miniatura|Un participant la un studiu clinic primește o injecție. Un studiu clinic este orice investigație care testează o intervenție terapeutică, medicamentoasă sau non-medicamentoasă, într-o populație de pacienți cu o problemă clinică, pentru a descoperi sau confirma efecte clinice și farmacologice.

Conform Agenției Naționale a Medicamentului termenul de trial clinic, sinonim cu cel de studiu clinic, definește orice investigație făcută asupra unui subiect uman cu intenția de a descoperi sau verifica efectele clinice, farmacologice sau farmacodinamice ale unui produs de investigat. De asemenea studiile clinice pot fi folosite pentru a determina reacțiile adverse ale produsului investigat sau pentru a studia absorbția, distribuția, metabolismul și excreția produsului cercetat, cu scopul constatării siguranței și eficacității acestuia.

Costurile pentru studiile clinice pot varia de la miliarde de dolari per medicament aprobat. Susținătorul poate fi o organizație guvernamentală sau o companie farmaceutică, de biotehnologie sau de dispozitive medicale. Anumite funcții necesare testării, cum ar fi monitorizarea și munca de laborator, pot fi gestionate de un partener externalizat, cum ar fi o organizație de cercetare contractuală sau un laborator central. Doar 10% din toate medicamentele începute în studiile clinice umane devin medicamente aprobate.

Istorie thumb|300px|Edward Jenner îl vaccinează pe James Phipps, un băiat de opt ani, pe 14 mai 1796 împotriva variolei.

Conceptele din spatele studiilor clinice sunt vechi. Medicul persan Avicenna, în Canonul medicinei (1025 d.Hr.) a dat sfaturi similare pentru a determina eficacitatea medicamentelor și substanțelor medicale: a stabilit regulile pentru utilizarea experimentală și testarea drogurilor, scriind un ghid clar pentru experimentare atât în ​​procesul de descoperire, cât și în procesul de testare cu privire la eficacitatea medicamentelor și a substanțelor chimice. Avicenna a stabilit următoarele reguli și principii pentru testarea eficacității noilor medicamente, care încă stau la baza studiilor clinice moderne: Medicamentul trebuie să fie lipsit de orice componente străine. Ar trebui folosit pentru o boală simplă, nu compozită. Medicamentul trebuie testat pentru diferite tipuri de boli, pentru că uneori un medicament tratează o boală pentru calitățile ei esențiale și alta pentru calitățile ei accidentale. Calitatea medicamentului trebuie să se potrivească cu puterea bolii. De exemplu, există medicamente, a căror căldură este mai mică decât răceala unor boli, astfel încât să nu aibă efect asupra acestor boli. Timpul de acțiune trebuie bine respectat, pentru a nu se confunda esențialul și accidentalul. Efectul unui medicament trebuie văzut că se întâmplă în mod constant sau, în multe cazuri, dacă nu se întâmplă, trebuie considerat un efect accidental. Experimentul trebuie făcut pe un corp uman: testarea unui medicament pe un leu sau un cal poate dovedi nimic despre efectul său asupra oamenilor.

Mai recent, unul dintre cele mai faimoase studii clinice a fost demonstrația lui James Lind din 1747 că acidul ascorbic vindecă scorbutul. El a comparat efectele diferitelor substanțe acide, de la oțet la cidru, într-un grup de marinari bolnavi, și a constatat că membrii grupului cărora li sa administrat portocale și lămâi au raportat o recuperare clară de scorbut în șase zile.

Frederick Akbar Mahomed, care a lucrat la Guy's Hospital din Londra a adus contribuții fundamentale la dezvoltarea studiilor clinice în timpul studiilor sale detaliate; a distins nefrită cronică cu hipertensiune arterială secundară de așa-numită hipertensiune arterială esențială. De asemenea, a fondat „The Collective Investigation Record for the British Medical Association”; această organizație a colectat date furnizate de medici care practicau în afara spitalului și a fost precursorul studiilor moderne de colaborare.

La începutul anilor 1980, armonizarea protocoalelor clinice între statele din Uniunea Europeană a fost considerată fezabilă. În același timp, coordonarea dintre UE, Japonia și SUA a condus la o inițiativă de reglementare a industriei pentru armonizare internațională, numită după anii 1990, Conferința internațională privind tehnicienii de armonizare a cerințelor pentru înregistrarea medicamentelor de uz uman (ICH). În prezent, cele mai multe studii clinice urmează ghidurile ICH, care „au ca scop asigurarea faptului că medicamentele de bună calitate, siguranță și eficacitate sunt dezvoltate și înregistrate în cel mai eficient mod cu cel mai bun raport cost-eficiență. Aceste calități sunt căutate la consumator și public. interese de sănătate, pentru a preveni duplicarea inutilă a studiilor clinice pe oameni și pentru a minimiza utilizarea testării pe animale fără a compromite obligațiile de reglementare privind siguranța și eficacitatea”.

Clasificare

Clasificare metodologică Studiile clinice pot fi clasificate în funcție de metodologia experimentală utilizată în diverse categorii: Studii observaționale: Analitice sau etiologice: sunt folosite pentru a analiza asocierile dintre factorii de risc (determinanți) sau factorii de protecție și patologia studiată. Ele sunt împărțite în: Studii longitudinale: Studii de cohortă împărțite în prospective și retrospective (studii de cohortă istorice); Studiile caz-control (numai retrospective), includ studiile caz-control imbricate Studii transversale (studii de prevalență) Studii de corelație geografică sau temporală Studii descriptive Studii despre serie de cazuri: descrierea unuia sau mai multor cazuri ale unei anumite boli, realizată în special pentru particularitățile sau noutatea acesteia Studii ecologice: descrierea caracteristicilor întregii populații în raport cu o anumită calitate sau boală, pornind de la registrele populației existente Studii de distribuție spațială Studii de evoluare în timp Studii experimentale: studii de intervenție care evaluează efectele unui nou tratament asupra unui grup de subiecți sau într-o comunitate Studii pe teren Studii asupra intervențiilor comunitare Studii aleatorii controlate: studii clinice

Clasificare temporală Studii longitudinale: care se realizează cu date obținute în timp și poate fi retrospectiv sau prospectiv Retrospectiv: acesta este un studiu longitudinal realizat cu date din trecut; Prospectiv: este un studiu longitudinal la începutul căruia se culeg datele referitoare la momentul actual, iar apoi se urmărește evoluția acestuia în timp. Studii transversale: care se realizează cu date obținute la un moment precis.

Clasificare după grupa studiată Unitatea studiată este populația: studiu ecologic sau de corelație. Unitățile de studiu sunt persoane fizice: raport de caz, studiu de serie de caz, studiu încrucișat, studiu longitudinal.

Clasificare în funcție de scop Institutul Național de Sănătate american împarte studiile în șase tipuri diferite: Studii preventive: au scopul de a identifica cel mai bun mod de a preveni boala la persoanele care nu au avut niciodată această boală (prevenire primară). Această abordare poate include medicamente, vaccinuri, vitamine, minerale sau modificări ale stilului de viață. Studii de proiecție: studiază metodele secundare de prevenție (diagnosticarea precoce a unei boli la subiecții cu risc care nu prezintă simptome). Studii diagnostice: efectuate pentru a găsi teste sau proceduri mai bune pentru a diagnostica o anumită boală sau afecțiune. Studii terapeutice: testate tratamente experimentale, noi combinații de medicamente și noi abordări chirurgicale sau de radioterapie. Studii privind calitatea vieții: explorează modalități de a îmbunătăți confortul și calitatea vieții pentru persoanele cu o boală cronică. Studii de utilizare cu compasiune: oferă terapii experimentale unor pacienți, înainte ca acestea să fi ajuns la aprobarea finală a unor organisme de regulamentare a medicamentelor. Acestea sunt destinate pacienților pentru care alte terapii au eșuat. În mod normal, aprobarea a Agenției Națională a Medicamentului trebuie acordată de la caz la caz.

Studii clinice aleatorii În 1967 Daniel Schwartz și Joseph Lellouch au introdus distincția între studii explicative (explanatory trial) care explorează eficacitatea a tratamentelor extrem de selectate în cadre clinice ideale întrucât acestea sunt limitate la pacienți foarte selectați și monitorizați îndeaproape; studiile pragmatice (pragmatical trial) care explorează eficacitatea tratamentelor care pot fi implementate într-un cadru clinic real („eficacitate reală”). Limba engleză are, de asemenea, doi termeni diferiți pentru a indica „eficacitatea” diferită demonstrată de aceste două tipuri de studii: cel al studiilor explicative se numește „efficacy”, în timp ce cel al studiilor pragmatice se numește „effectiveness”.

Dacă medicamentul trece cu succes de cele etape clinice, acesta poate fi aprobat de către autoritatea națională (sau supranațională în cazul EMA) pentru utilizare în populația generală.

Fiecare pas al procesului de aprobare a medicamentelor este tratat ca un studiu clinic separat. Cu excepția cazului în care există cazuri speciale (de exemplu, boli rare pentru care nu există suficienți pacienți pentru a efectua studii de fază III), procesul de dezvoltare a unui medicament trece prin toate cele trei faze, pe o perioadă de câțiva ani. Uneori, cele trei faze clinice au fost făcute în paralel, ca în cazul dezvoltării rapide a vaccinurilor anti-COVID-19 în situația de urgență cauzată de pandemia de COVID-19. Asta nu înseamnă că nu au fost luate toate măsurile de precauție necesare: producătorii de vaccinuri și instituțiile universitare folosesc sisteme de producție consacrate deja utilizate pentru vaccinuri sigure și eficiente. În plus, ei cercetează continuu abordări noi pentru producerea și dezvoltarea vaccinurilor, iar unele dintre progresele realizate până în prezent sunt aplicate și dezvoltării de vaccinuri pentru COVID-19. Dezvoltarea vaccinului COVID-19 este comprimată în timp, aplicând cunoștințele actuale extinse despre dezvoltarea vaccinului; zeci de miliarde de euro de resurse au fost alocate pentru a finanța cercetările cât mai repede; și producătorii de vaccinuri au început producția înainte înainte de a termina fazele clinice punând pariu că ar fi fost eficaci și sigure.

Fazele 0 și 1 necesită voluntari sănătoși. Majoritatea celorlalte studii clinice caută pacienți care au o anumită boală sau afecțiune medicală. În funcție de tipul de participare necesar, sponsorii studiilor clinice folosesc diverse strategii de recrutare, inclusiv baze de date de pacienți, ziare, mesaje radio, afișe în locuri aglomerate cu pacienți (cum ar fi cabinetele de medici) și recrutare personală de către cercetătorii înșiși.

Înainte de a obține autorizația pentru studiile clinice, companiile farmaceutice trebuie să efectueze studii preclinice extinse asupra medicamentului.

Cercetare preclinică Deoarece la originea cercetării a unui medicament există doar ipotezele teoretice și așteptările de eficacitate, preparatul, înainte de a fi experimentat pe om, este testat pe un așa-numit model experimental al bolii, adică un sistem care prezintă aceeași țintă farmacologică pentru care este medicamentul studiat. Eficacitatea potențială a medicamentului este inițial testată prin intermediul modelelor teoretice (în silico, „în siliciu”, adică pe baza unor modele la calculator), ulterior pe culturile celulare (in vitro). Eficacitatea potențială asupra culturilor celulare este mărită la testarea pe animale (in vivo) sau, în cazul medicamentelor pentru derme, pe țesuturi artificiale care reproduc caracteristicile epidermei umane. Uneori cercetarea se face fără scopuri medicale și doar accidental contribuie la cercetarea medicală, vezi de exemplu cercetarea penicilinei.