Covei este un sat în comuna Afumați din județul Dolj, Oltenia, România.
Geografie Este un sat de câmpie, așezat în Câmpia Olteniei, în porțiunea numita câmpia Desnățuiului sau a Băileștilor, la 12 kilometri de Dunăre. De aici, în zilele senine, se văd munții Balcani. Altitudinea satului variază între 47 și 49 de metri desupra nivelului mării, în valea pârâului Balasan fiind de numai 43 de metri. Satul ocupă marginea unui platou cu marginile ondulate, margini care vin din direcția V-NV, dinspre Băilești și coboară ușor spre SE. Diferența de nivel dintre platou și vale este mică, de numai 5-6 metri. Prin această vale, cu o lărgime variabilă, punctul cel mai îngust fiind în marginea de sud a satului, curge un rîu mic, de câmpie, numit când Balasan, când Cilieni, în zona Băilești, când Sărăceaua pe lângă Covei. În trecut forma o mulțime de meandre și lega între ele o sumedenie de lacuri și de bălți, desecate în anii 1970. În prezent este numit pur și simplu Canal deoarece a fost canalizat parțial prin anii 1930 lângă Covei și spre sfârșitul anilor 60, de la Băilești către vărsarea sa , lângă Bistreț. Apa sa este poluată de către canalizarea orașului Băilești, pe care îl traversează. Cât timp a existat complexul de porci de lângă acest proaspăt municipiu, apa rîului a fost de-a dreptul pestilențială.Până în 1970 a avut o apă limpede și curată iar vara, în lunile iulie-august, când era secetă, seca, rămânînd doar salba sa de lacuri.Acum nu mai seacă vara, dar este murdar. La nord de sat de află un brâu din dune de nisip alb, zburător, lat de câteva sute de metri, ce se întinde de la răsărit, dinspre Urzicuța, până dincolo de Băilești. Acest nisip a fost modulat de către vânturile predominante, ce au direcția est-vest iarna și invers vara, formând dune cu diferențe de nivel mari între creastă și vale. Acestea au fost fixate prin plantarea de salcâmi prin 1890, plantații ce constituie azi pădurea Coveiului și pădurea Băileștilor. Pe la nord de sat trece Canalul Magistral, parte a unui sistem grandios de irigații, construit prin anii 1968-69, și care nu mai funcționează, fiind devastat. Direcția lui este dinspre Băilești, V-NV, mergând către Urzicuța, spre E. Împreună cu Balasanul formează un fel de V, cu deschiderea spre E-SE, în mijlocul căruia se găsește satul Covei. La marginea de sud a satului, dincolo de rîu, sunt două măguri de observație, semnalizare și hotar, ridicate în perioada feudală.Cea dinspre SV se numește Măgura cu Tei, al cărei nume corect a fost alterat în timp, devenind măgura Coteiului, iar spre SE mai sunt rămășițe din măgura de la Sărăceaua, cu care s-a astupat lacul cu același nume. Din punct de vedere pedologic pământul de pe platou este un cernoziom degradat, cu un strat gros de aproape un metru, foarte bun pentru agricultură, chiar și în anii secetoși. Teribila secetă din anii 1946-47 nu a afectat prea mult recoltele din Covei. După 1970, în urma drenajelor și a desecărilor, stratul de apă freatică a coborât, umezeala din aer s-a redus și efectele negative se observă în starea vegetației.
Vecinii localității Covei La nord, localitatea se învecinează cu satul Boureni, la o distanță de 5 kilometri, pe un drum județean(asfaltat abia in 2010) care leagă satele Boureni, Covei și Catane; la NE, cu satul Afumați, centrul comunei, formată din Afumați, Boureni și Covei; la est, ceva mai departe, cam la 15 kilometri, se află comuna Bârca, spre care duce un drum de căruțe, neamenajat, dar important pe vremuri; spre sud, la vreo 3 kilometri este satul Catanele Noi, și încă la alți 2 kilometri, Catanele Vechi; Spre apus, direcția V-NV, este municipiul Băilești, la vreo 6 kilometri în linie dreaptă. Până la calea ferată Craiova-Calafat sunt 7 kilometri, la halta Boureni, care a fost mult timp singura legătură eficientă către restul lumii. O altă cale de comunicații ar fi Dunărea, care, în primăverile ploioase, până în 1960, când s-au făcut îndiguirile, își trimitea apele, pe Balasan în sus, până aproape de Covei, de se putea circula cu barca.Din păcate, odată cu apariția tirurilor importanța ei a scăzut dramatic.
Climă Despre clima din satul Covei se poate spune că se încadrează tipului climateric al Câmpiei Dunării, adică temperat-continentală, cu veri toride și secetoase, iernile fiind mai umede și uneori geroase.Având în vedere că la Băilești este polul căldurii din România, cu 45 de grade la umbră, apropierea de acest centru devine foarte sugestivă din acest punct de vedere. Vânturile dominante sunt Crivățul, care aduce iarna geruri destul de mari, pe când vara și primăvara bate Austrul cel cald și uscat, poreclit și traistă-goală. Direcția lor este est-vest, respectiv SV-NE. Evoluția climei din ultimul secol indică o tendință către mai cald și mai uscat. La aceasta pare mai mult ca sigur că a contribuit și factorul antropogen prin desecarea bălților din zonă și a celor din lunca Dunării, pe lângă mult discutata încălzire globală.Dispariția ecosistemului de lacuri și luncă inundabilă, care ajunsese la un echilibru în ultimii 10000 de ani, a avut un clar efect negativ asupra climei.
Aspect general Venind pe drumul ce leagă satele Boureni și Catane, prin Covei, pe direcția nord-sud, aproape de sat traversăm Canalul Magistral, în prezent secat și părăsit, cu toate stațiile de pompare devastate. În marginea satului, spre stânga, este cimitirul, dincolo de care, spre răsărit, se întinde pădurea Coveiului, de fapt o plantație de salcâmi, devastată în 1990-91 și refăcută natural.Intrând în sat, după câteva sute de metri, pe stânga, apare școala nouă, clădită în a doua parte a anilor 1960. Drumul cotește apoi în unghi drept spre stânga,către răsărit. Dacă am merge tot înainte, pe drumul de țară, ieșim din sat, prin dosul curților și ajungem în locul numit Capul Dealului, unde a fost satul de bordeie în urmă cu peste 150 de ani.Pe marginea acestui drum este crucea unui accidentat de circulație, zdrobit de carul sub care a căzut în anul 1925. Ultima casă pe dreapta, înainte de cotitură, este părăsită de zeci de ani, cum au fost multe în sat.După curbă drumul mai înaintează câteva sute de metri, ca apoi să cotească iar în unghi drept, către dreapta, spre sud. În această cotitură se află centrul comercial al localității. Pe stânga, într-o casă mai mare și veche a fost prăvălia satului, cooperativă în anii socialismului, iar in față – birtul, numit în perioada interbelică mat, de la Monopolul Alcoolului și Tutunului, unde se vindeau sticle de monopol, adică alcool. Mergând tot spre sud întâlnim pe dreapta un părculeț, cu biserica mai în spate, iar vis-a vis, un tăpșan, lângă care este clădirea fostei primării și un modest monument pentru cei căzuți în primul război mondial. Aici se ținea pe vremuri hora satului. Clădirea școlii vechi și a căminului cultural este mai departe, pe dreapta, apoi apare singura casă cu etaj din Covei, rămasă tot la roșu din anii 30, de când a fost construită. În continuare este un maidan, cu un fost lac în spate. În anii 50 aici era o casă părăsită. Ultima uliță spre stânga ducea spre sediul fostului CAP, acum complet devastat.La ieșirea din sat drumul coboară lin spre rîu, peste care trece un pod din beton. În 1943 aici a fost construit primul pod din beton din Covei, când primar a fost Vasile Cocora.Șoseaua principală se numește aici linie, în sat are vreo 2,5 kilometri, satul fiind lat de ceva mai mult de un kilometru. Locuitorii părții de nord se numesc deleni,iar cei din sud – văleni.Pe buza malului, la ieșirea spre sud, dincolo de apă, se afla o moară, distrusă în anii socialismului.Tot atunci a dispărut și dublul șir de sălcii bătrâne ce însoțeau tot parcursul Balasanului. Ca arhitectură, casele sunt modeste, cele de cărămidă arsă apărând de abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Cea mai veche casă de cărămidă este casa Vlădulescu, făcută într-un stil eclectic, prin 1881, în care a fost magazinul. A doua ca vechime, datând de prin 1884, este casa Cocora, remarcându-se printr-un stil tipic de casă țărănească de câmpie. Constructorii ei, maistorii, cum se zice pe acolo, ar fi fost sârbi. Planul casei este simplu, dreprunghiular, cu două niveluri, pivniță si parter, cu către trei incăperi, cu zidurile groase de 50 cm. și intrarea pe la mijloc, având prispă și balcon pe toată fațada, orientată spre nord. Intrarea în pivniță se face printr-un gârlici larg, cu balconul deasupra. Acoperișul este din tablă, în patru ape, cu pantă lină. La început avea jgheaburi de lemn de jur împrejurul streașinei largi. În jur avea o curte mare, cu mulți pomi, viță de vie și acareturi, fântână, grajd, cotețe, magazie ,pătul și șopron, numit șofru. Cam aceasta era în general aranjarea caselor din Covei, multe din ele fiind din chirpici sau chiar din paiantă. Fiind situat în plină câmpie, satul abia de se zărește de departe, singurul element mai înalt fiind turla bisericii, care se vede doar dinspre Băilești. Dinspre sud, de pe Măgura cu Tei, se vede doar o dungă mai întunecată ,de verdeață, cu pete albe printre pomi, de la pereții caselor.
Istoric geografic Aspectul pozitiv al modificărilor climaterice prezentate mai sus a fost totuși plantarea dunelor de nisip cu salcâmi, prin 1890, pe vreo 100 de hectare, pădurea rezultată fiind devastată după retrocedare, dar s-a refăcut totuși din rădăcinile rămase.
Până în 1960, când s-a înființat CAP-ul din Covei, la nord de sat a existat un loc numit Braniște, termen care în slavonă înseamnă loc oprit, adică rezervație, unde era o pădurice de stejari, rămășiță a codrilor de odinioară, dar CAP-ul, sub conducerea înțeleaptă a partidului, a ras pădurea, pentru a reda pământul agriculturii, după sintagma stupidă, la modă în anii socialismului. Aceeași soartă au avut-o și lacurile, înșirate ca o salbă de medalii, de-a lungul cursului plin de meandre al Balasanului.Aceste meandre, sau cotituri, se numesc în limba română veche coveie, de unde și numele satului.
Până către 1970 au existat Lacul ăl Mare, de vreo 20 de hectare, situat înspre Băilești, Balta Mică, de vreo 10 hectare, Crucea lui Bălună, la marginea dinspre NV a satului, Capul Dealului, un lac mic ,sub un hectar, dar foarte pitoresc, la apus de sat, iar la SE, Cărămiziul, Cârjanul și Sărăceaua, din care doar Cărămiziul sau Lacul ăl Mic mai păstrează un ochi de apă. Către Boureni ar mai fi existat un lac, numit Reni, dispărut încă din perioada interbelică probabil datorită drenajelor. Chiar și pârâul care trecea prin Boureni și alimenta acest lac a cam dispărut.Ultimele trei lacuri menționate aveau amenajate pe maluri instalații de irigat grădinile de zarzavaturi, după modelul adus de bulgarii din Băilești, cu o uriașă roată a grădinarului, învârtită de măgari, pentru scos apa ce era ridicată în jgheaburi înalte și lungi, care o conduceau unde era nevoie. Toate au dispărut cu desăvârșire. Drenajele și canalizările executate la sfârșitul anilor 60 au modificat drastic hidrografia zonei.
Dispariția acestei splendide biocenoze acvatice a atras după sine și dispariția dramatică a faunei si florei adiacente. De-a lungul vechiului traseu cotit al Balasanului mai persistă câteva smârcuri cu apa provenind din izvoarele de sub mal. Acolo se mai găsesc smocuri de papură, trestie și pipirig, populate de broaște și țânțari.Un izvor mai puternic are fostul lac Cărămiziul, numit așa după multele cioburi de cărămizi ce se găsesc în latura sa de nord. Unele canale de drenaj mai au țipari și țestoase, ultime rămășițe ale unei faune deosebit de bogate. Până în anii 60 era pește din belșug, cu specii valoroase, crap, plătică, știucă, caras, caracudă, lin, pe lângă plevușcă și scoici sau raci, iar avifauna era reprezentată de toate speciile acvatice din lunca Dunării, cocori, stârci, bâtlani, egrete, nagâți, pescăruși, rațe, gâște, lișițe, găinușe de baltă, care au dispărut toate. Au mai rămas doar câteva berze.
Flora și fauna