelor a fost prima încercare sistematică de a fixa vorbirea, dar era o utilizare destul de limitată, cu pictogramele se puteau reprezenta obiecte concrete dar nu se putea reda articularea propoziției. Pentru că acest cod era știut doar de cel care cunoștea semnificația desenelor, tăblițele de la Uruk nu au putut fi complet descifrate.

În 300 de ani, Mesopotamia a făcut (deși parțial) pasul următor (nereușit încă de alte civilizații): semnul în loc să indice un obiect, a început să reprezinte un sunet, ajungându-se astfel la posibilitatea ca scrierea să exprime limba cu relațiile existente între cuvinte.despre deosebirea dintre sistemul ideografic și cel fonetic vezi Ferdinand de Saussure - Corso di linguistica generale, Laterza, Bari, 1972, pag. 81 Cele două tipuri de semne au continuat să existe deoarece ideogramele nu au fost înlocuite complet de scrierea fonetică. Semnele numite silabice, ce aveau valoare gramaticală și foloseau la exprimarea acelor părți de vorbire care, prin natura lor, nu puteau fi reprezentate figurativ, erau derivate din ideograme, al căror sens îl pierdeau păstrând doar sunetul. Așadar sumeriana nu a atins niciodată stadiul final din evoluția scrierii (crearea unui alfabet), neelaborându-se semne distincte pentru fiecare vocală și consoană.

Grafia semnelor s-a modificat continuu, în același timp cu evoluția sensului. Stilizarea s-a accentuat din cauza dificultăților de a trasa linii complexe pe stratul de argilă proaspătă. În cele din urmă semnele au ajuns să aibă aspectul de cui, cuneo, de unde derivă denumirea de cuneiforme.

Dacă la început semnele erau realizate de la dreapta la stânga și citite vertical, odată cu creșterea dimensiunii tăblițelor, semnele au căpătat succesiune orizontală și se citeau de la stânga la dreapta. Această schimbare a avut loc doar la scrierea pe tăblițe, cea din gravurile în metal sau piatră și-a menținut structura primitivă deoarece acestea erau materiale prețioase care erau importate din zone îndepărtate și serveau pentru înregistrarea evenimentelor cele mai importante. A apărut prin urmare o diferență între scrierea oficială și cea curentă. thumb|185px|Text akkadian scris cu cuneiforme. Argila a rămas materialul preferat pe care se scria datorită și garanției de păstrare pe care o oferea. Nu există dovezi că într-o epocă mai târzie s-a încercat trecerea de la scrisul pe argilă la scrisul pe papirusuri. Tot timpul cât a fost folosită cuneiforma s-au înregistrat doar pe argilă texte administrative, religioase și economice.

Stilizarea cuneiformei era semnul unei societăți împărțite între cei care pot citi și cei care nu știu a citi, sarcina de a redacta și citi textele fiind încredințată unui grup restrâns de experți - scribii. Un scrib trebuia să învețe ani și ani la rând sutele de semne cuneiforme, de multe ori polivalente. A citi și a scrie era o profesie adevărată, foarte obositoare, dar care ducea la obținerea unui statut privilegiat de putere în cadrul societății. Scribii nu doreau ca să se răspândească cultura și să-și piardă privilegiile, de aceea cu trecerea timpului scrierea cuneiformă nu s-a simplificat, ci dimpotrivă, s-a complicat și mai rău în anumite momente. Deși nu se știe din ce cauză, cuneiforma s-a răspândit în tot Orientul Apropiat.Naissance de l'ecriture, cit., pag. 100-101

Cuneiforma a fost adoptată cu unele mici schimbări de popoarele care le-au urmat sumerienilor în Mesopotamia (akkadieni, babilonieni, asirieni) și de popoarele vecine care vorbeau limbi diferite (hitiții, perșii, etc.) În mileniul al III-lea î.Hr., Mesopotamia a fost unificată de regele Sargon I care a întemeiat Imperiul Akkadian; akkadienii dezvoltând ulterior cuneiformele și îmbogățind patrimoniul scris cu diferite texte, în special texte militare. Limba akkadiană s-a răspândit așa de mult încât a devenit limba diplomației. Chiar și Egiptul care avea sistemul său propriu perfecționat de scriere (vezi mai jos) a folosit akkadiană-cuneiformă în corespondența diplomatică. Limba sumeriană a sfârșit prin a rămâne patrimoniul unui grup restrâns de preoți și literați. În mileniul al II-lea î.Hr., în timpul babilonienilor, scrierea cuneiformă a atins forma sa clasică, așa cum apare în Codul lui Hammurabi. Babilonienii au inventat dicționare și gramatici și au practicat studiul limbiilor străine. Numeroase tăblițe ale bibliotecii regale au fost scoase la lumină prin săpături la Ninive, capitala imperiului asirian. Un sfert din aceste tăblițe sunt dicționare și gramatici ale limbilor sumeriană, babiloniană și asiriană. Asirienii au folosit scrierea ca element de integrare a reprezentărilor din marile lor opere monumentale, creând o formă de comunicare compusă din imagine și limbaj.Naissance de l'ecriture, cit., pag. 99 Cuneiforma a fost scrierea de circulație a Orientului pentru multe secole. În secolul al V-lea î.Hr., Darius cel Mare a folosit cuneiforma pentru a grava în limba persană informații despre faptele sale de vitejie. Și după această dată, deși akkadiana dispărut ca limbă vorbită, cuneiforma a supraviețuit ca scriere în mediile tradiționaliste religioase, cele mai noi texte cu cuneiforme provin din secolul I î.Hr. tot din cetatea Uruk, locul unde cu pestre trei mii de ani în urmă a apărut această scriere.

Egiptul antic

thumb|195px|Hieroglife egiptene (Muzeul Luvru) În Egiptul antic scrisul a fost inventat prin modalități diferite de cele din Mesopotamia, mai ales din cauze istorico-politice. Egiptul, încă de la apariția sa, avea o monarhie capabilă să unifice țara și să impună o unitate politică care a lipsit mult timp în Mesopotamia. Scrierea era necesară monarhiei egiptene pentru a înregistra acțiunile faraonului și astfel să-și consolideze puterea. Apariția scrierii a fost o consecință a atenției deosebite pe care o manifestau [preoții] egipteni ceremoniilor funerare; conservarea cadavrelor având o însemnătate nemaiîntâlnită la alte civilizații și ducând la un sistem elaborat de mumificare. Textele scrise, care erau considerate magice, îi însoțeau pe morți în mormânt, devenind astfel un element principal al ritualului funerar. Apariția scrierii în Egipt poate fi considerată bruscă, etapele anterioare ale prescrierii nefiind documentate ca în Mesopotamia. Hieroglifele sunt structurate încă de la apariția lor într-un sistem lingvistic ce alătură ideograma (semn-cuvânt) și semnul fonetic (semn-sunet). Chiar dacă au existat un număr mic de semne alfabetice suficiente pentru a scrie orice, nu au fost folosite pentru crearea unui alfabet propriu-zis.

Cele mai vechi documente care au fost găsite sunt datate în perioada 3100 î.Hr., la puțin timp după apariția scrierii în Mesopotamia. Deși unii cercetători au avansat ideea că egiptenii au copiat scrierea de la mesopotamieni, ideea este improbabilă datorită originalității sistemului egiptean.Naissance de l'ecriture, cit., pag. 61