Diviciorii Mari (în , în ) este un sat în comuna Sânmărtin din județul Cluj, Transilvania, România.
În această localitate s-a născut poetul Emil Giurgiuca (1906-1992).
Localizare geografică Din punct de vedere geografic, satul Diviciorii Mari este localizat în Câmpia Colinară a Transilvaniei. Regiunea este numită Dealurile Mureșano-Someșene, ea făcând parte din subunitatea Dealurile Fizeșului.
Satul este așezat într-o vale îngustă, orientat spre direcția NNE-SSV, cu deschidere largă spre sud, brăzdat de un pârâu ce-și face curgerea prin mijlocul acestuia. Formele de relief caracteristice zonei permit creșterea pădurilor de foioase și conifere, cele mai cunoscute fiind Pădurea Crăisacă și Pădurea În Salcâmi. Pârâul izvorăște din zona nordică și ajunge în partea sudică, unde se unește cu pârâul ce curge dinspre localitatea Diviciorii Mici, urmând a se vărsa, împreună, în Valea Fizeșului. Satele învecinate sunt următoarele: Țentea și Sânnicoara din județul Bistrița-Năsăud, la nord; Diviciorii Mici, la vest; Măhal și Târgușor, la sud și Sânmărtin la est. Cel mai apropiat oraș, și anume Gherla, se află la o distanță de 15 km de acesta.
Istorie primară Descoperirile arheologice din spațiul deluros al centrului Transilvaniei au indicat o multitudine de puncte de locuire încă din perioada paleoliticului. Satele Diviciorii Mari și Diviciorii Mici sunt menționate, pentru prima dată, în Repertoriul Arheologic al Județului Cluj. Cercetarile au condus la descoperirea a două topoare din piatră și o mărgea, obiecte ce au fost datate în epoca neolitică, iar fragmentele de ceramică descoperite au fost datate ca aparținând epocilor bronzului și a fierului. Aceste piese se află în colecțiile Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca. Poate cea mai remarcabilă descoperire este aceea a unei așezări, datând din epoca bronzului, localizată în zona numită Grajduri, aproape de actualul drum de legătură dintre satele Divicorii Mari și Mici.
Perioada daco-romană Este presupus faptul că satul a tins și chiar a ajuns la un nivel înalt de dezvoltare și civilizație în perioadele de domnie ale lui Burebista (82-44 î.Hr.) și ale lui Decebal (85-106 d.Hr.). Dovada acestor fapte constă în lucrurile materiale descoperite, precum bucăți din fier de plug, seceri, râșnițe, brățări și coliere. În perioadele de opreliști și de bătălie, zona a fost recunoscută printr-un bun aport de forță umană și resurse furnizate în vederea opririi unor invazii inamice.
După cucerirea dacilor de către romani, satul a făcut parte din Provincia Dacia, condusă de Decimus Terentinus Scaurianus, învestit de împăratul Traian, având funcția de Legatus Augusti pro praetore, reprezentând o persoană împuternicită de împărat, înalt magistrat civil sau militar într-o provincie, cu depline puteri militare, administrative și judecătorești.
După retragerea aureliană și în secolele care au urmat, existența unei populații pașnice a fost descoperită datorită urmelor materiale găsite în timp. Populația acestor locuri avea, ca ocupații principale, agricultura și păstoritul. Satul Diviciorii Mari a cunoscut o dezvoltare economico-socială treptată în perioada de oblăduire obștească și în timpul voievodatului lui Gelu, cel care a îngreunat invazia maghiară în Transilvania și s-a opus cu toate forțele.
Perioada medievală Evoluția populației ce a viețuit în Diviciorii Mari a atins și un punct de cotitură în perioada în care regii unguri au acaparat și colonizat regiunile din zona Transilvaniei. Secolele XI–XIII au adus cu sine un proces complex de dezvoltare a zonei, perioada fiind „măcinată” de confruntări între autohtoni și cuceritorii veniți dinspre Apus.
Prima mențiune a existenței satului Diviciorii Mari este datată jurul anului 1173 (1176). Documentul emis la 1230, în timpul domniei lui Bela al IV-lea, face referire la evenimentele desfășurate cu aproximativ 50 de ani în urmă (1176) și îl pune în scenă pe Bela al III-lea al Ungariei (1172-1196), bunicul lui Bela al IV-lea (1235-1270). În document este adus la cunoștință faptul că Bela al III-lea le dăruiește feudalilor laici Lob și Toma un număr de nouă sate din Transilvania, ca recompensă pentru „slujbe credincioase și deosebite”. Principalele personaje ale acelui timp au fost diferiți moșieri: Lob (1176); Chama, fiul lui Lob (1230); Abel și Andrei, urmași ai lui Chama (1305); Lorincz, urmaș al lui Abel (1347); Devecseri Pavel (1389); Ioan, fiul lui Luca (1391) și alții.
Răscoala din anul 1514 a adus înăsprirea condițiilor de viețuire a sătenilor din zona Transilvană Situația grea și dările apăsătoare către rege, biserică și nobili i-a împins pe țărani să se revolte împotriva stăpânirii cuceritorilor. Dorința de eliberare i-a făcut sa fie îndrăzneți și să devină haiduci, să cutreiere pădurile și să omoare nobili și pe oricine li se împotrivea. Revolta a fost înăbușită în sânge, iar, după anul 1514, Dieta Transilvaniei stabilește statutul iobagului ca fiind unul mai sever și mai înjositor față de cum era. Astfel, se legiferează șerbia, condiția iobagilor transilvăneni tinzând către condiția de facto a sclavilor.
În timpul domniei lui Mihai Viteazu peste Transilvania (1599-1600), sătenii din Diviciorii Mari și Mici s-au alăturat domnitorului, sprijinindu-l cu alimente și fân pentru cai. După asasinarea lui Mihai Viteazu, în anul 1602, oștenii generalului Basta a omorât mulți dintre acești săteni drept răzbunare pentru ajutorul oferit lui Mihai Viteazu.
În anul 1657, trupele militare au distrus satul. Acest eveniment s-a întâmplat ca urmare a înfrângerii din Polonia, unde operațiunea militară inițiată de principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi II (1648 – 1660), în alianță cu regele Suediei Carol al X-lea Gustav (1654 – 1660) a fost un eșec. Necazul s-a abatut, din nou, asupra sătenilor din Diviciori atunci când tătarii au invadat zona (1660-1663). Epidemiile apărute ulterior aproape că au nimicit toată populația satelor.
Odată cu răscoala lui Francisc Rákóczi al II-lea (1703-1711), răscoală care a avut loc împotriva Imperiului Habsburgic, urmată de o năvălire a tătarilor în anul 1717, a anulat orice urmă de prosperitate și încercare de refacere a bunăstării locuitorilor din aceste ținuturi.
După multe necazuri și vieți distruse, binele s-a arătat si în curțile diviciorenilor. Împăratul Iosif al II-lea a abolit iobăgia în 22 august 1785, prin ordonanță, dar aceasta a fost suprimată definitiv abia în anul 1848.
Perioada contemporană Perioada contemporană a satului Diviciorii Mari a fost marcată de transformări profunde, determinate de marile evenimente politice și militare ale secolului al XX-lea. Comunitatea a trecut prin experiența Primului Război Mondial, prin reorganizarea vieții locale în anii interbelici, prin trauma teritorială și umană a celui de-Al Doilea Război Mondial și, ulterior, prin tensiunile și represiunile instalate în primii ani ai regimului comunist. În acest cadru, satul nu a rămas izolat de istoria mare, ci a participat direct la aceasta, atât prin mobilizarea locuitorilor săi, cât și prin urmele păstrate în memoria locală.
Primul Război Mondial În timpul Primului Război Mondial, Diviciorii Mari s-a aflat, asemenea întregii Transilvanii, sub efectele mobilizării generale și ale măsurilor de război impuse de autoritățile austro-ungare. Deși nu este încă reconstituită complet lista locală a celor plecați pe front, satul a fost prins în mecanismul general al războiului, iar viața comunității a fost afectată de obligațiile materiale, de lipsurile provocate de conflict și de presiunea administrativă specifică vremii. În această perioadă, localitatea a resimțit indirect consecințele frontului prin mobilizarea bărbaților apți de luptă, prin perturbarea vieții economice și prin atmosfera de insecuritate caracteristică anilor de război.
Perioada interbelică După încheierea Primului Război Mondial, perioada interbelică a adus pentru sat integrarea în noul cadru al României Mari și consolidarea identității sale locale.
Tot în perioada interbelică, Diviciorii Mari intră și în planul vieții culturale românești prin personalitatea poetului Emil Giurgiuca, născut în sat în anul 1906. Prin activitatea sa literară și prin parcursul său intelectual, satul dobândește o reprezentare care depășește spațiul strict local și se leagă de cultura română a secolului al XX-lea. Astfel, perioada interbelică nu a însemnat numai reorganizare administrativă și continuitate rurală, ci și afirmarea unui reper cultural important legat direct de această localitate.
Al Doilea Război Mondial Anii celui de-Al Doilea Război Mondial au adus o ruptură gravă în viața satului. După Dictatul de la Viena din 1940, Diviciorii Mari a intrat, împreună cu nordul Transilvaniei, în teritoriul cedat Ungariei. Această schimbare a însemnat pentru comunitate o nouă reașezare politică și administrativă, precum și o perioadă de incertitudine și tensiune, resimțită puternic de populația locală. În acest context, satul a traversat războiul nu doar ca spațiu rural aflat într-o zonă disputată, ci și ca loc de origine pentru oameni trimiși pe front, dintre care unii au devenit veterani, iar alții prizonieri de război.
Dintre destinele individuale cunoscute până în prezent, cel mai bine conturat este cel al sergentului Lăcan Dănilă, născut la 27 decembrie 1920 în Diviciorii Mari. El reprezintă una dintre figurile prin care experiența de război a satului capătă expresie umană directă. Încorporat în primăvara anului 1943 de Comisariatul Militar din Dej, a fost repartizat ca radiotelegrafist la Regimentul 19 Artilerie din Ploiești. În contextul militar creat după 23 august 1944, a ajuns prizonier al sovieticilor, împărtășind soarta dramatică a numeroși militari români surprinși de schimbarea alianțelor și de haosul de pe front.
După capturare, Lăcan Dănilă a fost deportat în Uniunea Sovietică și internat în Lagărul nr. 324 din regiunea Ivanovo, unde a trecut prin experiența extremă a detenției în condiții de subnutriție, muncă silnică, frig și boală. Viața din lagăr însemna barăci supraaglomerate, hrană insuficientă, muncă fizică extenuantă și o supraveghere permanentă. Prizonierii erau folosiți ca forță de muncă la diverse activități grele, inclusiv la exploatări de turbă și la munci forestiere. În asemenea condiții, supraviețuirea depindea nu doar de rezistența fizică, ci și de o puternică voință de a îndura.
Destinul său este reprezentativ pentru suferința unei întregi generații de militari români ajunși în captivitate după 23 august 1944. Captivitatea lui Lăcan Dănilă a durat până în primăvara anului 1948, când a fost eliberat și repatriat la 17 mai 1948. Întoarcerea sa acasă, după aproape patru ani de detenție, a însemnat nu doar salvarea unei vieți, ci și recuperarea unei existențe aproape distruse de război. Prin cazul său, Diviciorii Mari se înscrie printre satele transilvănene care au dat nu numai soldați și veterani, ci și prizonieri de război ale căror destine au fost profund marcate de experiența captivității.
Perioada postbelică