Intervenția Armatei României în Pocuția în 1919 (cunoscută în istorie ca „Operațiunea Pocuția”) a reprezentat o acțiune a trupelor Regatului României desfășurată în intervalul 24 mai – 24 august 1919, care, a vizat împiedicarea formării unui coridor strategic între trupele Armatei Roșii și cele ale regimului Béla Kun, coridor a cărui creare a fost stipulată în proiectul de cooperare militară dintre Regimul sovietic instaurat în Ungaria și Rusia bolșevică. Intervenția a vizat și securizarea flancurilor, atât al trupelor române din Maramureș, care, era amenințat de detașamentele ucrainene aflate în Galiția, cât și pe cel al trupelor statului polonez renăscut, aflate în ofensivă contra celor ale Republicii Populare a Ucrainei Occidentale, în disputa militară care avea ca subiect, stăpânirea Galiției. Intervenția, în care au fost implicate unitățile Diviziei 8 Infanterie române, s-a desfășurat în concordanță cu intenția Comandamentului Suprem Aliat de a se opune bolșevismului, cu cea a Franței de a sprijini realizarea unei alianțe între Polonia și România, îndreptată împotriva Rusiei Sovietice și cu interesul Poloniei și României de a avea o frontieră comună.

Ocuparea propriu-zisă a teritoriului de către trupele române s-a desfășurat în perioada 24-28 mai 1919 și a fost, din punct de vedere militar fără probleme deosebite, atât deoarece intervenția a fost pregătită din timp, cât și datorită faptului că din punct de vedere al capabilităților militare, forțele Armatei Ucrainene Galițiene, implicate în principal în Războiul Polono-Ucrainean, nu aveau cum să facă față noii amenințări. Înaintând, Divizia 8 Infanterie română a intrat în contact pe teren cu și , care s-au deplasat în întâmpinarea trupelor române. Între cele două armate a fost stabilită o linie de demarcație militară temporară, care, a stabilit și delimitarea geografică, separată, a responsabilităților privitoare la administrarea regiunii.

Odată operațiunea de ocupare a teritoriului respectiv de către militarii români finalizată, zona a devenit centrul unor contradicții între comandamentele militare locale român și polonez, precum și între trupele române de ocupație și reprezentanții etnicilor polonezi. Fondul problemei a fost reprezentat atât de politica administrativă a autorităților militare române, aflată în strânsă corelație cu necesitatea de balansare a problemelor etnice, într-un teritoriu locuit la comun de ucraineni, polonezi și evrei, cât și de rechiziționarea și evacuarea materialelor care aparținuseră armatelor austro-ungară și ucraineană sau a bunurilor statului austriac și ale persoanelor fizice și juridice, din Pocuția. În final, contradicțiile respective și-au găsit rezolvarea prin negocieri comune polono-române la nivel guvernamental.

Printre problemele semnificative care s-au asociat s-au aflat incidentele legate de tranzitarea teritoriului aflat în responsabilitatea trupelor române, de către și degradarea situației economice a populației din zonă, în contextul stării de război.

Drept efect al evoluției militare favorabile din Europa Centrală și ca efect al stabilirii de principiu a frontierelor României, Cehlslovaciei și Poloniei, de către Conferința de Pace de la Paris, de comun acord cu comandamentele militare omonime polonez și cehoslovac, Marele Cartier General român a decis la 16 iulie 1919 retragerea trupelor române din Pocuția, succesiv sfârșitului războiului polono-ucrainean. Aceasta s-a făcut efectiv între 18 și 24 august 1919, după încheierea unei convenții militare polono-române, care, a inclus și prevederi referitoare la linia de demarcație militară dintre armatele celor două state. Partea respectivă de Galiție a intrat astfel, sub stăpânire poloneză, delimitarea propriu-zisă a frontierei de stat româno-poloneze întârziind ulterior, aproape un deceniu.

În perioada interbelică, Polonia și România au dezvoltat o relație foarte strânsă și au constituit în 1929 o alianță politico-militară cu rol de cordon sanitar, în principal în baza interesului strategic comun de a-și apăra, împotriva unui atac neprevăzut al Uniunii Sovietice frontierele estice, respectiv Galiția de Est și Basarabia. Centrul de greutate al siguranței, în ce privește frontiera româno-sovietică, a fost mutat pe linia Nistrului.

Context Destrămarea Dublei Monarhii a dus la apariția unor revendicări asupra estului Imperiului din partea a trei popoare: rutenii, polonezii și românii. Pocuce, injuste prius detractum, ... , 2014; Blasse, p. 207 În ce privește pe polonezii și ucrainenii din Galiția Orientală însă, realitatea etnică s-a expimat printr-un lanț de excese de ambele părti, de intoleranță, de neintelegeri și de tentative de subordonare politică.O dilemă teritorială ..., Anghel, 1995, p. 763

Relațiile româno-ucrainene

Apariția în luna noiembrie 1918 a Republicii Populare a Ucrainei Occidentale a determinat revendicarea atât a Galiției și Lodomeriei, cât și a părții de nord-vest a Bucovinei, de către noul stat. În aceeași lună, Legiunea Ucraineană (galițiană) a arhiducelui Wilhelm de Habsburg a trecut la ocuparea Bucovinei, punând în pericol interesele strategice și naționale ale Regatului României.O dilemă teritorială ..., Anghel, 1995, p. 762 Pentru a-și securiza Bucovina, România a trimis în aceeași lună în fostul ducat Divizia 8 Infanterie, iar polonezii din Liov (, ), la rândul lor, s-au revoltat, nefiind de acord să rămână în fruntariile noului stat. În aceeași lună s-a produs unirea Bucovinei cu România, iar renașterea statului polonez a asigurat sprijin revoltei din Liov, acțiune care, pe fondul comportamentului reciproc, fără compromisuri, a dus la războiul polono-ucrainean. Pocuce, injuste prius detractum, ... , 2014; Blasse, p. 208

Înainte însă de prăbușirea Ucrainei sub loviturile trupelor bolșevice, naționaliștii ucraineni au încercat totuși să se înțeleagă cu România, într-o perioadă, în care Franța încerca la Odesa să semneze o alianță franco-ucraineană, prin care, garanta regimul guvernului naționalist ucrainean atât timp cât va dura lupta împotriva bolșevicilor. În acest context, în surse ale Ministerului de Externe ucrainean există date, care, relatează despre un plan al prim ministrului francez, de alianță polono-româno-ucraineană îndreptată împotriva Germaniei și a bolșevicilor. Pe acest fond reprezentat de tentativele franceze de formulare a unui cadru de cooperare, în luna aprilie 1919, România a permis tranzitarea unei unități militare ucrainene, ceea ce a constituit un act, care, ar fi putut fi interpretat de polonezi drept o acțiune împotriva Poloniei.Pokucie pod okupacją rumuńską..., Roguski, 2017, p. 48

Războiul polono-ucrainean

În primăvara anului 1919, dislocarea trupelor poloneze formate din prizonieri de război polonezi, foști soldați și ofițeri ai Armatei Austro-Ungare, provenite din Franța și aflate sub comanda generalului Józef Haller⁠, a înrăutățit situația Republicii Ucrainei Occidentale. Accession of Part of Eastern Galicia ..., Borchuk & Korolko & Reient, 2020, p. 170 Dorința Poloniei era aceea de a urma politica faptului împlinit, prin prezentarea la Paris, în fața Consiliului celor Patru, cu o Galiție de Est poloneză, incluzând câmpurile sale petroliere și o frontieră. Pe de altă parte, Polonia avea nevoie să-și mute trupele la frontiera germano-poloneză, unde se prefigura un nou conflict, datorită refuzului Imperiului German de a-și recunoaște noile frontiere și de a semna tratatul de pace. Pocuce, injuste prius detractum, ... , 2014; Blasse, p. 211 Confuzia situației era sporită de faptul că, Polonia trebuia să acopere și fronturile dinspre Cehoslovacia și Lituania, iar în acest context, apariția Republicii Sovietice Ungare s-a constituit într-un nou și puternic focar de instabilitate și dezechilibru.

Republica Poloneză a solicitat astfel ajutorul singurului său aliat disponibil și doritor de a o ajuta, din zonă.

Relațiile româno-poloneze

Preludii diplomatice și militare O bază temporară, în ce privește cooperarea româno-poloneză, a fost reprezentată de necesitatea unei asistențe reciproce, în ce privește atingerea obiectivelor politicii Poloniei față de Galiția de Est și a României față de Bucovina și Basarabia. Dat fiind că noul stat ucrainean a revendicat atât Galiția (dorită de polonezi) cât și Bucovina (ocupată deja de români), o alianță polono-română a fost de la bun început atât previzibilă, cât și în mod practic, gata pregătită, în detrimentul Republicii Ucrainene. În plus, atât Polonia, cât și România au fost doritoare să sprijine civilizația occidentală și ordinea, în Europa de Est. Având suportul Franței, construcția politico-teritorială a unui zid de protecție direcționat la nord și vest împotriva Germaniei, iar la est și sud-vest împotriva bolșevismului, necesita o conexiune teritorială a statelor polonez și român Pocuce, injuste prius detractum, ... , 2014; Blasse, p. 209 destinată, cu predilecție aprovizionării Poloniei, prin sud. Cum singura conexiune posibilă se putea face prin intermediul Pocuției istorice, datorită căilor ferate și drumurilor militare existente aici, România s-a regăsit, în anul 1919, implicată în mod ambiguu dincolo de frontiera care separa fostele părți estice ale Cisleithaniei, în ocuparea Pocuției, pentru Polonia. Pocuce, injuste prius detractum, ... , 2014; Blasse, p. 210 Pe fondul modificările geopolitice survenite în Europa Centrală și de Est, în contextul dezmembrării imperiilor Rus și Austro-Ungar la finalul Primului Război Mondial, refacerea Poloniei și apariția României Mari au condus încă de la sfârșitul Marii Conflagrații la apariția unei cooperări, între cele două state, ai căror reprezentanți manifestaseră un interes reciproc crescând, încă din timpul războiului. Debutată încă din perioada premergătoare refacerii Poloniei și a Marii Uniri, această cooperare s-a concretizat An Episode of the Romanian-Polish Relations ..., Hrenciuc, 2006,p. 175 de la bun început prin dezvoltarea unui program politic comun, ce a avut drept obiectiv realizarea unității naționale. Au urmat imediat după sfârșitul războiului stabilirea unei relații oficiale între Legația Română de la Paris și , precum și ulterior, identificarea unor elemente care să se constituie într-un program comun de acțiune în cadrul Conferinței de Pace de la Paris. An Episode of the Romanian-Polish Relations ..., Hrenciuc, 2006,p. 176

Problema unei frontiere polono-române comune a fost abordată încă din luna decembrie 1918 de către Comitetul Național Polonez, prin contactarea la Londra a Legației Române din capitala Marii Britanii, cu scopul ca cele două țări să procedez de o așa manieră, la viitoarea Conferință de Pace, încât să aibă o frontieră comună. La rândul său, la 2 ianuarie 1919, într-o comunicare făcută guvernelor polonez și cehoslovac, Ion I. C. Brătianu și-a precizat intenția de stabili relații politice și economice solide cu acestea, incluzând și stabilirea unor frontiere permanente stabile. Brătianu, de altfel a punctat ceea ce din punctul său de vedere reprezenta o urgență, anume punerea în practică a unei joncțiuni româno-poloneze, pe teren, pe o linie care, pornind din Rutenia Subcarpatică, ajungea în Pocuția (Aliniamentul Muncaci). Ciorteanu, Cezar; Politico-Territorial Projects concerning Bukovina and the Romanian-Polish Border in the Context of Diplomatic Negotiations during and after World War I (1914-1920) ; Codrul Cosminului, XX, 2014, No. 1, p. 136; accesat la 20 mai 2021 La rândul lor poloneziii sperau că românii la vor ceda linia Zalișciîkî (, ) – Lujeni (, ) – Iablonița (, ), teritoriul respectiv fiind locuit de populație majoritar poloneză (aceste pretenții asupra teritoriului bucovinean, aflat în cauză, au încetat însă după înfrângerea suferită din partea trupelor bolșevice și nu au mai fost repuse pe tapet).Frontiera româno-polonă în dezbaterea ..., Hrenciuc, 2001, p. 71