Alienarea parentală este rezultatul procesului de manipulare psihologică a unui copil prin care acesta din urmă poate prezenta unul sau mai multe din următoarele caractere: teamă nejustificată, lipsă de respect sau ostilitate față de un părinte sau un alt membru al familiei.Warshak, R. A. (2010). Lorandos, D., W. Bernet and S.R. Sauber (2013). E o formă distinctivă și răspândită pe scară larga a abuzului psihologic și violenței în familie - atât pentru copil cât și pentru membrii respinși ai familiei - ce are loc aproape exclusiv în asociație cu separarea familiei sau divorțul (în special în cazul în care este implicată proceduri legală)"DSM-5". și care subminează principile de bază a Declarației Universale a drepturilor omului și Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului. Cel mai frecvent, cauza principală este un părinte care dorește să excludă un alt părinte din viața copilului lor, dar și alți membri ai familiei sau prieteni, precum și profesioniști implicați cu familia (inclusiv psihologi, avocați și judecători), pot contribui în mod semnificativ la proces.Baker, AJL (2014). Warshak, R. A. (2010). Adesea duce la înstrăinarea pe termen lung sau chiar permanent, a unui copil de unul dintre părinți sau alți membri ai familieiBaker, Amy, J.L. (2007). și ca o experiență deosebit de nefavorabilă din copilărie duce la rezultatate semnificativ crescute a riscului de boli mintale și fizice la copii."Adverse Childhood Experiences Study".
Prezentare generală Descrisă prima dată in 1976 ca „aliniere patologică”, dinamica se referă la o situație în care un copil respinge în mod nejustificat părintele ce nu deține custodia copilului. Richard A. Gardner a propus sindromul alienării parentale în anii 80 bazat pe experiențele sale clinice cu copiii cu părinți divorțați. Din acel moment, alți cercetători au sugerat concentrarea, mai puțin pe diagnosticarea unui sindrom, ci mai mult pe ceea ce a fost descris ca copilul înstrăinat și dinamicile situației ce au contribuit la înstrăinare. Din acest punct de vedere, alienarea este văzută ca o defalcare de atașament dintre părinte și copil ce poate fi cauzată de mai mulți factori. Comportamentele tuturor membrilor familiei, inclusiv cel al părintelui alienant, pot duce la disfuncție familială și respingerea unuia dintre cei doi părinți. Evaluarea tuturor facutorilor contribuabili și a posibilelor remedii sunt recomandate în evaluarea cazurilor unde copii s-au înstrăinat de un părinte.
Alienării parentale îi lipsește o definiție unică, iar existența, etiologia, caracteristicile, și în special conceptul sindromului de alienare parentală au făcut obiectul unor dezbateri.Unele formulări ale conceptului au subliniat rolul unui părinte alienant, denumită in termeni diferiți, părinte „programat„ sau părinte „amărât-haotic”. Descrieri mai recente, influențate de cercetările lui Kelly și Johnston, au propus o analiză mai complexă, în care toți membrii familiei pot juca un rol. Aceaste „sisteme bazate” pe vizualizare, recunoaște că un copil poate fi alienat de un părinte făra a avea un comportament „alienat” către celălalt părinte. Rezultatele unui studiu științific, sugerează de asemenea faptul ca, comportamentele alienate la ambii părinți sunt standard în divorțuri cu conflict înalt. Părinții respinși, în general tații, au tendința de a fi lipsiți de căldură și empatie cu copilul; în schimb se angajează în atitudini parentale rigide și critice. Părintele respins este de adesea pasiv, depresiv, anxios și retras- caracteristici ce pot încuraja în continuare respingerea. Părintele cu care copilul se aliniează (parintele alienant) se poate angaja în comportamente alienante înclusiv in a submina celălalt părinte. Aceste comportamente pot fi conștiente și deliberate sau, în mod alternativ, poate reflecta o lipsă de conștientizare cu privire la efectul acțiunilor asupra copiilor. Comportamente alienatoare directe apar atunci când unul dintre părinți subminează în mod activ celălalt părinte, cum ar fi remarci peiorative despre celălalt părinte, spune copilului că celălalt părinte este responsabil pentru separare, sau a spune copilului că celălalt părinte este cauza dificultăților financiare. Comportamentele de înstrăinare indirectă apar atunci când unul dintre părinți nu reușește să sprijine accesul sau contactul cu celălalt părinte sau acceptă tacit comportamentul și comentariile negative ale copilului față de celălalt părinte.
Cele mai multe din articolele publicate în reviste de specialitate (în care articolele sunt revizuite de către un comitet științific independent și anonim) pe acest subiect au fost intr-o formă de descripții și definiții. Unele cercetări științifice au fost realizate, dar calitatea studiilor variază foarte mult și de aceea se poate concluziona că cercetarea în această zonă este incă slab dezvoltată. Până în prezent este cunoscut un singur studiu longitudinal semnificativ, realizat pe circa 1000 de persoane, studiu care a fost realizat de către Dr. Clawar și Ms. Rivkin. Influența în selecția eșantionului este o problemă evidentă în multe dintre studii. De exemplu, atunci când copiii alienați au fost intervievați, este probabil ca cei selectați pentru studiu să fie printre cei mai sever alienați și suferinzi. Convingerile judecătorilor, avocaților și profesioniștilor în domeniul sănătății mintale au fost citatea pe larg în literatura de specialitate și revizuite egal. A se vedea, pentru România, citările din Manualul alienării părintești, redactat de către ARPCC, disponibile aiciA se vedea culegerea de jurisprudență redactată de către ARPCC, disponibilă aici
Abordarea profesională Alienarea părintească, ca și fenomen, este recunoscută tangențial de căte ONU în manualul ICD-11 sub titulatura "QE52.0 Probleme de relaționare între îngrijitor și copil"A se vedea baza de date ICD-5 , explicații privitoare la modul de acces se pot g[si aici aici dar și de către manualul DSM V editat de către Asociația Americană a PsihologilorManualul DSM V conține o descriere a simptomelor și patologiei dar evită să folosească denumirea de "alienare parentală". Mai multe detalii aici
În 1996 , Asociația Psihologică Americana (APA)din cadrul forței prezidențiale însărcinată cu violența și familia, a reliefat lipsa datelor care sprijină sindromului alienării parentale (PAS), și și-a exprimat îngrijorarea cu privire la termenii utilizați. Cu toate acestea, APA a emis o declarație de poziție la 1 ianuarie 2008, afirmând că organizația nu are nici o poziție oficială în legătură cu PAS.Hands, A. J.; Warshak, R. A. (2011). În 2009, o examinare a profesioniștilor din domeniul sănătății mintale și juridic, a indicat prezența unui suport moderat în existența alienării parentale. Cu toate acestea există în continuare o reticență generală în accepta conceptul de PAS. William Bernet a susținut includerea tulburării alienării parentale, ca diagnostic legat de alienare parentală, în a cincea versiune a Manualului de Diagnostic și Statistică al Tulburarilor Mintale, care a fost lansat în 2013. Concepția sa face referire la PAS și la o varietate de alte descrieri comportamentale de care el crede că reprezintă conceptul fundamental al tulburării alienării parentale. În ciuda activităților de lobby ținute de susținători,, propunerea a fost respinsă în decembrie 2012. Unii cercetători au sugerat că ideea generală de PAS e acoperită de DSM-5 în cadrul unui diagnostic strâns legat: ”Părinte-Copil Problemă Relațională”. De exemplu , percepția copilului unui părinte alienat ”poate include atribuții negative despre intențiile altora, ostilitate sau țap ispășitor către celălalt (părinte), și sentimente nejustificate de înstrăinare.” Kay, B. (2013). "American Psychiatric Association Board of Trustees Approves DSM-5-Diagnostic manual passes major milestone before May 2013 publication" .
Într-un studiu la Asociația Familiei și Concilierii în Istanță, în 2010 , 98% din 300 de respondenți au fost de acord cu întrebarea, ”Credeți că unii copii sunt manipulați de un părinte să respingă irațional și nejustificat celălalt părinte?”.Lorandos, D., W. Bernet and S.R. Sauber (2013). Totuși , Sindromul Alienării Parentale se referă, nu la această manipulare, ci la o boală serioasă a copilului în care el sa ea disprețuiește sau respinge unul din părinți. Din moment ce atât Asociația Americană de Psihiatrie și Asociația Americană de Psihologie au respins în mod explicit sindromul alienarii parentale, acesta nu îndeplinește testul Frye de admisibilitate în instanță, în cele mai multe state. Avocații și martori experți ar putea argumenta în continuare că un părinte subminează relația copilului cu celălalt părinte prin acțiuni sau declarații nepotrivite.
Diferențiere „Înstrăinarea realistă” e un fenomen diferit de „alienarea patologică”. Primul termen se referă la un refuz ușor de înțeles al unui copil de a se vedea cu un părinte abuziv, în timp ce al doilea termen reprezintă o acțiune dăunătoare din punct de vedere emoțional.
Evoluții începând cu anul 2010 Instanțele supreme din întreaga lume recunosc acum alienarea parentală ca o formă gravă de abuz asupra copiilor cu efecte pe termen lung și rezultate grave pentru „Child PAS”. Unele jurisdicții au introdus alienarea parentală ca infracțiune, ultimile fiind Brazilia și Mexic.Kay, B. (2013). Alte jurisdicții pot suspenda pensia alimentară în cazul în care are loc alienarea parentală. De Exemplu, în New York, în cazul lui Robert Coull v. Pamela Rottman, No. 2014-01516, 2015 N. Y. App. Div. LEXIS 6611 (2 septembrie 2015), în care tatăl a fost împiedicat să își vadă fiul de către mama copilului printr-un „tipar de alienare”, pensia alimentară a fost suspendată.Franklin, R. (2013). Unele instanțe din Statelor Unite au încercat, de asemenea, să abordeze problema prin terapie de reunificare obligatorie; dar nu există nici o lege federală sau de stat care să reglementeze alienarea parentală în prezent în S.U.A.Pagers , Parental Alienation Awareness Association. Ca urmare a lipsei de încredere în martorii experțiDenney, Andrew (9 September 2015). multe instanțe cer acreditarea profesională și înregistrarea oricărei persoane ce invocă termenii de alienare parentală.
Alte abordări Alți autorii au discutat o abordare diferită pentru cazurile severe definind un set de simptome psihologice a unui copil și au propus ca explicație ale acestor simptome de practice parentale dăunătoare și de ce unul din părinți s-ar angaja în asemenea practici parentale. În această abordare(despre care abordare e vorba?), fenomenul este văzut ca o combinație de probleme psihologice, pe care, în parte, psihologul le poate recunoaște și înțelege. Ca o concluzie, afectarea numită alienare parentală nu este un nou sindrom ci e o manifestare a unei forme bine stabilite și bine înțelese a unei patologii preexistente.
Simptome Copilului îi lipsește atașamentul față de părintele alienat, în relația cu acesta, copilul poate afișa unul sau mai multe abordări precum „grandoare, auto îndreptățit în a afișa un comportament ostentativ, lipsă de empatie, comportament trufaș, aroganță și un sistem de valori iluzoriu” față de părintele ce este perceput ca fiind inadecvat sau abuziv.
Copilul percepe situația într-un mod simplist de tip „alb și negru” (termenul în engleză este splitting), considerând că unul din părinți este întruchiparea bunătății, în timp ce, celălalt este în întruchiparea răului și cauza tuturor evenimentelor rele din viața sa.
Exceptând simptomele de atașament și credințe iluzorii, fiecare dintre simptomele descrise mai sus reprezintă câte un criteriu din DSM 5, fie pentru „Tulburarea de personalitate narcisistă” sau Tulburarea de Personalitate de tip „Borderline” (i.e. la limită).
Alegații false