În secolele al XIX-lea și al XX-lea, s-au făcut, fără succes, mai multe propuneri de a unifica Bulgaria și România într-un stat comun, fie sub forma unei federații, fie a unei uniuni personale, fie a unei confederații. Asemenea idei au găsit sprijin, mai ales în Bulgaria, și au existat mai multe oportunități de a fi puse în practică. Propunerile veneau de obicei de la bulgari, dar românii erau cei care aveau să ocupe funcțiile de conducere. Aceste propuneri au eșuat în cele din urmă din cauza diferențelor culturale și politice dintre cele două popoare și a opoziției marilor puteri, precum Austro-Ungaria și în special Rusia.

Această idee avea unele precedente istorice: bulgarii și românii au trăit mai întâi împreună sub stăpânirea Primului Imperiu Bulgar, care și-a extins puterea asupra zonelor care fac parte din România de astăzi; sub cel de al doilea Țarat Bulgar, fondat prin cooperarea bulgarilor și vlahilor (românii); și sub Imperiul Otoman, care a învins al Doilea Țarat Bulgar și a cucerit și dominat teritorii populate de bulgari și români timp de secole. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, în Balcani a apărut un concept popular: federalizarea regiunii, care viza lupta împotriva imperiilor din apropiere și soluționarea conflictelor dintre popoarele acesteia. Ideea s-a răspândit în cele din urmă în Bulgaria și în statele predecesoare ale României (Moldova și Țara Românească), câștigând un oarecare sprijin de către figuri precum Gheorghi Sava Rakovski. După înființarea unui principat bulgar autonom și independența deplină a României în 1878, relațiile dintre țări s-au consolidat și mai mulți români au fost propuși pe tronul Bulgariei. Printre aceștia s-au numărat regele Carol I al României și nobilul Georges Bibescu, fiul unui fost principe valah. În final, ei nu au fost alești, și în 1879, în cele din urmă principe al Bulgariei a fost ales Alexandru de Battenberg, un prinț german.

Deși Alexandru a avut relații bune cu România, el a fost forțat să abdice în 1886 în urma unei perioade de tulburări politice în Bulgaria cauzate de Rusia, care a încercat să-și exercite influența asupra țării. Din această cauză, , om politic anti-rus, a devenit liderul regenței. Stambolov a încercat din nou să înfăptuiască o uniune personală cu România și au fost purtate negocieri. Carol I ar fi fost șeful unui astfel de stat, fie cu două guverne separate, fie cu unul singur, unit. Deși Carol I era interesat să devin conducător al Bulgariei, Rusia s-a opus cu fermitate acestui lucru. Rusia a amenințat că va rupe relațiile diplomatice cu România și că o va invada și că va invada și Bulgaria, forțându-l pe Carol I să abandoneze perspectivele. Ulterior, Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha a fost ales prinț al Bulgariei în iunie 1887. Noi tentative de a realiza o unire au fost efectuate zeci de ani mai târziu în epoca comunistă, în special de către Gheorghi Dimitrov, dar Uniunea Sovietică le-a respins ferm. Iosif Stalin, conducătorul acesteia din urmă, considera că o astfel de propunere ar fi de neconceput.

O uniune bulgaro-română nu s-a realizat niciodată. Dezaprobarea mai multor mari puteri, diferențele dintre obiectivele naționale ale bulgarilor și românilor și lipsa de interes efectiv sau chiar opoziția în rândul acestor popoare, adăugate mediului ostil al regiunii în care trăiau, au împiedicat-o. Ideea federalizării Balcanilor, care a avut un mare sprijin la vremea sa, s-a diminuat în regiune după conflictele de la începutul secolului al XX-lea care au avut loc în toată Europa și, mai târziu, după violenta destrămare a Iugoslaviei.

Context alt=Map of the Second Bulgarian Empire|stanga|miniatura| Harta celui de al Doilea Țarat Bulgar la începutul secolului al XIV-lea. Acest stat a fost uneori menționat ca o similitudine istorică între Bulgaria și România. Bulgarii și românii au trăit în mai multe rânduri sub un stat comun. În 680 e.n., bulgarii, un popor turcic din stepele ponto-caspice, au trecut Dunărea și ulterior au înființat un stat în zonă, cu capitala la Pliska. Ei au fost asimilați în cultura slavă , asimilare care a dat naștere în cele din urmă poporului bulgar modern. Primul Țarat Bulgar și-a extins teritoriul la nord de Dunăre până la râul Tisa și, în timpul secolului al IX-lea, a acoperit mari părți din teritoriile actuale ale României. Acolo, bulgarii au impus puternice influențe și elemente culturale slave și creștine asupra strămoșilor românilor. Acest stat a fost totuși învins de Imperiul Bizantin și încorporat în stăpâniile sale în 1018.

În secolul al XII-lea, o încercare de restabilire a imperiului, Răscoala lui Asan și Petru, s-a încheiat cu înființarea celui de al Doilea Țarat Bulgar. Numeroși vlahi (români) au participat la această revoltă, mai ales în faza ei inițială. Ei au jucat un rol decisiv la crearea noului imperiu, primii săi conducători, frații Ioan Asan I, Caloian și Petru al II-lea, fiind chiar descriși ca vlahi de . Caloian a primit titlul de („Împăratul Caloian, domnul tuturor bulgarilor și vlahilor”) din partea Patriarhului și titlul („regele al bulgarilor și al vlahilor”) de la Papa Inocențiu al II-lea. În plus, Moesia, regiunea în care a început răscoala, avea o populație mare de vlahi la momentul revoltei. De-a lungul timpului, ca și bulgarii turcici din primul imperiu, vlahii și-au pierdut relevanța, dar au lăsat o moștenire sub forma mai multor toponime (nume de locuri) care există și astăzi în Bulgaria.

Susținătorii unei uniuni bulgaro-române au privit înapoi către acest al Doilea Țarat Bulgar (numindu-l și Imperiul Vlaho-Bulgar după titlurile primilor săi țari) ca pe un punct comun între cele două popoare, dar istoricii dezbat astăzi în ce măsură moștenirea sa istorică este bulgară sau română. Imperiul Otoman a învins acest stat la sfârșitul secolului al XIV-lea, și mai târziu și-a extins dominația asupra voievodatelor românești Țara Românească (în secolul al XV-lea) și Moldova (în secolul al XVI-lea). Spre deosebire de Bulgaria, aceste voievodate nu au fost însă niciodată încorporate direct ca provincii, ci au continuat să existe ca state vasale.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, a apărut și a căpătat putere ideea unificării Balcanilor sub o singură federație, promovată ca fiind necesară din punct de vedere politic, mai ales după războaie și revoluții. Una dintre primele propuneri a venit în anii 1790 din partea lui Rigas Feraios, un grec cu origini aromâne, care a conceput înființarea unui stat balcanic unit condus de greci și care să-i succedă Imperiului Otoman. Popoarele balcanice au văzut în unificare o oportunitate de a se opune politicilor imperialiste ale marilor puteri, în special celor ale Imperiilor Habsburgic și Otoman, pentru a asigura o dezvoltare mai independentă și mai stabilă și pentru a rezolva conflictele dintre națiunile din regiune. Printre propuneri s-au numărat unirea doar a Balcanilor (), unirea cu alte state învecinate (Federația Dunării), precum și unirea creștinilor balcanici sau numai a slavilor de sud din zonă. Principalii susținători erau intelectuali, revoluționari și politicieni atât din aripa dreaptă, cât și din stânga. Câteva exemple sunt diplomatul și politicianul român Dimitrie Brătianu, avocatul și politicianul român Aurel Popovici și scriitorul bulgar Liuben Karavelov. Ei se gândeau la o federație, o confederație, o uniune monarhică federală sau o republică federală. Uniunea personală era o altă opțiune, deoarece aceasta era o perioadă în care monarhiile erau numeroase.

Bulgarii și românii erau deja familiarizați cu conceptul de unire națională. Bulgaria, care a apărut ca stat vasal otoman după războiul din 1878, s-a unit cu provincia autonomă otomană Rumelia Orientală în 1885, rămânând într-o uniune personală cu aceasta până în 1908, când Bulgaria față de Imperiul Otoman. Românii consideră scurta unire a principatelor Țării Românești, Moldovei și Transilvaniei din 1600 sub Mihai Viteazul prima unire națională românească. România însăși a fost produsul unei uniuni personale, cea a Țării Românești cu Moldova, care a existat între 1859 și 1862 sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Acest stat a fost cunoscut inițial drept „Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești”, dar în 1866 și-a schimbat numele în „România”.

Istorie

Primele propuneri În secolul al XIX-lea, ideea federalizării era în mintea românilor și a bulgarilor. Românii doreau să realizeze independența, eliberarea și unificarea națiunii române față de imperiile Habsburgic (apoi Austriac și Austro-Ungare), Rus și Otoman, această idee era una din variantele de a realiza aceste obiective. Susținători de seamă ai acestui lucru au fost Nicolae Bălcescu, Dimitrie Brătianu, Mihai Eminescu și Aurel Popovici, care fie au sugerat integrarea României într-un stat balcanic mai mare, fie federalizarea Imperiului Austriac sau Austro-Ungar pentru a transmite puterea românilor transilvăneni. Membrii mișcării de eliberare a Bulgariei aveau scopuri similare cu românii. Ei se gândeau la alianța sau unirea cu aproape toți vecinii lor, fie ei români, sârbi, greci și chiar turci, pentru a le îndeplini.

Un revoluționar bulgar, Gheorghi Sava Rakovski, a pledat pentru unitate în Balcani în vederea eliberării de Imperiul Otoman. Atitudinea naționalistă necooperantă a elitelor conducătoare grecești și sârbe l-a dezamăgit și, astfel, a plecat la București la sfârșitul anului 1863. După ce a văzut rezistența față de controlul Patriarhiei Ecumenice Grecești a Constantinopolului (pentru care s-au luat unele măsuri, precum proclamarea independenței Bisericii Ortodoxe Române și înființarea Sfântului Sinod al acesteia) și acțiunile pentru independența față de otomani care aveau loc în Principatele Unite Române, el a început să vadă țara ca pe o opțiune favorabilă pentru eliberarea bulgarilor. În 1864, în ziarul bilingv (Viitorulŭ în româna din acea epocă), Rakovski vorbea despre relațiile dintre bulgari și români, subliniind că aceștia au fost întotdeauna plini de „iubire și unire frățească” și că cooperarea dintre cele două este necesară. El a cerut o bulgaro-română „bazată pe egalitate” și a descris al Doilea Țarat Bulgar ca un „stat puternic” în care bulgarii și românii trăiau împreună. Este probabil ca Rakovski să fi spus aceasta imaginându-și o reapariție a țaratului medieval. Ziarul și-a propus ca obiectiv apărarea drepturilor românilor și bulgarilor împotriva Imperiului Otoman și a patriarhului ecumenic al Constantinopolului.