Pui este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Hunedoara, Transilvania, România.
Istoric Localitatea Pui (magh, Puj, Puju, Pul, Pulÿ, Puly (1426), Pwly (1445), Pulyi (Puji; 1519), Pullya, Puy, Poy, Pwl, Pwy (1501), Puji (1733), Pwygh,Pwzy, Terra Pwya; germană, Hühnerdorf; a purtat alternativ denumirile de Grădiște, Sângeorz, apoi Pui), reprezintă una dintre cele mai importante așezări din județul Hunedoara, zona Țara Hațegului. Etimologia cuvântului se plasează etapizat istoric, sensul fiind legat de înțelesul primit în funcție de contextul istoric, primul se referă la fiu, neam, rudenie, ramificație familială, aparținând epocii dacice (prelungirea sa pe crestele dealul Măgura („Muntele mic”), dinspre râul Strei (Sargeția), dovedind o continuare posibilă a satului, vecin, Federi), în a doua etapă de locuire, romană, sensul este legat de un podium, loc înalt, aflat pe un promontoriu (ceea ce indică direct viețuirea comunității pe același amplasament) și ultimul legat de numele familiei cnezial-nobiliară Pui. Cele mai vechi urme de locuire datează din epoca dacică târzie (La Tene) și sunt legate de activități metalurgice (atestate prin obiecte din fier, secolele II Î. Hr.-I d. Hr.), fortificații defensive (valuri și șanțuri de apărare) și de epocă romană (o villa rustica și două puncte (obiective), de formă patrulateră. Recent (2020), inginerul Adrian Emil Bora, folosind toate sursele privind cetățile dacice, a identificat la Pui, pe malul stâng, imediat după trecerea podului care leagă Pui de satul Popor, urmele unei masive fortificații, întinse pe circa două hectare, ale cărei pietre au fost dislocate în condiții neprecizate arheologic, singurele urme fiind cele din centru dreapta, existând și altele în pământ, cele de la suprafață, în majoritate fiind relocate diverselor utilități. Unele cercetări nesistematizate indică posibilitatea existenței unui stratopedon (tabără militară romană), lângă malul dinspre poalele Măgurii, pe drumul care urcă înspre pasul Prislop, în stânga sa, susținut de existența în 1851, a unor „resturi de zidiri antice”, azi definitiv pierdute..
Iulian Marțian, Repertoriul arheologic pentru Ardeal, Bistrița, 1920, p. .Apud. Johann Daniel Ferdinand Neigebaur, Dacien: aus den Ueberresten des klassischen Alterthums, mit besonderer, 1851, https://books.google.ro/books?id=olo620OnmD8C&printsec=frontcover&hl=ro&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false. Tot acolo există trei grămezi mari de pietre, realocate, de pe fostele gropi de ardere a celor aduși ca jertfe umane zeului Zamolxis, fapt dovedit de existența unui tumul proeminent aflat în mijlocul acelui spațiu arcuit dintre dealul Măgura și râul Strei (Sargeția, probabil râu cu profunde conotații religioase, cu caracter sacru, așa cum reiese și din calitățile atribuite dealuli Măgura), azi spațiul nefiind încă cercetat arheologic .Trecerea de la antichitatea romană târzie la Evul Mediu Timpuriu, este neclară, insuficient studiată și dificil de stabilit, zona făcând parte din principala arteră de comunicație și nod de legătură dintre Țara Hațegului și Depresiunea Petroșani și Valea Jiului, fapt care a influențat într-o măsură apreciabilă destinul comunităților umane așezate succesiv aici, spațiul locuit fiind permanent supus presiunilor invaziilor (secolele VI-XIII), îngreunând stabilizarea de lungă durată a unei populații. Într-un context istoric neclar (nedocumentat și neprecizat arheologic), pe un fond de dislocări sociale, desfășurate în Țara Hațegului și în bazinul superior al râului Strei, sunt atestate sate medievale Râu Bărbat, Paroș, Uric, Petros, Hobița. Probabil acum are loc strămutarea cătunului Pui de pe versanții dealui Măgura la poalele sale, înspre râul Strei. Deși Radu Popa, nu atestă existența unui cnezat aici, resursele de fier, vama (plasată imediat după ultimul pod la ieșire, înspre satul Ponor, la poalele dealului Măgura, atestată de un document din 1291, vămuitorul fiind martor direct într-un proces) și posibilitatea existenței unei activități legate de morărit (ambele atestate conform memoriei locale, în 1293, 1296), sunt indicii directe ale unei prosperități apreciabile, dar necercetate până acum. Pentru perioada 1200-1445, nu se poate afirma existența clară a unui cnezat la Pui (din lipsă de documente, majoritatea dispersate, dispărute, sau aflate în colecțiile personale ale urmașilor vechilor familii nobiliare care au avut posesiuni temporare în zonă), dar trecerea acestei formațiuni politice prestatale prin donație regală, familei cnezial-nobiliare, Puj (o ramură colaterală a familiei românești cneziale Pui, originară din satul vecin Râu Bărbat (toponim și hidronim, inițial denumit Râu, anterior evenimentelor anului 1279, care au marcat dispariția voievodatului lui Litovoi II (cca. 1240-1279) și posibila succesiune legată de fratele său Bărbat (Gylas?), de unde provind de altfel cele două denumiri, așezare atestată de Radu Popa, ca cnezat anterior anului 1391, când apar unele documente legate de hotărnicii și dispute litigiare funciare). Una dintre familiile cneziale românești din Râu Bărbat, devine nobiliară prin maghiarizare, după anul 1366, prin relații matrimoniale și înfeudări. În anul 1442, o ramură a sa, este înnobilată cu satul Pui, prin împroprietărire, creând juridic o suprapunere de posesie, întrucât tot în anul 1442, anterior acestui eveniment, același rege al Ungariei, Valdislav I Jagiello (1440-1444), recunoștea cnezilor nemeși (mici nobili români) de Pui, posesiunile conform unui străvechi obicei (Jus valachium), generând al doilea litigiu funciar (după cel din 1438 și 1440), dar primul prin suprapunere posesială, acțiuni care indică importanța sa, economică și strategică. . Această familie cnezial-nobiliară provenea dintr-un cneaz român, cel mai tânăr reprezentant, pe linie maternă de rit ortodox, vorbitor de limbă română, cea ce indică probabil neasimilarea culturală pe linie lingvistică oficială maghiară. Azi, în Pui există reprezentanți ai acestei familii maghiarizate după anul 1366, alături de alte neamuri, răspândite în Tranilvania și Ungaria. În trecut, Pui era centrul de întâlnire al iarmaroacelor din vestul țăriiTargul de Armindeni la Pui, 3 mai 2006, evz.ro, accesat la 6 iunie 2011. De sute de ani, la data de 1 mai, la Pui este organizat Târgul de Armindeni.. În anul 1437, la Bobâlna are loc o puternică răscoală antinobiliară, crunt reprimată de autoritățile maghiare, context îîn care este posibilă o implicare a Puiului în aceste acțiuni. Deși nu avem documente originale, credem că în anul 1514, Puiul a participat (dacă nu direct), cel puțin indirect, cu logistică, la mișcarea lui Gheorghe Doja. În anul 1519, satul Pui era stăpînit de familii nobiliare ungurești, Szentgyörgyi, Dóczi și altele, dovedind fragmentarea sa teritorială. Conscripția austriacă din anul 1634, atestă la Pui prima Biserică protestantă (reformată, sau în limba popular, ungurească) de rit calvin, filie, inițial a Bisericii din satul vecin Galați (Galacz, 1670), apoi a celei din Râu Bărbat (Borbativz). Între 1784-1785, răsculații din Pui, alături de cei din Țara Hațegului (probabil și din alte zone), au atacat conacele familiilor nobiliare românești, Puj și a celorlalte, producând masive pagube materiale, însoțite de dispariția unor importante documente, azi dificil de identificat și recuperat. În anul 1863, comunitatea de rit calvin însuma 30 persoane, familia Puj aparținând acestui rit religios. Sub raport demografic, în anul 1910, populația totaliza 1165 locuitori, etnicii unguri (379), cei germani (50), români (676), confesional, 223 romano-caotlici, 608 greco-catolici, 150 de rit calvin. Administrativ, Pui a fost sediul plasei omonime, plasa Pui, din județul interbelic Hunedoara, între anii 1918 și 1950. Aceasta cuprindea satele Baru Mare (Nagybár), Baru Mic (Kisbár), Băiești (Bajesd), Coroiești (Korojesd), Federi (Fégyér), Fizești (Füzesd), Galați (Galacz), Hobița (Hobicza), Livadia de Câmp (Mezőlivádia), Livadia de Coastă (Hegyaljalivádia), Lupoaia, Valea Lupului (Farkaspatakț), Mălăiești (Malajesd), Mățești, Zăvoi (Maczesd), Nucșoara (Nuksora), Ohaba de sub Piatră (Kőaljaohába), Ohaba-Ponor (Ohábaponor), Paroș-Peșterea(Parospestere), Petroasa, Petro (/Petrosz), Ponor/Ponor), Pui (Puj), Râu Alb (Fehérviz), Râu Bărbat (Borbátviz), Râușor (Rușor/Rusor). Prin reforma administrativă din 1952, Pui devine centru comunal (Comună), cu 12 sate în componența sa (Fizești, Federi, Galați, Ohaba Ponor, Ponor, Râu Bărbat, Hobița, Uric, Rușor, Pui, Gura Luncii), cea mai extinsă sub acest raport din județul Hunedoara. Prima atestare documentară a localității Pui este din anul 1426, sub numele de Ponoriciu-Pui (Puly), ca domeniu aparținând unei familii de origine franceză, pe nume Puly, însă această aserțiune toponimică este respinsă de regretatul profesor de istorie Stoica Dorel, care o consideră o legendă. În prima jumătate a secolului XX, localitatea Pui era un important centru administrativ, comercial și chiar administrativ-financiar, având o clasă de mijloc bine închegata, chiar înstărită.
Obiective turistice Rezervațiile naturale “Peștera Șura Mare” (5 ha) și "Fânațele Pui" (13 ha).
Note
Galerie foto
Legături externe
Pui, Pui Pui, Pui