Rebeliunea de Paști (în ; în sau ) a fost o insurecție armată desfășurată în Irlanda în timpul Săptămânii Paștilor din aprilie 1916, declanșată de împotriva , cu scopul de a proclama o Republică Irlandeză independentă în timp ce Regatul Unit lupta în Primul Război Mondial. A fost cea mai importantă revoltă din Irlanda de după rebeliunea din 1798 și primul conflict armat din . Șaisprezece dintre liderii rebeliunii au fost executați în mai 1916, dar insurecția, natura execuțiilor și evoluțiile politice ulterioare au contribuit în cele din urmă la creșterea sprijinului popular pentru independența Irlandei.
Organizată de un Consiliu Militar de șapte oameni al , rebeliunea a început în Lunea Paștelui, pe și a durat șase zile.Leaders and Men of the Easter Rising: Dublin 1916 Francis X. Martin 1967 p105 , conduși de profesorul și activistul pentru limba irlandeză Patrick Pearse, alături de mai mica a lui și de 200 de femei din , au capturat clădiri de importanță strategică din Dublin și au . Armata britanică a adus mii de soldați, precum și artilerie și o canonieră. Au existat lupte de stradă pe rutele către centrul orașului, unde rebelii au încetinit avansul britanicilor și au provocat multe victime. În alte părți din Dublin, luptele au constat în principal din tir de la distanță și lupte cu arme de distanță lungă. Principalele poziții rebele au fost treptat înconjurate și bombardate cu artilerie. Au fost acțiuni izolate în alte părți ale Irlandei; liderul Voluntarilor Irlandezi a emis o declarație prin care a încercat să oprească rebeliunea, acțiune care a redus foarte mult numărul rebelilor care s-au mobilizat.
În număr mult mai mare și mult mai bine înarmată, armata britanică a înăbușit rebeliunea. Pearse a acceptat capitularea necondiționată în ziua de sâmbătă, 29 aprilie, deși lupte sporadice au continuat pentru scurt timp. După capitulare, țara a rămas sub legea marțială. Aproximativ 3.500 de oameni au fost luați prizonieri de britanici și 1.800 dintre ei au fost trimiși în lagăre de internare sau în închisori din Marea Britanie. Majoritatea liderilor rebeliunii au fost executați în urma curților marțiale. Rebeliunea a readus în prim-planul politicii irlandeze republicanismul militant pentru acțiuni de forță, după ce timp de aproape cincizeci de ani naționalismul constituțional fusese curentul dominant. Opoziția față de reacțiunea britanică la rebeliune a contribuit la schimbările opiniei publice și la tranziția către independență, tranziție manifestată în alegerile din decembrie 1918 din Irlanda, care au fost câștigate de partidul Sinn Féin, care a convocat și .
Dintre cele 485 de persoane ucise, 260 erau civili, 143 erau militari britanici și personal de poliție și 82 erau rebeli irlandezi, inclusiv 16 rebeli executați pentru rolurile lor în rebeliune. Peste 2.600 de persoane au fost rănite. Mulți dintre civili au fost uciși sau răniți de focul artileriei britanice sau au fost confundați cu rebeli. Alții au fost prinși în focul încrucișat în timpul luptelor dintre britanici și rebeli. Bombardamentele de artilerie și incendiile rezultate au lăsat în ruine părți din centrul Dublinului.
Context miniatura| Membri ai Armatei Cetățenești Irlandeze lângă Liberty Hall, sub sloganul „Nu slujim nici pe rege, nici pe kaiser, ci Irlanda” au unit Regatul Marii Britanii cu Regatul Irlandei sub titulatura de Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, abolind și conferind Irlandei reprezentare în Parlamentul Britanic. De la început, mulți naționaliști irlandezi s-au opus unirii, au protestat împotriva lipsei unei reprezentări politice adecvate, și au criticat guvernarea britanică a Irlandei și a poporului irlandez, în special tratarea Marii Foamete.MacDonagh, pp. 14–17 Opoziția a luat diferite forme: constituțională (; ), socială (; ) și revoluționară (; ). a căutat să obțină autoguvernare pentru Irlanda, în cadrul Regatului Unit. În 1886, condus de a reușit să introducă pe ordinea de zi a Parlamentului Britanic , dar acesta a fost respins. din 1893 a fost adoptat de Camera Comunelor, dar respins de Camera Lorzilor.
După moartea lui Parnell, naționaliștii mai tineri și mai radicali au devenit dezamăgiți de politica parlamentară și s-au întors către forme mai extreme de separatism. , și promovată de WB Yeats și Augusta, Lady Gregory, împreună cu noua gândire politică a lui exprimată în ziarul său și organizații precum Consiliul Național și Liga Sinn Féin, i-au determinat pe mulți irlandezi să se identifice cu ideea unei Irlande gaelice independente.MacDonagh, Oliver, pp. 72–74Feeney, p. 22 La aceasta se face referire uneori prin termenul generic ,Feeney, p. 37 autoritățile britanice folosindu-l ca pentru republicani și naționaliști avansați.
Al treilea proiect de lege a autonomiei fost propus de prim-ministrul liberal britanic HH Asquith în 1912. , în majoritate protestanți, s-au opus, deoarece nu doreau să fie conduși de un guvern irlandez dominat de catolici. În frunte cu Sir Edward Carson și , ei au format Ulster Volunteers (UVF) în ianuarie 1913. Ca răspuns, naționaliștii irlandezi au format o grupare paramilitară rivală, , în noiembrie 1913. (IRB) a fost forța motrice din spatele Voluntarilor Irlandezi și a încercat să o controleze pe aceasta din urmă. Liderul Voluntarilor Irlandezi era , care nu era membru IRB.Foy and Barton, pp. 7–8 Scopul declarat al acestora era „asigurarea și menținerea drepturilor și libertăților comune tuturor locuitorilor Irlandei”. Acesta includea oameni cu o gamă largă de opinii politice și era deschis „tuturor irlandezii apți de muncă, fără distincție de crez, politică sau grup social”.Macardle, pp. 90–92 Un alt grup militant, , a fost formată de sindicaliști ca urmare a din acel an.Townshend, p. 49 Ofițerii armatei britanice dacă li se va ordona să ia măsuri împotriva Voluntarilor din Ulster. Când Voluntarii Irlandezi au , armata britanică a încercat să-i oprească și a tras într-o mulțime de civili. Până în 1914, Irlanda părea să fie în pragul unui război civil,Collins, M.E.. Sovereignty and partition, 1912–1949. Edco Publishing, 2004. pp. 32–33 care a fost evitat în august din cauza izbucnirii Primului Război MondialTownshend, pp. 59–60 și de în acesta. Cu toate acestea, la , Legea Guvernării Irlandei din 1914 a fost adoptată și publicată, alături însă de , care amâna automia irlandeză pentru un an, amânarea putând fi prelungită cu perioade de șase luni atât timp cât continua războiul.Hennessey, Thomas (1998), p. 76 La acea vreme multă lume credea că războiul nu va dura mai mult de câteva luni.Jackson, Alvin: p. 164 La , a fost emis un în temeiul Legii de Suspendare, ordin prin care Legea Guvernării Irlandei rămânea suspendată până la . Un nou astfel de ordin a fost emis la , suspendând Legea pentru încă șase luni.
Planurile rebelilor miniatura| Semnatarii Proclamației: Tom Clarke, Seán Mac Diarmada, Thomas MacDonagh, Patrick Pearse, Éamonn Ceannt, James Connolly, Joseph Plunkett Consiliul Suprem al IRB s-a întrunit la , la puțin mai mult de o lună după ce guvernul britanic declarase război Germaniei. La această întâlnire, ei au hotărât să organizeze o revoltă înainte de încheierea războiului și să obțină ajutor din partea Germaniei.Caulfield, Max, p. 18 Responsabilitatea pentru planificarea revoltei a fost încredințată lui Tom Clarke și Seán Mac Diarmada.Foy and Barton, p. 16 Voluntarii Irlandezi — cea mai mică dintre cele două forțe rezultate în urma divizării din septembrie 1914 din cauza sprijinului pentru efortul de război britanicFoy and Barton, p. 13 — au înființat un „staff de cartier general” din care făcea parte Patrick PearseSean Farrell Moran, Patrick Pearse and the Politics of Redemption: The Mind of the Easter Rising, (1994), Ruth Dudley Edwards, Patrick Pearse and the Triumph of Failure, (1977), Joost Augustin, Patrick Pearse, (2009) ca director al organizației militare, ca director de operațiuni militare și ca director de instrucție. Ulterior, s-a adăugat și ca director de comunicații.Townshend, p. 92
În mai 1915, Clarke și Mac Diarmada au înființat un comitet militar sau un consiliu militar în cadrul IRB, format din Pearse, Plunkett și Ceannt, pentru a elabora planuri pentru o revoltă.Foy and Barton, pp. 16, 19 Clarke și Mac Diarmada s-au alăturat la scurt timp după aceea. Consiliul Militar a reușit să-și promoveze propriile politici și propriul personal independent atât față de Executivul Voluntarilor, cât și față de Executivul IRB. Deși nu s-au opusi în principiu unei revolte, liderii Voluntarilor și IRB-ului erau de părere că nu este oportună în acel moment.McGarry, p. 116 Șeful statului major al Voluntarilor, Eoin MacNeill a susținut o revoltă numai dacă guvernul britanic încearcă cumva să-i suprime pe voluntari sau să introducă și doar dacă o astfel de revoltă ar avea șanse de succes. Președintele IRB, , și proeminentul membru IRB aveau opinii similare.Townshend, p. 94 Consiliul Militar și-a ținut secrete planurile, pentru a împiedica autoritățile britanice să le afle, dar și pentru a preveni situația în care unele persoane chiar din cadrul organizației ar putea încerca să oprească revolta. Membrii IRB dețineau gradul de ofițer de Voluntari în toată țara și își luau ordinele de la Consiliul Militar, nu de la MacNeill.Macardle, p. 119
La scurt timp după izbucnirea Primului Război Mondial, și liderul , , s-au întâlnit cu ambasadorul german în Statele Unite, , pentru a discuta despre sprijinul german pentru o revoltă. Casement a mers în Germania și a început negocierile cu guvernul și armata germană. El i-a convins pe germani să-și anunțe sprijinul pentru independența Irlandei în noiembrie 1914.Foy and Barton, p. 25 Casement a încercat, de asemenea, să recruteze o , formată din irlandezi, care să fie înarmată și trimisă în Irlanda pentru a se alătura revoltei.Townshend, p. 104Foy and Barton, p. 105 Cu toate acestea, doar 56 de oameni s-au oferit voluntari. Plunkett a mers împreună cu Casement în Germania în anul următor. Împreună, Plunkett și Casement au prezentat un plan („Raportul Irlanda”) în care o germană să aterizeze pe coasta de vest a Irlandei, în timp ce o răscoală din Dublin să distragă atenția forțelor britanice, astfel încât germanii, cu ajutorul voluntarilor locali, să-și asigure controlul asupra liniei râului Shannon, înainte de a avansa spre capitală.McNally and Dennis, p. 30 Armata germană a respins planul, dar a fost de acord să trimită arme și muniție către Voluntari.Foy and Barton, pp. 25–28
— șeful Armatei Cetățenești Irlandeze (ICA), o grupare de voluntari înarmați din sindicatele socialiste — nu era la curent cu planurile IRB și a amenințat că va începe o rebeliune pe cont propriu dacă alte partide nu reușesc să acționeze. Dacă ar fi făcut-o singuri, IRB și Voluntarii le-ar fi venit în ajutor;, Myths from Easter 1916, p. ? cu toate acestea, liderii IRB s-au întâlnit cu Connolly în ianuarie 1916 și l-au convins să-și unească forțele cu ei. Ei au convenit că vor lansa o răscoală împreună de Paște și l-au făcut pe Connolly al șaselea membru al Consiliului Militar. Thomas MacDonagh avea să devină mai târziu al șaptelea și ultimul membru.
Moartea vechiului lider Fenian la New York în august 1915 a fost o oportunitate de a organiza o demonstrație spectaculoasă. Rămășițele sale au fost trimise în Irlanda pentru înmormântare în , Voluntarii Irlandezi ocupându-se de aranjamente. Pe traseul procesiunii și la mormânt s-au adunat mulțimi imense. Pearse a susținut o cuvântare dramatică, un apel de adunare către republicani, care se încheia cu cuvintele „”.Kennedy, pp. 199–200
Evenimentele de până la Săptămâna Paștelui miniatura| , în ziua de paște din 1916