right|250px|thumb|Șteia în Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-73 Șteia este un sat în comuna Tomești din județul Hunedoara, Transilvania, România.
Satul Șteia este unul dintre cele opt sate componente ale comunei Tomești și se află situat în nord-vestul județului Hunedoara la 8 kilometri distanță de Baia de Criș (fosta reședință a comitatului Zarand) și la 10 kilometri de Panteonul moților de la Țebea. Este un mic sat de munte ai cărui locuitori sunt în totalitate români și majoritatea covârșitoare ortodocși.
Denumirea satului nu a fost pe deplin elucidată. Unii cercetători susțin că denumirea satului ar proveni de la șcheiul de piatră pe care este situată biserica. Ipoteza nu poate fi considerată valabilă datorită faptului că vatra satului nu a fost în trecut aceiași cu cea de astăzi, iar biserica satului se află pe acest amplasament abia din anul 1809. În tradiția satului se susține că denumirea s-ar deduce a fi “cheia văii Obârșa”așa cum susțin în cronicile lor atât preotul Florea Toma cât și învățătorul Ioan Pop care-l citează în acest sens pe fostul primar al satului, Leontin Banciu. Ultima ipoteză pare mai realistă știut fiind faptul că șchei înseamnă ținut de margine, satul fiind situat la marginea ținutului Hălmagiului și având în trecut o poziție cheie, atât din punct de vedere strategic, Dealul Măgura prin înălțimea sa fiind un bun post natural de observație până la distanțe mari (de aici se vede până la Brad și până la Hălmagiu), cât și datorită faptului că Dealul Prislop era în perioada medievală cel mai important punct de trecere din ținutul Hălmagiului în cel al Bradului.
Cele mai vechi urme ale existenței omului pe teritoriul satului Șteia există de peste cinci milenii, din perioada de tranziție de la Neolitic la Epoca bronzului așa cum arată descoperirile arheologice din dealul Prislop care au identificat aici o locuire preistorică aparținând culturii Coțofeni, dar și o continuitate a acestei așezări până spre sfârșitul Epocii bronzului. Datorită faptului că în zona Munților Apuseni a existat timp de milenii o civilizație a lemnului, nu există alte dovezi arheologice ale continuității existenței umane pe acest spațiu.
Datorită vicisitudinilor istorice, lipsesc și documentele referitoare la istoria acestei zone a Zarandului. Primele atestări documentare a satelor de pe valea Crișului Alb apar abia la 1439 când sunt menționate satele aparținătoare domeniului cetății Șiria. Nefăcând parte din cele 110 sate aparținând acestui domeniu, satul nu apare menționat la această dată așa cum apar majoritatea satelor vecine.
Istoricul Coriolan Suciu, menționează prima atestare documentară a satului abia la anul 1760, dar există și documente mai vechi care vorbesc despre existența satului înainte de această dată. Recent, profesorul Cosmin Herbeiu a găsit în arhivele din Budapesta un document din anul 1640 (nepublicat încă) în care era menționat și satul Șteia.
Locuitorii satului au fost implicați activ în toate evenimentele istorice care au avut loc în această zonă. Prima acțiune eroică în care sunt menționați locuitorii satului Șteia a fost rezistența împotriva uniației care a avut loc în perioada 1749-1754.
În anul 1733 comitatul Zarand este transferat de la Ungaria la Transilvania. Din punct de vedere confesional locuitorii satelor aparținǎtoare de districtul Hǎlmagiu (unul dintre cele patru districte ale comitatului) erau în totalitate ortodocși,. Aceasta crea o situație inadmisibilǎ pentru autoritǎțile politice și cele bisericești unite, și anume existența de facto a unor comunitǎți ortododoxe în Transilvania, care era declaratǎ în totalitate greco-catolică. Se cerea deci, luarea unor mǎsuri imediate de convertire a românilor din protopopiatul ortodox al Hǎlmagiului (protopopiat de care aparținea atunci și satul Șteia) la uniație. Aceste mǎsuri au întârziat până când în fruntea Bisericii greco-catolice a ajuns episcopul Petru Pavel Aron. În urma unei vizite efectuată la Hălmagiu în luna decembrie 1749, acesta reușește să convertească la uniație pe protopopul Simeon Popovici și încă doi preoți dar declară autorităților că au fost convertite 38 de sate și în anii următori, cu sprijinul autorităților și a armatei habsburgice încearcă convertirea în forță a locuitorilor acestor sate. Încercarea eșuează pentru că locuitorii satelor cu toată prigoana suferită (bătăi, arestări, confiscări de bunuri materiale), rămân statornici în credința strămoșească și înaintează numeroase memorii atât autorităților bisericești ortodoxe: Episcopia Aradului și Mitropolia de Carloviț, precum și autorităților politice: guvernatorul Transilvaniei, Cancelaria Aulică a Transilvaniei și chiar împărătesei Maria Terezia. Printre semnatarii acestor petiții s-au aflat și locuitorii satului Șteia care în frunte cu bătrânul lor preot Petru Popovici au îndurat toate persecuțiile autorităților habsburgice, dar și-au păstrat credința strămoșească. Datorită rezistenței împotriva uniației și a numeroaselor proteste înaintate autorităților, în primăvara anului 1754 este trimisă de către împărăteasa Maria Tereza o comisie de anchetǎ la Hălmagiu sub conducerea consilierul aulic Martin Zaharia Vankhel de Seeberg. Comisia a luat hotărârea deplaseze capii de familie din fiecare localitate la Hǎlmagiu în ziua stabilită de comisie. Târgul Hǎlmagiului a fost timp de o sǎptǎmânǎ martorul unor scene în care cete nesfârșite de români, sat de sat, declararǎ rǎspicat cǎ vor sǎ-și pǎstreze legea veche pe care au moștenit-o de la înaintașii lor. La 15 mai a venit rândul locuitorilor din Șteia să se declare în unanimitate pentru păstrarea credinței ortodoxe contribuind astfel la o primă victorie a ortodoxiei împotriva prozelitismului uniat.
Despre implicarea locuitorilor satului Șteia în răscoalele din 1759-1761 și cea din 1784 nu avem dovezi, însă există numerose izvoare privind implicarea locuitorilor satului în Revoluția de la 1848-1849. În evenimentele petrecute în acei ani revoluționari locuitorii satului Șteia și-au adus tributul lor de sânge pentru păstrarea ființei naționale și a credinței strămoșești. În fruntea revoluționarilor s-a aflat însuși păstorul lor sufletesc, preotul Pavel Feier în vârstă de 58 de ani, care împreună cu țăranul Oprea Pavel din Șteia, vor conduce trupele de moți în bătălia de la Poienari din data de 6 noiembrie 1848. Înfrânți, au plătit cu viața fiind spânzurați de către honvezii unguri la Hălmagiu în ziua de 7 noiembrie 1848 alături de alți șase preoți ortodocși. Alături de preot au fost uciși în acele evenimente încă 11 săteni, unii în bătălia de la Târnava de Criș, din data de 8 noiembrie 1848, iar alții măcelăriți în propria lor casă sau pe câmp. Tot atunci a fost luate vitele și alte bunuri materiale ale locuitorilor satului, au fost incendiate 25 de case și s-a încercat chiar incendierea bisericii, dar în cele din urmă a fost salvată prin insistențele locuitorilor .
În anii ce au urmat revoluției, odată cu abolirea iobăgiei viața țăranilor români din Transilvania s-a schimbat. Aceasta s-a datorat mai ales eforturilor făcute de Sfântul Andrei Șaguna pentru afirmarea națiunii române. Și locuitorii satului Șteia se vor implica în aceste acțiuni, fiind alături de locuitorii altor 71 de sate din Zarand, ctitori ai Gimnaziului greco-ortodox din Brad (actualul Colegiu Național „Avram Iancu” Brad) înființat în anul 1869 prin contribuția acestor sate și a Mitropoliei Ardealului. În 1905 cu ocazia alegerilor pentru deputați în Parlamentul de la Budapesta, locuitorii din Șteia care aveau cel mai mare număr de alegatori din tot Cercul electoral Baia de Criș (52), în ciuda faptului că preotul local Ioan Ștefea susținea candidatura maghiarului Hollaki, în frunte cu epitropul Bulz Teodor s-au mobilizat și au votat în unanimitate pe candidatul român, protopopul Vasile Damian de la Brad, determinând alegerea acestuia ca deputat la Budapesta Locuitorii satului și-au dat tributul de sânge și în cele două conflagrații mondiale prin jertfa a șaptesprezece tineri.
După instaurarea regimului comunist în România, la fel ca majoritatea locuitorilor țării, și locuitorii satului Șteia au avut de îndurat atrocitățile acestui regim diabolic. Între sutele de mii de deținuți politici ai acestei perioade s-au numărat și cinci dintre locuitorii satului Șteia: învățătorul satului Ioan Pop, epitropul bisericii Ioan Bulz, țăranii Ioan Banciu și Nicolae Uliță precum și maistrul Costin Meltiș (stabilit ulterior în Arad).
Satul nu a scăpat nici de încercarea de cooperativizare. Astfel în anul 1959 în sat își fac apariția mai mulți activiști de partid care încearcă să-i convingă pe locuitorii satului să formeze o gospodărie colectivă. Propaganda a eșuat și atunci s-a trecut la măsuri coercitive: amenințări, arestări, bătăi, confiscări de bunuri, dar toate s-au dovedit zadarnice deoarece după trei ani de presiuni, satul a rămas tot necooperativizat. Drept pedeapsă pentru aceasta, cele mai fertile terenuri ale satului au fost confiscate și trecute în patrimoniul I.A.S. Mintia, promițându-se țăranilor că vor primi alte terenuri în schimb. Mai multe delegații ale sătenilor s-au dus la Deva pentru a obține aceste terenuri promise, dar fără rezultat. Atunci sătenii au trimis la București o delegație formată din Banciu Leontin (fost primar) și Meltiș Viorel, dar s-au întors doar cu promisiuni. Vâzând că autoritățile comuniste nu se țin de promisiune, în toamna anului 1969 țăranii au alungat tractoarele și angajații I.A.S. Mintia și au intrat cu plugurile în terenurile care le aparținuseră. Fiind vorba de o adevărată răscoală, pe care autoritățile locale și cele județene nu au putut să o anihileze, s-a cerut intervenția autorităților centrale de la București și chiar înăbușirea în sânge a răscoalei. În acest scop s-au deplasat în sat mai mulți înalți funcționari de la București printre care: Virgil Trofim (membru al Comitetului Politic-Executiv al P.C.R.), Angelo Niculescu (ministrul agriculturii) și Emil Georgescu (Șeful Procuraturii generale) . De asemenea militarii unității din Brad au luat poziție de tragere pe Dealul Măgura iar satul a fost împânzit de securiști și milițieni. Salvarea locuitorilor s-a datorat lui Emil Georgescu (cel care ulterior va deveni celebrul crainic al postului de radio „Europa Liberă”) precum și colonelului de securitate Baicu, care convinși de nedreptățile făcute țăranilor, s-au opus oricărei forme de represiune, iar țăranii au primit terenuri agricole în schimbul celor confiscate, unele la distanțe de peste 30 de Km. Abia după Revoluția din 1989, locuitorii satului Șteia au putut reintra în terenurile lor. în urma dememersurilor făcute la Ministerul Agriculturii de o delegație formată din : Preotul Tiberiu Pavel , Banciu Ioan, Meltiș Iancu, Banciu Dionisie și Meltiș Victor. Ca sat românesc și ortodox, satul Șteia a avut biserică încă din cele mai vechi timpuri dar nu se păstrează documente istorice elocvente despre aceasta decât din ultimele trei secole. Despre existența unor biserici vechi în sat vorbesc două toponime: “Besericoi” și “Dealul Bisericii” cea ce dovedește că în acele locuri au existat în negura timpurilor biserici.
Despre existența unei biserici la “Besericoi” vorbește tradiția locală dar și urmele unui cimitir descoperite în acel loc. Despre acestă biserică tradiția locală spune că ar fi fost o “biserică turcească” adică o moschee. Ținându-se cont de faptul că turcii au stăpânit această zonă doar scurt timp (1659 -1693) , precum și de faptul că suprafața cimitirului este destul de mare, se poate trage concluzia că la “Besericoi” a existat o veche biserică ortodoxă transformată de către turci în moschee, în locul căreia locuitorii satului retrași din calea cotropitorilor pe dealurile din împrejurimi și-au construit o nouă biserică de lemn pe “Dealul Bisericii” .