Carol al II-lea al României () a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940. Carol a fost primul născut al regelui Ferdinand I al României și al soției sale, regina Maria, dobândind prin naștere titlul de Principe de Hohenzollern-Sigmaringen (transformat mai târziu de Ferdinand în Principe al României). După accederea la tron a părinților săi a devenit Principele moștenitor Carol al României. S-a remarcat, în timpul Primului Război Mondial, prin dezertarea din armată și căsătoria ilegală cu Ioana Lambrino, ceea ce a avut drept urmare două renunțări la tron, neacceptate de tatăl său. După dizolvarea acestui mariaj, a făcut o lungă călătorie în jurul lumii, la capătul căreia a cunoscut-o pe principesa Elena a Greciei, cu care s-a căsătorit în martie 1921, cuplul având un copil, pe principele Mihai. Carol și-a părăsit familia și a rămas în străinătate în decembrie 1925, renunțând din nou la tron și trăind în Franța cu Elena Lupescu, sub numele de Carol Caraiman. Mihai a moștenit tronul, în urma decesului Regelui Ferdinand I, în 1927.
În contextul politic creat de moartea regelui Ferdinand și cea a lui Ion I.C. Brătianu, cât și de lipsa de fermitate a regenței conduse de principele Nicolae, Carol s-a întors, în 1930, în România, detronându-și propriul fiu. Domnia lui a fost marcată la început de efectele marii crize economice și financiare. Carol a fragilizat sistemul de partide, numind adesea la guvernare facțiuni minoritare ale partidelor istorice și cochetând cu idea unor guverne de concentrație națională, precum guvernul Iorga-Argetoianu. De asemenea, a permis formarea unei camarile corupte în jurul său, sub patronajul Elenei Lupescu. Către sfârșitul anilor '30, situația politică internă s-a deteriorat sub influența situației internaționale și a acțiunilor regelui, în 1938 fiind instaurată dictatura regală (prin înlăturarea constituției din 1923 și desființarea partidelor politice, înlocuite cu un partid unic, Frontul Renașterii Naționale, patronat de rege).
Anul 1940 a consemnat fărâmițarea României Mari ca urmare a pactului dintre Germania și URSS, situație care a avut efecte dezastruoase asupra reputației monarhului român. Reorientarea politicii externe a României către Germania nazistă nu a putut salva regimul lui Carol, care a fost obligat să abdice de către generalul Ion Antonescu, proaspăt numit de el prim-ministru. I-a fost permisă părăsirea țării cu un tren special încărcat cu averi, nelipsind mult să fie asasinat de către legionari, care au tras asupra trenului. După cel de-al Doilea Război Mondial, fostul rege a dorit să se întoarcă la cârma țării și să-și detroneze din nou fiul, însă a fost oprit de Aliații vestici. S-a căsătorit, în cele din urmă, cu Elena Lupescu și a murit în exil.
Dotat cu o inteligență extraordinară și pasionat de cultură, al cărei patronaj rămâne una din realizările sale majore, reputația lui Carol este pătată de viața sa privată, care a interferat cu administrarea treburilor de stat, și de măsurile brutale luate împotriva Gărzii de Fier. Carol rămâne o personalitate controversată. De altfel, regele Mihai nu a mai reluat vreodată legătura cu el. Nici la ceremonia de înhumare a rămășițelor lui Carol al II-lea, la Mănăstirea Curtea de Argeș din 2003, regele Mihai nu s-a prezentat.
Copilărie Carol al II-lea a fost primul fiu al regelui Ferdinand și regina Maria, acesta s-a născut pe 15 octombrie 1893, la Sinaia. Nașterea lui a însemnat pentru popor o mare bucurie, fiind primul prinț născut în țară, precum și un semn al stabilității și de continuitate a monarhiei. "Eu, mică și străină, avusesem tactul de a face lucrul acesta pentru țara și poporul meu: le-am dat moștenitorul de mult dorit, l-am adus pe lume în cel mai scurt timp cu putință." Carol a venit pe lume la nici măcar un an distanță de când mama lui a pășit pentru prima dată în România.
Copilăria acestuia a fost dominată de educația dictată de către "der Onkel" - tradus ca unchiul (apelativ pentru regele Carol I al României), după care, nu în mod întâmplător, a fost și numit. Însă acest lucru nu înmuiase inima de gheață a regelui Carol, și nici nu l-a împiedicat să își impună principiile și autoritatea asupra nepotului și a modului în care, ca viitor rege al României, avea să fie crescut. Educația pe care a primit-o a fost de la guvernante și tutori, împreună cu regina poetă Carmen Sylva (Elisabeta a României) și regele auster, care, fără a lăsa pe cei doi părinți să aibă un cuvânt de spus, au reușit să modeleze ceea ce Carol II urma să devină.
Regina Maria, făcând o analiză a fiului său, a reușit să traseze, încă de când era doar un copil, trăsăturile cele mai importante din caracterul lui Carol:"Ca și copil mic, Carol era destul de grăsuț, fericit și foarte ascultător. Fiind primul născut, evident că era alintat de către toată lumea, bătrâni și tineri, și tot ce își dorea îi era pus la picioare. Era mult doritul moștenitor, așadar copilul favorit al tuturor. Când a mai crescut un pic a devenit calm și foarte serios. (...) Micul băiat împărtășea pasiunile tatălui său și ale unchiului pentru lucrurile militare. Iubea tot ce era legat de armată, adora uniformele și ideea de disciplină și comandă. (...) În orice caz, acest copil preocupat de armată, era un chin pentru surorile lui; înăuntrul lui dormea bine ascuns un viitor autocrat. Joculețele cu care venea, urmăreau regulile și tiparele instituțiilor politice și militare, și asta supăra foarte tare fetele. Carol voia ordine și precizie și avea o enormă și impetuoasă dorință să domine, să subjuge și să impună restricții."
Principe moștenitor
Primul Război Mondial (perioada 1916-1918)
Odată cu ascensiunea la tron a tatălui său, regele Ferdinand, în anul 1914, după moartea unchiului, Carol devine principe moștenitor la vârsta de 21 de ani; toate acestea întâmplându-se pe muchia Primului Război Mondial.
Carol, în timpul războiului, s-a preocupat de Regimentul 2 Vânători "Regina Elisabeta" și Cercetași, una dintre cele mai reușite instituții din toată țara la acea vreme, creat de el însuși. În ciuda a ce urma să se întâmple cu principele în viitor, deocamdată, era descris ca fiind stăruitor, practic, logic și cinstit. Regina era, ca orice mamă mândră de fiul ei "niciodată nu ne-a necăjit pe noi, părinții lui, e ascultător și maleabil. E harnic și știe să se organizeze, dar are o anumită încredere naivă în propriile puteri, privește solemn și pompos tot ce face, însă când se apucă de un lucru îl face temeinic, sistematic, chiar dacă nu e important..."
La data de 17 ianuarie 1917 Carol a plecat din țară cu politicianul Ion I.C Brătianu într-o misiune politică în Rusia, la Petrograd, decizie inițiată de Regina Maria, care voia ea însăși să vorbească cu Țarul despre situația trupelor haotice rusești și dacă poate primi o certitudine în privința lor. Grija cea mai mare fiind apărarea "un picului" din țară care mai rămăsese, iar rușii nu făceau decât să înrăutățească situația.
Carol era atașat de armată și mereu i-a tratat pe toți militarii ca fiind egalii săi: "Totul a fost foarte frumos, dar, fiind un prânz militar a durat mult. Carol n-a vrut să accepte un loc de onoare, ci a stat printre ofițerii foarte tineri de la capătul mesei." Petrecea foarte mult timp alături de trupe, chiar și pe front. Însă, cu timpul, toate acestea au fost distruse când Carol a pus în prim-plan relația cu Zizi Lambrino, și doar în plan secund îndatoririle sale.
Căsătoria cu Zizi Lambrino Zizi era o tânără din anturajul reginei Maria, cu care fusese văzut uneori în împrejurimile Iașilor sau în saloanele mondene. Tatăl ei era general în armata română. Cei doi se cunoșteau din copilărie. În septembrie 1918, prințul dispare de la Regimentul de vânători de munte. Însoțit de un prieten de încredere, a ajuns în Ucraina trecând Nistrul. Aici s-a pus sub protecția unor ofițeri austrieci și și-a continuat drumul până la Odesa, unde s-a căsătorit cu Zizi Lambrino. Politicianul I.Gh.Duca își amintește: "Ofițerii Puterilor Centrale sunt prezenți. Autoritățile inamice sunt încântate că Dinastia care le-a declarat război primește o astfel de lovitură." Ce agrava situația era faptul că Odesa se afla pe teritoriul inamic, sub ocupația Puterilor Centrale. Carol se făcea astfel vinovat de dezertare și trădare, cu circumstanțe agravante, țara aflându-se în război.
Pentru regele Ferdinand și regina Maria, gestul fiului lor a venit ca o lovitură puternică, date fiind condițiile politice, militare și economice în care se afla țara.
Constantin Argetoianu nota în Memorii: "Vâlva a fost enormă, căci Prințul, în care toți ne pusesem încrederea pentru viitor, intrase pentru prima dată în gura lumii, dându-ne o mare decepție." Unii sunt pentru o pedeapsă aspră: dezmoștenirea lui Carol și trimiterea lui în fața tribunalului militar pentru dezertare. Alții însă propun o soluție blândă. Regina Maria, mai ales, își apără copilul cu energie: "Opinia publică s-a întors împotriva lui Carol. Barbu a confirmat că Marghiloman este ostil, se hotărâse să ceară Regelui să-și declare fiul scos din toate drepturile fără să i se dea ocazia de a-și repara greșeala. Nu mai e nevoie să spun că vestea m-a pus pe foc și m-am ridicat furtunos declarând că Marghiloman și-a vândut sufletul germanilor."
La insistențele trimișilor lui Ferdinand, prințul Carol se întoarce la Iași. Este așteptat la graniță de Regina Maria cu care are discuții încordate, pline de reproșuri, lacrimi și promisiuni. Va fi trimis la mânăstirea Secu-Horaița, în Carpații Orientali, lângă Bicaz. În 8 ianuarie 1919 căsătoria este anulată. Însă Carol îi scrie în continuare scrisori de dragoste lui Zizi și amenință cu evadarea și cu sinuciderea. Carol vrea să se împace cu Zizi și pentru că ea aștepta un copil. La 1 august 1919 Carol îi scrie o scrisoare prin care recunoaște că este tatăl copilului. La un moment dat, Carol va simula și o tentativă de sinucidere, împușcându-se în picior la Cotroceni. Numele copilului a fost Mircea Lambrino și nu a fost niciodată recunoscut de către Casa Regală a României.
Regele Ferdinand și regina Maria hotărăsc să îl trimită într-o călătorie în jurul lumii. Astfel, la 20 februarie 1920, prințul Carol, însoțit de Nicolae Condiescu, aghiotantul său, pleacă din portul Constanța pe traseul Constantinopol, Atena, Alexandria, Canalul de Suez, Colombo, Bombay, Calcutta, Rangoon, Hong Kong, Shanghai, Kyoto, Hawaii, San Francisco, Chicago, New York, Londra, Paris. La sfârșitul călătoriei, Carol o întâlnește pe Elena a Greciei la Lucerna. Se pare că este dragoste la prima vedere și principele o uită pe Zizi Lambrino.
"Înapoiat în țară, vindecat, l'Enfant prodigue a fost primit cu brațele deschise de către poporul său și de guvern. La final de octombrie 1920 și-a făcut intrarea triumfală în București. Prigonitul de până atunci, prizonierul de la Pângărați, de la Mânăstirea de la Bistrița, sinucigașul din amor, expediat cu un an înainte să facă ocolul lumii, a fost primit cu un alai deosebit, ca și cum s-ar fi înapoiat de la o mare bătălie pe care o câștigase, deși o victorie nu o purtase decât la Lucerna, pe o canapea."
Căsătoria cu principesa Elena