Valea Uzului (în ) este un sat în comuna Sânmartin din județul Harghita, Transilvania, România. Satul se află între Munții Ciucului la nord și Munții Nemira și Bodoc la sud, pe valea râului Uz, la granița cu județul Bacău.

Se află la o distanță de 33 km de Sânmartin, Harghita și la 25 km de Dărmănești.

Etimologie Toponimul Uz, care desemnează satul ardelean, râul și satul Poiana Uzului, Bacău,M. Sâmpetru, „Înmormîntări pecenege din Cîmpia Dunării”, în Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie, nr. 3, tomul 24, Academia de Științe Sociale și Politice a Republicii Socialiste România, Editura Republicii Socialiste România, București, 1973, p. 452 amintește de trecerea uzilor prin aceste zone, alături și de toponimul Oituz.Ioan Ferenț, „Cumanii și episcopia lor”, Tipografia seminarului teologic greco-catolic, Blaj, 1931, p. 4C. Necșulescu, „Năvălirea uzilor prin Țările Române în Imperiul Bizantin”, în Revista istorică română, nr. 9, București, 1939, p. 204

Istoric Fabrica de cherestea

În anul 1897 a fost înființată A Csíkmegyei erdőipar részvénytársaság Csík-Úzvölgyben (tradus în ), iar la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea a fost pornită fabrica de cheresteaAnalele științifice. Serie nouă. Științe naturale-geografie, Secțiunea II, Volumele 10 – 12, Partea 2, Universitatea Al. I. Cuza din Iași, 1964, p. 167 scânduri, cu un capital investit de 165 de mii de forinți și 100 de angajați, după relatările lui Bárth János, Úz-völgyi magyarok, Bárth Társadalomtudományi Bt., Kecskemét, 2004, p. 18 , fiind amplasată în sat, în câmpia Tábla. Kovács Hont Imre, „Úzvölgye: múltat húz maga után az Úz”, în Udvarhely, 1. évfolyam, 111. szám, 25 augusztus 2014, p. 8

După o alte surse, întreprinderea a fost cumpărată sau construită la începutul secolului al XX-lea și dezvoltată în continuare, ori în anii 1920, de către Siegfried și Arthur Rosenberg, unchi ai Verei Atkins, care își aveau și reședința aici, în coasta dealului, alături de fiii lor.Helm Sarah, „Secretele Verei Atkins. Povestea unei românce spion în al Doilea Război Mondial”, Litera Media Group, 2016, f.p. Familia evreiască Rosenberg era originară din München, fiind compusă din investitorul Frigyes (Friedrich) Rosenberg, tatăl, fratele și soția sa, și împreună au gestionat întreprinderea. Dezvoltarea acesteia a inclus și construirea căii ferate forestiere către Dărmănești și Sânmartin la începutul anilor 1900.

Fabrica era constituită din 9 secții de tip Gatter și uscătorii de cherestea răsfirate pe vale, fiind considerată de dimensiuni considerabile și a cărei capacitate a dus la defrișarea văii Uzului, cheresteaua prelucrată fiind transportată peste graniță în regiunea Moldovei. Ferencz Gyárfás, „310 magyar éhezik az Úzvölgyben”, în Székely Nép, 59. évfolyam, 38. szám, 15 február 1941, p. 4 Pentru muncitori a fost construită o colonie muncitorească formată din clădiri rezidențiale cu mai multe apartamente și cu un etaj. S-a mai construit o grădiniță aparținând fabricii, Bárth János, Úz-völgyi magyarok, Bárth Társadalomtudományi Bt., Kecskemét, 2004, p. 19 o școală, un centru comunitar, o sală de bal, un abator, o cantină, un birou vamal, un sediu de jandarmerie și o moară, care deserveau o populație de peste 300 de persoane. Școala a fost despărțită în două instituții, una în care s-a predat în limba română în perioada interbelică și alta în limba maghiară după anul 1940. Din anii 1940 a funcționat și un cinematograf, conectat la rețeaua locală de energie electrică a cazărmii de grăniceri.

Din punct de vedere etnic și social, satele Ciobăniș (Csobányos), Acloș (Aklos), Cinod (Csinód), Eghersec (Egerszék) și Valea Uzului (Úzvölgy) au fost formate de coloniști ceangăi crescători de animale, cărora li s-a oferit oportunități de muncă în industria forestieră în respectivele sate, situație menținută până la sfârșitul anilor 1940. Ilyés Zoltán, „Az identitás mint kistérségi erőforrás - Gyimes példája Identity as a Regional Resource - The case of Gyimes”, în Kisebbségkutatás, 14. évfolyam, 4. szám, 2005, pp. 460-461 Originea populației a fost stabilită în urma documentării lui Balázs Orbán pe baza mențiunilor unora precum József Teleki, și , Orbán concluzionând că pe fondul suprapopulării Scaunului Ciuc s-au înființat așezări montane de către secui săraci, printre acestea fiind și Ghimeș. În urma defrișărilor masive de la sfârșitul secolului al XIX-lea din Munții Ciucului și Hășmaș, ceangăii din Ghimeș, prin colonizări interne, s-au stabilit pe pășunile rezultate, inițial temporar și în concesiuni și ulterior în așezări permanente și cu domenii cumpărate. Majoritatea locuitorilor au fost de religie romano-catolică și aparținători ai parohiei de Ciuc-Sânmartin, însă statisticile parohiei nu au inclus niciodată numărul credincioșilor din sat. O minoritate era compusă din reformați lipsiți de îngrijire și în număr de 76 de persoane în iulie 1937, fiind luați în evidență și oferindu-se predica și de către pastorul reformat de Moacșa.

În decembrie 1921, o bandă de hoți deghizați în uniforme militare și înarmați cu pistoale și grenade de mână au vizitat fabrica de cherestea, pretinzând inițial că se aflau în antrenament de noapte, ulterior reapărând în zilele următoare în civil sub pretextul căutării unui loc de muncă la fabrică, timp în care au cules informații de la angajați despre zilele de salariu. În ziua următoare, unul dintre aceștia a susținut că dorea să-și găsească un membru al familiei îngropat în sat iar seara, mai mulți dintre hoți s-au înarmat și au ordonat unui funcționar și unui pădurar a li se da mâncare și că urmăreau să jefuiască fabrica de bugetul de salarii, precum și furnizorul de alimente al cantinei și directorul. Între timp angajații fabricii au fost informați de existența acestora și s-au înarmat cu ciocane, topoare, târnăcoape și trei puști de vânătoare. Hoții, văzând mulțimea, s-au refugiat într-o baracă iar după o luptă de jumătate de oră, hoții s-au speriat de încercarea incendierii barăcii și au aruncat grenadele spre angajați și au fugit peste fosta graniță. În urma confruntării a existat un rănit iar Jandarmeria din Sereda-Ciucului a continuat prinderea hoților. „Rablótámadás az Uzvölgyben.”, în Székely Nép, 39. évfolyam, 101. szám, 17 december 1921, p. 2

În septembrie 1928 compania locală, ce activa sub numele de „Ferăstrău cu aburi și moară sistematică a Ciucului de Jos, societate anonimă”, s-a schimbat în denumirea „Uzu” (în Brassói Lapok, 34. évfolyam, 270. szám, 25 november 1928, p. 18) ca societate anonimă română pentru industria lemnului și a morăritului, cu sediu în Ciuc-Sânmartin, județul Ciuc și obiect de activitate în industria morăritului în fabrica deținută din Ciuc-Sânmartin și altor mori, producerea și vânzarea de curent electric pentru iluminat, exploatarea de păduri și punerea în valoare prin industrializare a lemnului, exploatarea fabricii de cherestea deținute deja în comună, vânzarea de terenuri forestiere și altele.Monitorul Oficial, Partea 2, nr. 204, 14 septembrie 1928, p. 41307 În anii 1930 fabrica a fost deținută de societatea Compagnie Européenne des Bois,Buletinul Informativ, Volumul 5, Ministerul Agriculturii și Domeniilor, București, 1934, pp. 734-735 The Timber Trades Directory, Timber Trades Journal Office, London, 1939, p. 590Contribuțiuni la problema materiilor prime în România. Vol. I: Problema lemnului în România. Valorificarea chimică a lemnului, București, 1939, pp. 38-39 cu activitate de export în 1931 și producție de cherestea și lăzi în 1934.

În urma trecerii satului la Regatul Ungariei, compania familiei a fost confiscată și trecută în proprietatea statului ungar ca Úzvölgye Faipar Rt., cu denumirile în limba maghiară „Uzvölgyi Faipar” részvénytársaság și în limba germană „Uzthaler Holzindustrie” Aktiengeselschaft, cu sediul social în Valea Uzului, comuna Ciuc-Sânmartin, comitatul Ciuc și obiect de activitate în exploatarea lemnului, industria lemnului de toate tipurile, comerțul cu lemn și operațiuni comerciale legate direct sau indirect de acestea; intermedierea cumpărării și vânzării tuturor tipurilor de produse forestiere și din lemn sau plasarea lor pe piață contra comision. Capitalul social al societății a fost de 200 000 penghei, împărțit în 1200 de acțiuni.Központi Értesítő, 68. évfolyam, 1. félév, 25 március 1943, 12. szám, p. 447 Membrii consiliului de administrație au fost ​​dr. István Rákossy, Lajos Takács și Arthur Rosenberg. Astfel s-a înlocuit Compania Română de Lemne S.A. și s-a anulat calitatea de membrii în consiliul de administrație pentru Dr. Enst Ene, Ioan V. Vines, Constantin C. Bossie, dr. Constantin G. Alexianu, dr. Ilarie Debu și Corneliu D. Dănescu, precum și capacitatea juridică și dreptul de a semna în numele companiei pentru Siegfried Rosenberg, Sándor Kiszelnik, Maximilian Guttman, Fritz Rosenberg și Ernst Kubek. Director al fabricii a fost catolicul János Ivászuk. Bárth János, Úz-völgyi magyarok, Bárth Társadalomtudományi Bt., Kecskemét, 2004, p. 22 La nivelul anului 1940 fabrica avea 35 de angajați și o forță motrică de 120 cai putere. Honi Ipar, 33. évfolyam, 3. szám, 1. évfolyam, 15 15 september 1940, p. 14

După 1945 întreprinderea a activat sub numele Fabrica de cherestea Uzu S.A.R. din SînmartinLiviu Boar, Îndrumător în Arhivele Statului Județul Harghita, Filiala Arhivelor Statului Județul Harghita, Direcția Generală a Arhivelor Statului din Republica Socialistă România, București, 1988, p. 77 iar în urma naționalizării din 1948 fabrica de cherestea „Uzu” l-a avut ca director pe Iosif Bocskor.„Noui directori la întreprinderile forestiere naționalizate”, în Adevěrul, anul 61, nr. 17189, 19 iunie 1948, p. 3

În jurul anului 1940 numărul familiilor din complexul industrial era aproximat la 80, unde majoritatea erau de etnie maghiară, cu o minoritate de români, germani și evrei colonizați din zone îndepărtate, precum comitatele Trei Scaune și Sălaj, iar relativ puțini mai erau de origine ceangăiască. Locurile de origine diverse reies și din numele și tipurile diferite de morminte din cimitirul civil din sat.

La nivelul anului 1944, satul a avut o populație de 310 persoane împărțite în 70 de familii de etnie maghiară, cu angajați în fabrică care au fost disponibilizați pe măsură ce fabrica s-a închis începând de la finalul anului 1943. Pe fondul sărăciei cauzate de salariile mici sau a neplății acestora, familii cu câte 4–9 membrii nu au putut pe moment să se mute din localitate și au făcut foametea. O situație similară exista la fabricile de cherestea din Cinod și Ciobăniș. Fabrica a fost distrusă în perioada 1944–1945, mașinile și clădirile fiind demontate și luate de către locuitori din regiunea Moldovei, iar ca urmare a luptelor din zonă, mulți dintre săteni au murit sau au fost luați prizonieri de către sovietici și s-au dispersat. Câțiva dintre locuitori s-au întors după 1945, însă în lipsa fabricii, au supraviețuit din silvicultură.

Populația din Valea Uzului și Ciobăniș a scăzut continuu ca urmare a închiderii fabricilor de cherestea. Familia Rosenberg nu s-a mai întors după război, iar cererilor de despăgubire adresate statelor german, maghiar, român și elvețian li s-au răspuns cu despăgubiri minime. Ruinele fabricii, precum și ale casei Rosenberg, pot fi observate și în zilele noastre.

Cazarma de grăniceri În anul 1942, Armata Ungară a construit o cazarmă de grăniceri, ce a fost ulterior cedată spre utilizare județului Bacău, înființându-se o tabără de pionieri. La nivelul anului 2019 clădirile erau abandonate.

Satul nu este electrificat.

Monumente comemorative

Cimitirul Eroilor

Aici există un cimitir al soldaților căzuți în Primul Război Mondial și Al Doilea Război Mondial.Oficiul Național pentru Cultul Eroilor; Documentar - Referitor la situația Cimitirului Eroilor Valea Uzului; accesat la 13 iunie 2019

În sat există o capelă militară cu patroana Sfânta Elisabeta a Ungariei, cu oficierea în data de 26 august.

Monumentul accidentului din 1988