Urangutanii sunt primate mari originare din pădurile tropicale din Indonezia și Malaezia. În prezent, aceștia se găsesc doar în anumite zone din Borneo și Sumatra, dar în timpul Pleistocenului erau răspândiți în toată Asia de Sud-Est și China de Sud. Clasificați în genul Pongo, urangutanii erau considerați inițial o singură specie. În 1996, au fost împărțiți în două specii: urangutanul de Borneo (P. pygmaeus, cu trei subspecii) și urangutanul de Sumatra (P. abelii); o a treia specie, urangutanul Tapanuli (P. tapanuliensis), a fost definitiv recunoscută în 2017. Urangutanii sunt singurii membri supraviețuitori ai subfamiliei Ponginae, care s-a separat genetic de celelalte hominide (gorile, cimpanzei și oameni) între 19,3 și 15,7 milioane de ani în urmă.

Cele mai dependente de arbori dintre primatele mari, urangutanii își petrec cea mai mare parte a timpului în copaci. Au brațe proporțional lungi și picioare scurte, iar corpul le este acoperit de păr roșcat-maroniu. Masculii adulți cântăresc aproximativ 75 kg, în timp ce femelele cântăresc aproximativ 37 kg. Masculii adulți dominanți dezvoltă pernițe distinctive pe obraji, și scot sunete lungi care atrag femelele și intimidează rivalii; masculii subordonați mai tineri nu au aceste caracteristici, și seamănă mai mult cu femelele adulte. Urangutanii sunt cele mai solitare primate mari: legăturile sociale se formează în principal între mame și puii lor. Fructele sunt cea mai importantă componentă a dietei unui urangutan, dar aceștia mănâncă și vegetație, scoarță de copac, miere, insecte și ouă de păsări. Pot trăi peste 30 de ani, atât în sălbăticie, cât și în captivitate.

Urangutanii se numără printre cele mai inteligente primate. Ei folosesc o varietate de unelte sofisticate, și construiesc în fiecare noapte cuiburi elaborate din ramuri și frunze. Capacitățile de învățare ale primatelor au fost studiate extensiv. Este posibil să existe culturi distincte în cadrul populațiilor. Urangutanii au apărut în literatură și artă încă din secolul al XVIII-lea, în special în lucrări care comentează societatea umană. Studiile de teren asupra exemplarelor au fost inițiate de primatologul Birutė Galdikas, acestea fiind ținute în captivitate în întreaga lume încă de la începutul secolului al XIX-lea.

Toate cele trei specii de urangutani sunt considerate pe cale de dispariție. Amenințările la adresa populațiilor de urangutani sălbatici includ braconajul, distrugerea habitatului și defrișarea, și comerțul ilegal cu animale de companie. Mai multe organizații de conservare și reabilitare se dedică supraviețuirii urangutanilor în sălbăticie. Etimologie Majoritatea surselor occidentale atribuie numele „orangutan” (scris în engleză și orang-utan, orang utan, orangutang și ourang-outang) cuvintelor malaeze orang, care înseamnă „persoană”, și hutan, care înseamnă „pădure”. Malaezienii foloseau termenul pentru a desemna oamenii care locuiau în pădure; prima utilizare malaeză înregistrată a termenului „orang-utan” pentru a desemna primata îl identifică ca fiind un termen occidental. Există însă unele dovezi care sugerează că termenul ar fi putut fi utilizat pentru a desemna primatele în malaeza veche premodernă.

Evoluție și clasificare

Urangutanul a fost descris pentru prima dată din punct de vedere științific în 1758, în Systema Naturae a lui Carl Linnaeus, ca Homo troglodytes. A fost redenumit Simia pygmaeus în 1760, de către elevul său, Christian Emmanuel Hopp, și i s-a dat numele Pongo de către Lacépède, în 1799. Populațiile de pe cele două insule au fost sugerate a fi specii separate când P. abelii a fost descris de naturalistul francez René Lesson, în 1827. În 2001, P. abelii a fost confirmat ca specie singulară pe baza dovezilor moleculare publicate în 1996, iar trei populații distincte din Borneo au fost ridicate la rangul de subspecii (P. p. pygmaeus, P. p. morio și P. p. wurmbii). Descrierea din 2017 a unei a treia specii, P. tapanuliensis, din Sumatra, la sud de lacul Toba, a venit cu o surpriză: aceasta este mai strâns legată de specia din Borneo, P. pygmaeus, decât de specia din Sumatra, P. abelii. Taxonomia genului Pongo Filogenia suprafamiliei HominoideaGenul Pongo Urangutanul de Borneo (Pongo pygmaeus) Pongo pygmaeus pygmaeus Pongo pygmaeus morio Pongo pygmaeus wurmbii Urangutanul de Sumatra (Pongo abelii) Urangutanul Tapanuli (Pongo tapanuliensis) Conform dovezilor moleculare, în cadrul primatelor superioare (suprafamilia Hominoidea), gibonii s-au separat în timpul Miocenului timpuriu, între 24,1 și 19,7 milioane de ani în urmă, iar urangutanii s-au separat de linia genealogică a primatelor mari africane între 19,3 și 15,7 mil. ani. Israfil și colegii (2011) au estimat, pe baza unor loci mitocondriali, legați de cromozomul Y și legați de cromozomul X, că speciile din Sumatra și Borneo s-au separat între 4,9 și 2,9 mil. ani. În schimb, studiul genomului din 2011 a sugerat că aceste două specii s-au separat cu aproximativ 400.000 de ani în urmă. Studiul a constatat, de asemenea, că urangutanii au evoluat într-un ritm mai lent decât cimpanzeii și oamenii. Un studiu al genomului din 2017 a constatat că urangutanii de Borneo și Tapanuli s-au separat de urangutanii de Sumatra în urmă cu aproximativ 3,4 mil. ani, iar între ei în urmă cu aproximativ 2,4 mil. ani. Cu milioane de ani în urmă, urangutanii au călătorit din Asia continentală în Sumatra și apoi în Borneo, deoarece insulele erau conectate prin poduri terestre în timpul perioadelor glaciare recente, când nivelul mării era mult mai scăzut. Se crede că aria de răspândire actuală a urangutanilor Tapanuli este aproape de locul în care urangutanii strămoși au pătruns pentru prima dată în ceea ce este astăzi Indonezia din Asia continentală.

Caracteristici

Urangutanii prezintă un dimorfism sexual semnificativ; femelele au în general o înălțime de 115 cm și o greutate de aproximativ 37 kg, în timp ce masculii adulți au o înălțime de 137 cm și o greutate de 75 kg. Cel mai înalt urangutan înregistrat avea 180 cm. În comparație cu oamenii, au brațe proporțional lungi, un orangutan mascul având o anvergură a brațelor de aproximativ 2 m, și picioare scurte. Sunt acoperiți cu păr lung roșiatic, care începe cu o culoare portocalie, și se întunecă până la maro-ciocolatiu odată cu vârsta, în timp ce pielea este gri-neagră. Deși în mare parte fără păr, fețele masculilor pot dezvolta ceva păr, conferindu-le barbă.

În comparație cu cimpanzeii și gorilele, arcada sprâncenelor unui urangutan este subdezvoltată. Femelele și puii au cranii relativ circulare și fețe înguste, în timp ce masculii maturi au o creastă sagitală proeminentă, obrajii mari sau flanșe, gușă extinsă și canini lungi. Obrajii sunt formați în principal din țesut adipos, și sunt susținuți de musculatura feței. Gușa acționează ca o cameră de rezonanță pentru a emite sunete pătrunzătoare.

Urangutanii se deplasează prin copaci atât prin cățărare verticală, cât și prin agățare. Mâinile lor au patru degete lungi, și un deget mare opozabil mult mai scurt, pentru a putea prinde bine ramurile. În comparație cu alte primate mari, ei coboară rar la sol, unde sunt mai greoi. Urangutanii nu merg pe articulațiile degetelor, ci își îndoaie degetele, și merg pe părțile laterale ale mâinilor și picioarelor.

Ecologie și comportament Urangutanii sunt în principal arboricoli și locuiesc în pădurile tropicale, în special în pădurile de dipterocarpe din zonele joase, și în pădurile regenerate. Populațiile sunt mai concentrate în apropierea habitatelor riverane, cum ar fi pădurile de apă dulce și turbării, în timp ce pădurile mai uscate, situate la distanță de zonele inundate, au mai puține exemplare. Densitatea populației scade, de asemenea, la altitudini mai mari. Urangutanii pătrund ocazional în pășuni, câmpuri cultivate, grădini, păduri tinere și lacuri puțin adânci.

Cea mai mare parte a zilei o petrec hrănindu-se, odihnindu-se și călătorind. Își încep ziua hrănindu-se timp de două-trei ore dimineața. Se odihnesc la prânz, apoi călătoresc după-amiaza târziu. Când seara se apropie, își pregătesc cuiburile pentru noapte. Prădătorii potențiali ai urangutanilor includ tigrii, leoparzii de copac și câinii sălbatici. Cei mai comuni paraziți ai urangutanilor sunt nematodele din genul Strongyloides, și ciliatul Balantidium coli. Urangutanii folosesc, de asemenea, specia de plantă Dracaena cantleyi ca balsam antiinflamator. Animalele captive pot suferi de boli ale căilor respiratorii superioare. Dietă

Urangutanii sunt în principal consumatori de fructe, care pot ocupa 57-80% din timpul lor de căutare a hranei. Chiar și în perioadele de penurie, fructele reprezintă 16% din aportul lor alimentar. Fructele cu pulpă moale, arile sau coji de semințe sunt consumate cel mai mult, în special smochinele, dar și drupele și fructele de pădure. Se consideră că urangutanii sunt singurii dispersori de fructe pentru unele specii de plante, inclusiv specia de viță de vie Strychnos ignatii, care conține alcaloidul toxic stricnină.

Urangutanii includ în dieta lor și frunze, care ocupă 25% din timpul mediu alocat căutării hranei. Frunzele sunt consumate mai mult atunci când fructele sunt mai puțin disponibile, dar chiar și în perioadele de abundență a fructelor, urangutanii mănâncă frunze în 11-20% din timp. Se pare că depind de frunzele și tulpinile plantei Borassodendron borneensis în perioadele de abundență redusă a fructelor. Alte alimente consumate includ scoarță de copac, miere, ouă de păsări, insecte și vertebrate mici, inclusiv loris.

În unele zone, urangutanii pot practica geofagia, care implică consumul de sol și alte substanțe din pământ. Ei vor rupe bucăți din pământ, și vor mânca termite din trunchiurile copacilor. Urangutanii vizitează, de asemenea, versanții stâncilor pentru a-și satisface prin lins pofta de minerale. Urangutanii pot mânca sol pentru mineralele sale anti-toxice de caolin, deoarece dieta lor conține taninuri toxice și acizi fenolici.

Structura socială

Comportamentul social al urangutanilor poate fi descris cel mai bine ca fiind solitar, dar cooperant; aceștia duc un stil de viață mai solitar decât celelalte primate mari. Urangutanii de Borneo sunt, în general, mai solitari decât cei de Sumatra. Majoritatea legăturilor sociale se formează între femelele adulte și puii lor dependenți și înțărcați. Femelele rezidente trăiesc împreună cu puii lor în teritorii definite, care se suprapun cu cele ale altor femele adulte, care pot fi rudele lor apropiate. Unul sau mai multe teritorii ale femelelor rezidente sunt cuprinse în teritoriul unui mascul dominant, care este principalul lor partener de împerechere. Interacțiunile dintre femelele adulte variază de la amicale la evazive și conflictuale. Masculii cu flanșe sunt adesea ostili atât față de alți masculi cu flanșe, cât și față de masculii fără flanșe, în timp ce masculii fără flanșe sunt mai pașnici între ei.

Urangutanii se împrăștie și își stabilesc teritoriile până la vârsta de 11 ani. Femelele tind să trăiască în apropierea teritoriului în care s-au născut, în timp ce masculii se răspândesc mai departe, dar pot vizita în continuare teritoriul natal, în cadrul ariei lor de locuire. Ei intră într-o fază tranzitorie, care durează până când un mascul poate provoca și înlocui un mascul dominant din teritoriul său. Atât urangutanii adulți, cât și cei tineri se adună pe copacii mari cu fructe pentru a se hrăni. Fructele tind să fie abundente, astfel încât concurența este redusă, și indivizii pot intra în interacțiuni sociale. Urangutanii formează, de asemenea, grupuri de călătorie, membrii acestora deplasându-se între diferite surse de hrană. Adesea, acestea sunt relații de concubinaj între un mascul adult și o femelă. Îngrijirea între exemplare este neobișnuită în rândul urangutanilor.

Reproducere