Planul Schlieffen a fost planul strategic al Statului major german întocmit la începutul secolului al XX-lea pentru eventualitatea în care Imperiul German va fi pus în situația să lupte pe două fronturi: cu Franța și cu Rusia. Primul Război Mondial mai târziu a devenit un astfel de război, cu două fronturi: Frontul de Vest și Frontul de Est.
Planul se baza pe exploatarea avantajului apărut din diferența vitezei de pregătire pentru război al celor trei țări.
Pe scurt, acesta a fost planul german pentru a evita un război pe două fronturi, prin concentrarea trupelor în vest, înfrângerea rapidă a francezilor și apoi dacă era necesar, deplasarea rapidă a acestor trupe pe calea ferată către est, pentru a face față rușilor înainte ca aceștia să aibă timp să mobilizeze pe deplin. Planul Schlieffen a fost creat de către contele Alfred von Schlieffen (1833-1913) și modificat de către Helmuth von Moltke. Schlieffen ca general în vârstă încă de la sfârșitul războiului din 1870 s-a ocupat cu un plan de atacare a Franței. Ideea lui de bază era că datorită perfecționării sistemelor de apărare (câmpuri de mine, sârma ghimpată, cuiburi de mitraliere) în mod necesar o să apară un război static în care părțile se adăpostesc în tranșee, situație care poate fi contracarată doar de un atac prin surprindere și înaintare rapidă. După pensionarea lui Schlieffen, planul a fost pus în aplicare de Moltke în Primului Război Mondial în formă modificată, care pus în aplicare în prima lună a războiului aproape a adus victoria germană. Cu toate modificările aduse planului inițial, un contraatac francez la marginea Parisului în prima bătălie de la Marna și ofensiva rusă surprinzător de rapidă a oprit ofensiva germană și a dus la ani de luptă în tranșee. Planul a fost subiectul unor dezbateri intense între istorici și strategii militari de atunci și până în zilele noastre. Ultimele cuvinte ale lui Schlieffen au fost "nu uitați să păstrați flancul drept puternic", se referea la faptul că Moltke în modificarea sa a consolidat flancul stâng.
Necesitatea planului thumb|250px|right|Caricatură despre Antanta cordială din perspectiva germană cu John Bull plecând cu femeia ușoară Marianne, întorcând spatele Kaiser-ului. După conferința din Balcani din 1878 relația Rusiei și a Imperiului German s-a înrăutățit foarte mult. După Războiul franco-prusac din 1870, provinciile franceze Alsacia și Lorena, cu o populație mixtă de francezi și germani a fost anexată noului Imperiu German. Franța revanșardă încerca să recapete aceste teritorii posedate de aproape 200 de ani. Datorită alianțe orchestrate de cancelarul german Otto von Bismarck, Franța a fost inițial izolată, dar după ce împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei a urcat pe tron în 1888, a înstrăinat treptat Germania de Rusia și Marea Britanie, născându-se temerea printre germani, că într-un viitor război Germania va trebui să lupte simultan pe două fronturi datorită alianței franco-ruse. Lupta pe două fronturi ar fi solicitat foarte tare economia, industria și armata germană. Nu se întrevedea nicio speranță pentru învingerea rapidă a Rusiei datorită spațiilor vaste și ale resurselor materiale și umane aparent nelimitate ale Rusiei. Se știa însă că Rusia își poate mobiliza armata foarte încet, armata germană s-ar fi întors împotriva armatei ruse doar după învingerea rapidă armatei franceze. După ce Regatul Unit și Franța au încheiat pactul Antanta cordială, împăratul Wilhelm al II-lea a cerut contelui Schlieffen să conceapă un plan care îi făcea posibilă Germaniei să lupte pe două fronturi. Conform căpitanului american Douglas Cohn victoria japoneză în Războiul ruso-japonez din 1904-05 a discreditat armata rusă, iar Planul Schliffen finalizat în mai puțin de trei luni după terminarea războiului în mod sigur a ținut cont de aceste aspecte. Mai târziu în Primul Război Mondial victoria germană asupra forțelor armate ruse superioare în Bătălia de la Tannenberg (1914) a confirmat aceste socoteli. Planul Schlieffen și-a propus ca scop învingerea rapidă a armatei franceze. Pentru ocuparea Parisului Schlieffen a prevăzut 39 de zile și 42 de zile până la capitularea Franței - înainte ca mașinăria de război rusească să se mobilizeze și să atace Germania(Prusia de Est)Grenville, J.A.S., A History of the World in the 20th Century, Cambridge, Harvard University Press, 2000, p. 21. Planul inițial (modificat apoi în 1911) prevedea o mobilizare rapidă a armatei germane, care fără să țină seama de neutralitatea Olandei, Luxemburgului și Belgiei printr-un atac rapid să treacă în forță prin aceste două țări neutre și să surprindă Franța. Conform Planului Schlieffen Parisul nu urma să fie cucerit (în 1870 Asediul Parisului a durat luni) nici industria slăbită, ci capturarea marii majorități a Armatei franceze ca și în Războiul franco-prusac. Armata franceză urma să se replieze în jurul capitalei în apărarea acesteia și forțată să lupte într-u luptă de învăluire din partea forțelor germane. Cu toate că în concepția planului exista sădită sămânța dezastrului, atât Schlieffen cât și Moltke au fost seduși de posibilitatea de a învălui din două direcții forțele franceze. Inspirația a venit de la distrugerea armatei romane de către forțele lui Hannibal în Bătălia de la Cannae, în 216 î.Hr., care a fost meticulos studiat de Schlieffen. În esență, planul său a fost o reeditare strategică la scară foarte mare a tacticii lui Hannibal, valorificarea recentelor descoperiri în domeniul comunicațiilor și transporturilor. Studiiile tactice ale lui Hans Delbrück au avut o influență profundă asupra teoreticienilor militari germani, în special asupra lui Schlieffen. Prin scrierile sale, Schlieffen expunea că "modelul Cannae" ar continua să fie aplicabil în războaiele de manevră în secolul al XX-lea:,
"O luptă de anihilare poate fi executată astăzi, în conformitate cu aceleași planuri concepute de Hannibal în vremuri de mult uitate. Frontul inamic nu este scopul principal al atacului... Trupele și a rezervele nu trebui să fie concentrate în masă împotriva frontului inamic, esențial este ca flancurile să fie zdrobite. Aripile nu ar trebui să fie solicitate la punctele de avansate din față, ci mai degrabă de-a lungul întregii adâncimi și extinderi a formației inamice. Anihilare este completată printr-un atac împotriva spatelui inamicului.... Pentru a aduce o victorie decisivă și de anihilare este necesar un atac împotriva porțiunii frontale și împotriva unuia sau ambelor flancuri..."
Schlieffen mai târziu a dezvoltat doctrina sa operațională proprie într-o serie de articole, multe dintre ele au fost ulterior traduse și publicate în lucrare sa intitulată "Cannae". Din punct de vedere politic, unul dintre cele mai mari neajunsuri ale Planului Schlieffen a fost că impunea invazia statelor neutre, în scopul de a deplasa trupele germane în Franța. După cum s-a dovedit, cel puțin formal, decizia de a invada Belgia a fost motivul care a dus la războiul cu Marea Britanie. În SUA modul în care a fost invadată Belgia a avut mult de-a face cu antipatia față de Germania și a facilitat în aprilie 1917 intrarea Statelor Unite în războiul împotriva Germaniei.
După cum s-a menționat anterior, mobilizarea rusă era presupus că va fi extrem de lentă datorită sistemului feroviar slab dezvoltat. După înfrângerea rapidă a Franței, Statul major general german urma să concentreze trupele germane pe Frontul de Est. Planul presupunea trimiterea a 91% din trupele germane în Franța și 9% în Rusia. Scopul lui a fost de a învinge Franța în șase săptămâni timpul necesar Rusiei de a mobiliza armata sa, După care armata germană s-ar fi deplasat pe Frontul de Est înainte ca Rusia să poată reacționa. Împăratul Wilhelm al II-lea este citat că ar fi spus: "la Paris luăm masa de prânz, cina la Sankt-Petersburg."
Ipotezele pe care se baza Planul Schlieffen Imposibilitatea obținerii unei victorii rapide asupra Imperiului Rus: lipsa obiectivelor importante la granița imediat apropiată Rusiei ceea ce implica faptul că armata trebuia să depună eforturi pentru atingerea acestor obiective; teritoriul rus vast oferea apărătorilor spații imense pentru retragere Rusia nu-și poate mobiliza armata mai repede de șase săptămâni Imposibilitatea atacării directe a Franței: în cazul unui atac frontal asupra fortificațiilor franceze avansul armatei germane ar fi fost prea lent Neutralitatea Belgiei: Franța credea că neutralitatea Belgiei era respectată de Germania, fiind garantată de Regatele Unite, iar intervenția Regatului Unit în războiul franco-german în favoarea Franței ar fi fost decisivă; Germania credea că putea încălca neutralitatea Belgiei, ținând cont de: viteza manevrelor germane presupusa reacție lentă a oamenilor politici britanici slăbiciunea armatei britanice, formată din militari profesioniști, mult mai puțini la număr ca în cazul armatelor germane și franceze.
Modificarea planului în 1911 thumb|150px|right|Helmuth von Moltke După retragerea lui Schlieffen în anul 1906 Helmuth von Moltke a devenit comandantul armatei germane. El nu a aprobat Planul Schlieffen considerându-l prea riscant. Cu toate acestea, planul după ce a fost conceput în 1905 era acum prea mult parte din gândirea militară germană ca să fie abandonat complet, astfel încât tot ce Moltke a putut face a fost să modifice planul. Moltke a decis pentru a trage de-o parte un număr semnificativ de trupe de la forța principală din Franța din nord, în scopul de a întări forțele din Alsacia-Lorena, și forțele de la granița cu Rusia. Altă modificare semnificativă pe care a făcut-o a fost de a intra în Franța nu prin Olanda, ci a trimis trupe doar prin Belgia și Luxemburg.
Aceste schimbări au fost subiectul multor dezbateri. L.C.F. Turner în 1970 a descris modificările lui von Moltke ca "o modificare substanțială în planul lui Schlieffen și unul care, probabil a condamnat campania germană în vest înainte de a fi fost lansată." Turner susține că, prin slăbirea ofensivei principale germane, ea nu au avut o șansă reală de a învinge armata franceză destul de repede, prin urmare, armata germană a fost blocată într-un război pe două fronturi. De asemenea, el susține că evitarea de a merge prin Olanda, nu doar a creat un blocaj la frontiera germano-belgiană, dar, de asemenea, dat fiind faptul că nu au avut la dispoziție căile ferate olandeze a creat o mare problemă de aprovizionare, o problemă care a depășit beneficiile pe care le-au câștigat având încă acces la porturile olandeze.