Prima Republică Elenă (în limba greacă: Αʹ Ελληνική Δημοκρατία) este numele sub care este cunoscut statul grec în timpul Războiului de Independență de sub stăpânirea Imperiului Otoman. Acesta este un termen pur istoric, care subliniază natura constituțională și democratică a regimului revoluționar care a precedat fondarea Regatului Greciei independent. Acest termen asociază perioada istorică a războiului revoluționar cu formele nemonarhice de organizare ale țării de mai târziu – A Doua Republică Elenă și A Treia Republică Elenă.
În faza incipientă a rebeliunii antiotomane din 1821, fiecare regiune a Greciei și-a ales propriile foruri conducătoare. Acestea au fost înlocuite de administrația centrală a Adunării Naționale din Epidaurus, a cărei organizare a marcat nașterea statului elen modern. Consiliile locale de conducere și-au continuat însă existența, autoritatea centrală fiind stabilită ferm doar în 1825. Noul stat nu a fost recunoscut de marile puteri europene ale timpului. Tânărul stat elen, după o serie de victorii inițiale în lupta cu otomanii, a fost amenințat cu dispariția datorită conflictelor interne care au degenerat în război civil și a intervenției armatei turco-egiptene condusă de Ibrahim Pașa.
În momentul în care Ibrahim Pașa a intervenit pentru înăbușirea mișcării revoluționare elene, marile puteri își schimbaseră însă pozițiile politice, fiind favorabile formării unui stat autonom grec sub suzeranivate otomană, în conformitate cu prevederiel Tratatului de la Londra din 1827. Refuzul sultanului de acceptare a termenilor acestui tratat a dus la intervenția aliată europeană și la distrugerea flotei egipteano-otomane în timpul bătăliei de la Navarino. Acest ultim eveniment a facilitat Greciei obținerea independenței depline.
A Treia Adunare Națională de la Trozen a proclamat în 1827 înființarea Statului Elen (Ἑλληνικὴ Πολιτεία) și l-a ales pe Ioannis Kapodistrias în funcția de guvernator al Greciei (din acest motiv, Statul Elen este numit câteodată „Guvernorat”). După ce s-a reîntors în țară în ianuarie 1828, Capodistrias a încercat să creeze un stat funcțional și să redreseze țara devastată de război, dar s-a văzut implicat foarte rapid în conflicte cu magnații și liderii militari locali. Capodistrias a fost asasinat de rivalii politici în 1831, iar Grecia s-a afundat într-un război civil. Funcția de guvernator a fost preluată de fratele omului politic, Augustinos, care a fost silit să demisioneze după numai șase luni. A Cincea Adunare Națională de la Nauplion a emis un proiect nou de constituție, iar „Puterile Protectoare” (Regatul Unit, Franța și Imperiul Rus) au obligat Grecia să accepte forma de guvernare monarhică prin rezoluția Conferinței de la Londra. Prințul bavarez Otto a devenit noul rege al Greciei independente.
Declarația de Independență din 1822 În vreme ce Metternich încercau să tempereze valul reformator din sud Europei, grecii au hotărât să-și autoproclame independența. Forțele liberale din Europa Occidentală au primit cu mare satisfacție declarația de independență elenă, pe care o considera prima schimbare după conservatorul Congres de la Viena. Grecii au convocat o adunare constituantă, care a emis o lege fundamentală provizorie și a lansat următorul manifest prin care își explicau opțiunea pentru independență. thumb|right|220px|Placa memorială a Declarației de Independență din 1 ianuarie 1822 a Primei Adunări Naționale
Războiul de Independență
Principatele Dunărene {| class="toccolours" style="float: right; margin-left: 1em; margin-right: 2em; font-size: 85%; background:#c6dbf7; color:black; width:30em; max-width: 40%;" cellspacing="5" | style="text-align: left;" | „Luptați pentru Credință și Patrie! A venit vremea, o grecilor. Cu mult timp în urmă, popoarele Europei, luptând pentru proprile drepturi și libertăți, ne-au chemat să îi imităm…Popoarele iluminate ale Europei sunt ocupate cu returnarea aceluiași bine și, plini de gratitudine pentru binefacerile făcute de strămoșii noștri lor, doresc eliberarea Greciei. Noi, aparent demni de virtuțile strămoșești și ale secolului actual, suntem plini de speranță că vom primi protecția și ajutorul lor. Mulți dintre acești iubitori de libertate vor veni să lupte alături de noi… Cine va împiedica brațele voastre bărbătești? Inamicul nostru laș este slab și bolnav. Generalii noștri sunt experimentați și conaționalii noștri sunt plini de entuziasm. Uniți-vă, o, bravi și mărinimoși greci! Să se formeze falangele naționale, să apară legiunile patriotice și veți vedea acei vechi giganți ai despotismului prăbușindu-se în fața stindardelor noastre triumfătoare” |- | style="text-align: left;" | Proclamația lui Ipsilanti de la Iași.Clogg, The Movement for Greek Independence, p. 201 |} Alexandru Ipsilanti a fost ales șeful Filiki Eteria în aprilie 1820 și a preluat sarcina planificării insurecției elene. Ipsilanti visa să mobilizeze întreaga populație creștină din Balcani pentru lupta împotriva otomanilor și să forțeze Rusia să intervină în favoarea coreligionarilor lor. Ipsilanti a traversat în fruntea voluntarilor eleni râul Prut pe 22 februarie, facându-și intrarea în Principatele Dunărene Clogg, A Concise History of Greece, p. 32. Pentru a-i încuraja pe creștinii români să se alăture Eteriei, el a anunțat că are sprijinul Marilor Puteri, în principal al Rusiei. La două zile după intrarea în Moldova, Ipsilanti a emis o proclamație prin care îi chema pe greci și pe restul creștinilor să se ridice la luptă împotriva otomanilorClogg, A Concise History of Greece, p. 32* Hitchins, The Romanians, 149–150 . Mihai Suțu, domnitorul Moldovei, membru al Eteriei, și-a pus garda la dispoziția lui Ipsilanti. Între timp, Patriarhul Grigorios al V-lea al Constantinopolului și sinodul i-au anatemizat și excomunicat pe Ipsilanti și pe Șuțu, exprimându-se în mod clar împotriva revoluției, în conformitate cu politica bisericii ortodoxe Clogg, Review pp. 251–252.* Koliopoulos & Veremis, Greece: the Modern Sequel, pp. 143–144..
thumb|left|200px| „Alexandru Ipsilanti traversând Prutul”, tablou de Peter von Hess thumb|left|200px|Drapelul de luptă al lui Ipsilanti În loc să înainteze rapid spre Brăila, unde ar fi putut să împiedice armatele otomane să intre în Principate, ceea ce i-ar fi putut forța pe ruși să intervină, Ipsilanti a rămas la iași și a ordonat executarea unui număr de boieri moldoveni filootomani. După ce a ajuns cu o întârziere de câteva săptămâni în București (începutul lui aprilie), el a hotărât să nu se alieze cu pandurii lui Tudor Vladimirescu. Tudor Vladimirescu și pandurii săi se aflau deja la București încă de pe 16 martie. Relațiile dintre Vladimirescu și Ipsilanti s-au deteriorat rapid. Prioritatea lui Vladimirescu era să-și consolideze autoritatea în fața domnitorului numit de turci, Scarlat Callimachi și să mențină relații bune atât cu otomanii cât și cu rușiiHitchins, The Romanians, 149–150. Cam în această perioadă, împăratul Alexandru I i-a cerut ministrului său de externe Ioannis Kapodistrias să îi trimită lui Ipsilanti o scrisoare prin care să îi reproșeze liderului Eteriei depășirea mandatului încredințat. Capodistrias l-a anunțat pe Ipsilanti că numele i-a fost șters din lista ofițerilor Imperiului Rus și i s-a comandat să înceteze acțiunile militare. Ipsilanti a încercat să ignore scrisoarea, dar Tudor Vladimirescu a considerat aceasta îl dezleagă de orice obligație față de Eteria. Între cele două tabere a izbucnit un conflict, iar Eteria a încercat să-l asasineze pe Valdimirescu pe 26 mai. După pierderea sprijinului românilor, intrarea forțelor otomane în Muntenia a pecetluit soarta Eteriei. Dezastrul exilaților greci a fost total după înfrângerea din Bătălia de la Drăgășani de pe 7 iunieClogg, A Concise History of Greece, p. 33.
Alexandru Ipsilanti, fratele lui Nicolae și o mână de eteriști s-au retras spre Râmnicu Vâlcea, unde a rămas mai multe zile negociind cu autoritățile austriece permisiunea de traversare a frontierei. Temându-se că eteriștii ar fi putut să-l predea turcilor, el a răspândit zvonul că Austria a declarat război Imperiului Austriac, a cerut organizarea unui Te Deum la Mănăstirea Cozia și, pretextând că are de făcut o serie de aranjamente cu comandantul austriac, a trecut frontiera în Transilvania. Împăratul austriac Francisc era însă un semnatar al Sfintei Alianțe, iar autoritățile austriece au refuzat să îi acorde azil liderilor unei rebeliuni dintr-o țară vecină și Ipsilanti a fost ținut sub strictă observație pentru șapte ani.Paroulakis, p. 44.. Lupta eteriștilor a mai continuat în Moldova ceva vreme, dar până la sfârșitul anului otomanii au înfrânt orice rezistență.
Peloponez thumb|200px|Planul asediul Tripoliței. Detașamentul lui Kolokotronis, care a atacat orașul, este simbolizat cu litera „O” thumb|200px|Vedere panoramică a Nauplionului, prima capitală a Greciei moderne Peloponezul, care avea o îndelungată tradiție de rezistență antiotomană, a devenit centrul rebelinii. La începutul anului 1821, absența guvernatorului otoman Hursid Pașa și a trupelor sale a oferit grecilor șansa să se ridice la luptă împotriva ocupanților. O adunare hotărâtoare a avut loc la Vostitsa pe 26 ianuarie, aici participând liderii politico-militari și religioși din întreg Peloponezul. Aici, preotul revoluționar Papaflessas, care a declarat despre sine că este reprezentantul Eteriei, a încercat să îi convigă pe liderii civili și clerul superior de necesitatea declanșării rebeliunii, în ciuda absenței unor garanții cu privire la intervenția RusieiPapageorgiou, "First Year of Freedom", p. 59.. După aflarea veștilor intrări lui Ipsilanti în Principatele Dunărene, atmosfera din Peloponez a devenit tensionată, iar la mijlocul lunii martie au izbucnit incidente sporadic între greci și musulmani. Tradiția istorică elenă consideră ziua de 25 martie 1821, când mitropolitul Germanos a sfințit drapelul cu cruce în mănăstirea Agia Lavra, ziua în care a izbucnit revoluția, deși unii cercetători pun la îndoială existența istorică a evenimentuluiFrazee, The Orthodox Church and Independent Greece, p. 19..
Manioții au declarat război turcilor la Areopoli pe 17 martie 1821. În aceeași zi, aproximativ 2.000 de manioți sub comanda lui Petros Mavromichalis s-au îndreptat spre Kalamata, unde s-au unit cu trupele comandate de Theodoros Kolokotronis, Nikitaras și Papaflessas. Kalamata a fost cucerit de greci pe 23 martieKassis, Mani's History, p. 39.* Papageorgiou, "First Year of Freedom", p. 60.. Orașul Kalavryta a fost asediat pe 21 martie, iar în Patras conflictul a durat mai multe zile. otomanii au lansat atacuri sporadice asupra orașului, iar revoluționarii conduși de Panagiotis Karatzas i-au respins înapoi în fortăreațăVakalopoulos, "The Great Greek Revolution", pp. 327–331.
Spre sfârșitul lunii martie, grecii controlau practic întreaga zonă rurală, în vreme ce turcii se limitau numai la controlul asupra fortărețelor – Patras, (recucerită de turci pe 3 aprilie), Rio, Acrocorinth, Monemvasia, Nauplion și capitala provincială Tripolitsa, unde se refugiaseră numeroase famii de turci la începutul rebeliunii. Toate aceste fortărețe au fost asediate de forțele neregulate elene, dar nu au fost cucerite, pentru că revoluționarii nu dispuneau de artilerie. Cu excepția Tripoliței, toate cetățile aveau acces la mare și puteau fi reaprovizionate și sprijinite cu forțe noi de către marina otomană. Kolokotronis a organizat asediul Tripoliței începând din mai, reușind să cucerească orașul pe 23 septembrieKassis, Mani's History, p. 39.* Papageorgiou, "First Year of Freedom", p. 63–64.. Orașul a fost dat devastat de gloate furioase timp de două zile St. Clair, That Greece Might still Be Free, p. 45.. Apărătorii turci ai Actrocorinthului au negociat îndelung predarea orașului, eveniment care a avut loc pe 14 ianuarie 1822Papageorgiou, "First Year of Freedom", p. 64..
Grecia centrală