Idicel-Pădure este un sat în comuna Brâncovenești din județul Mureș, Transilvania, România.
Așezare thumb|300px|Imagine panoramică a satuluiSatul se află într-o zonă geografică deluroasă, întins pe o lungime de 10 km.
Localitatea se află așezată la poalele munților Gurghiului, într-o pitorească zonă submontană.
Istoric
Așezarea are un lung istoric, pe teritoriul localității găsindu-se numeroase obiecte încă din perioada neoliticului. Se presupune că ar fi fost locuită și în perioada stăpânirii romane a Daciei, ținând cont că în apropiere se afla castrul roman de la Brâncovenești, făcând parte din provincia romană Dacia Porolissensis; de altfel, profesorul și arheologul Valeriu Lazăr menționează următoarele: „De pe teritoriul satului provin trei monede romane imperiale: un follis de la Constans și două follis-uri de la Constantinus.”Valeriu Lazăr, ”Repertoriul arheologic al județului Mureș”, Casa de Editură „Mureș” – Tîrgu-Mureș, 1995, pagina 88. Piesele erau în posesia profesorului Traian Feier (Jabenița). Nu se cunosc împrejurările descoperirii (informație V. Lazăr). Vizitatorii mai pot descoperii urmele drumului roman care lega regiunea salinelor Praid și Sovata, cu restul imperiului roman, drum care împarte în două zona numită Fața Măgurii.
Prima atestare documentară a Idicelului apare în anul 1393, anterior menționându-se următoarele denumiri, în ordine cronologică: în 1393 denumirea „possesione Idecspataka cum doubus villas valahalibus et una villa rutinorum in eadem idecspataka existentibus”; în 1461 „possesione Alsoidechpataka, Felseurioechpataka”; circa 1467 „utra que Idechapathaka”; în 1475 „Felsem Idechpathaka et Also Idechpathaka”; în 1477 „Utraque Idechpataka”; în 1492 „Also Idecsekpathaka”; în 1495 „Alsoy Ochpathaka, Kezepydechpathaka Felsemydechpathaka”; în 1502 „Kewzepsev Idechpataka”; în 1508 „Kenzepydechpathaka” (Csanki Dezső, Magyar törteneti földrajza a hunyabiak Koraban «Geografia istorică a Ungariei în epoca huniazilor», volumul V, pagina 709); în 1733 „Idicsel” (conform conscripției Episcopului Inochentie Micu Klein); între 1760 – 1762 „Idecspataka” (conform conscripției Bucov); în 1805 „Ideth Patak” (conform conscripției Coșa); în 1824 „Idetspataka Eidischbah, Idicel (conform Buletinului Guberniului Provinciale pentru Marele Principat Transilvania numărul 66)Coriolan Suciu,„Dicționar istoric al localităților din Transilvania”, Editura Academiei R.S.R., București, 1967, p. 303.
După cum rezultă din prima atestare documentară, în zona văii Idicelului exista atât populație românească cât și ruteană; în partea de est a satului se află și o zonă numită "Beșinei", ceea ce ar atesta așezarea mai timpurie în acest loc a unei populații de pecenegi (în maghiară "besenyők"). O altă zonă din Idicel, numită Ifălău, pe baza analizei toponimice arată că aici ar fi locuit și o populație vorbitoare de limbă maghiară (în maghiară "újfálu" însemnând "satul nou", denumirea dând de înțeles că în momentul așezării populației maghiarofone, în zonă ar fi existat și un sat "vechi"); un alt argument în favoarea identificării unor maghiarofoni în zona Ifălău este și faptul că această zonă a fost zona locuită de familia Suciu, nume românesc, dar de origine maghiară (szűcs = cojocar).
Actualul sat a fost din punct de vedere administrativ creat doar în 1956, prin divizarea vechiului Idicel în două: Idicel și Idicel-Pădure.
Doctor Virgil Ciobanu, în studiul „Statistica românilor ardeleni din 1760 – 1762”, publicat în „Anuarul Institutului de Istorie Națională”, volumul 3, 1924 – 1925, pagina 641, menționează că „localitatea făcea parte din comitatul Turda și exista un preot unit și un preot ortodox; erau 32 familii de confesiune ortodoxă, exista biserică ortodoxă; parohia avea în proprietate o suprafață de teren arabil de 6 câble (circa 6 iugăre) și teren cositor de 6 care de fân; avea și casă parohială”.
Nicolae Albu, unul din cei mai iscusiți cercetători în problema învățământului românesc din Transilvania, fiu al satului Adrian de pe Valea Gurghiului, în lucrarea „Istoria învățământului românesc din Transilvania până la 1800”, Editura Lumina, Miron Neagu, Blaj, 1944, pagina 302, „pe timpul acțiunilor antiunioniste a lui Sofronie, care a poposit cinci luni prin aceste părți iar la plecare a lăsat propagator antiunionist pe aprigul preot protopop Popovici al Idicelului”.
Între documentele cu valoare agricolă, toponimică, onomastică, juridică și statistică care se păstrează la Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Mureș din Târgu Mureș sunt cele referitoare la cadastrul funciar. Pentru localitatea Idicel sunt cele inventariate în Colecția de evidență cadastrală sub cotele 2067 – 2081. Documentul inventariat la numărul 2067 are denumirea: „Descrierea hotarului comunității contribuitoare Idicel (Idecspataka)”, fiind redactat în limba română cu alfabet latin. Reproduc în continuare câteva rânduri: „Marele Principat al Transilvaniei. Comisariatul cercului Gurghiu, cercul de prețuire numărul 47”, urmează titlul, după care continuă „Satulu Idicel se mărginește cu cinutul comunității Ideciului de Sus (Ober Idets) apoi cu acela a lu sateloru Holtmaros (Mureș Mort) Magyaro (Aluniș) Rusu (Rușii Munți) (M.O. Falu) Gleseria (Uvegcsür) Cașva și Potocu (Oros Idets) Hotarulu se începe din dialu Potocului de la Calea oilor dintre trei hotare, adecă a Ideciului, Potocului și Ideciului de Sus, unde în vârvu dialului sau făcutu o movilă de pământu cu literile I.P. Or. I. și Ob. I. De aicia am pornitu pe margina hotarului Ideciului de Susu 1a movile de pământu. De aicia înainte pe Podosan la vale către miazănoapte în linie driaptă am măsurat 11 stânjeni până la a 2a movilă…”
Din document se remarcă câteva toponime, după cum urmează: Vârvu Gradinii Dasiului, Părăul Costeștilor, Fata Ungurului, Vârvul Seribiltiului, Dentsesei, Fata Mare, Cosmești, Poiana Gensi, Masa Domnilor, Vârfu Borului, Izvoru buzii Frasinului, Izvoru sub buza Frasinului, Vârfu Szenci, Prelunca Petricelii, Ciurgău, Vârful Sunătorilor, Pitsoiul, Stânii Popi, Vârfu La Stâna, Stâna Popi, Vârvu Runcului sub Runcu, Vârfu Ciungilor, Curmătură, Hotarul Glesierii, Vârvu Cherpenisului Potorului. În legătură cu numele locuitorilor, putem să notăm următoarele: oamenii comitetului comunității Idicel: Oltian Mihăilă, oficialu conducătoriu, Cornea Simion, omul comitetului, Pui Grigore a Macarii, omul comitetului, Marc Ioan, omul comitetului, Pop Mihăilă, Moldovan Alexa, Covrig Mihăilă, Nicolae Svagon, purtătoriu de piane; oamenii comunității Ideciului de Sus: Thomas Seiler, Johan Klein, Müh Emerich, Johan Maty, Johan Müller; oamenii comitetului comunității Holtmaros (Mureș Mort): Kantor György, Vaida Mihaly, Bakos Istvan, Ördög Ferentz, Marton Istvan, Kibedi Andras, Csatlos Mihaly, Svagon Miklos, comitetul comunității Mogyoro (Aluniș): Szasz Gyorgy senior, Szasz Mihaly senior, Intze Peter, Vajda Janos, Branya Vaszi, Ördög Mihaly, Petrișor Juon, Orban Ferentz, secretar (jegyzö) comitetul comunității Rusu (Rușii Munți): Nekita Feldihan, Toader Antonesc, Csirile Diac, Ioan Ilovan, Jakab Negrutz, Toadel Oală, Chirilă Csako, Andron Fentz, purtător de piane; oamenii comitetului comunității Gleseria: Szeidorfen Janos, Blaska Ferentz, Menyhard Joseff, Hărșan Filon notarul locului; comitetul comunității Casva: Pop Aron, Boar Filip, Sütö Michăilă, Dan Leorinție, Borda Gore, Borda Vasilică, Murari Jacob Gligori; comitetul comunității Potocu: Simion Bretin, Bretean Juon, Pilca Mihăilă, Jelieri Floria, Chertes Floria reprezentantul domnilor ce au fost până acuma scutit de la contribuțiune.
Registrul din anul 1937, cu transformările proprietăților efectuate până în anul 1940, cuprinde următoarele elemente: număr curent, numărul parcelei din cartea funciară, numărul topografic al parcelei (în intravilan de la numărul 1 – 289, unde figurează casele, curțile și grădinile cu suprafețele respective în iugăre și stânjeni); numele și prenumele proprietarilor, domiciliul, numărul casei, în extravilan de la numărul topografic 290 – 4337; categorii de terenuri în extravilan (în afara vetrei satului) arător, fânaț, rât, vie, pășune, pădure, trestiș, suprafață scutită de impozit, suprafață totală. Din acest registru reies următoarele informații: teren arător = 1.298 iugăre, 485 stânjeni; gradină = 172 iugăre, 1181 stânjeni, fânaț = 1.023 iugăre, 1.080 stânjeni; pășune = 761 iugăre, 552 stânjeni.
Populația satului Populația satului s-a format din oameni veniți din zona de câmpie. S-au stabilit în această zonă împădurită așezându-și vetrele în poieni (luminișuri), în apropierea cărora se găsea apă și le asigura un adăpost, un loc mai liniștit și mai în siguranță.
Tradiția menționează că întemeietori ai satului ar fi fost diferite familii, printre care familia numită Buzdugan, care s-a așezat într-o poiană în zona actualului sat Idicel, numită „Săgăiești”. Acest loc se află în mijlocul satului, în cotul văii din stânga podului de peste Valea Idicelului. Altă familie venită tot în aceeași perioadă ar fi fost acea numită Covrig, al cărui prim reprezentant, Cozma, care s-a așezat pe Valea Cornii în zona numită azi Cozmești. O altă familie care s-a așezat pe Valea Mare în zona numită Puiești, denumire luată tot după numele familiei respective (Pui). Un întemeietor Marcu ar fi întemeiat zona Mărcești (azi fără locuitori), iar Irimia a întemeiat Irimeștii.
Alte familii stabilite în Idicel-Pădure în decursul anilor au fost: Dănci Alexandru, zis „A lui Bobu”, după cum spune o mărturie veche a unui urmaș de-al lor: „Bunicul meu a fost din Borșa, din Maramureș. Ca să scape de armată a fugit împreună cu mamă-sa și s-a adăpostit pe dealurile acestea, pierzându-i-se urma. Aici s-a căsătorit, noi nu ne tragem din același loc cu celelalte familii de «Dăncești»!” (stabilindu-se pe dealul numit „Bonzărești”). Un fecior de la Moci, de pe moșia vreunui grof, se refugiază la „Pădure”, se căsătorește, stabilindu-se pe un deal opus primului și anume la „Dăncești”. S-au scurs de atunci câteva generații, din această spiță sunt numeroase familii cu numele de Danciu.
Cu timpul, familiile s-au înmulțit și s-au așezat tot mai înspre aval, pentru a avea acces mai ușor la târg, fapt ce se manifestă și în prezent, încât aproape că primele vetre au rămas părăsite.
Deși populația s-a așezat în această zonă cu mult înainte, localitatea este recunoscută și atestată abia după a doua jumătate a secolului al XIII-lea, după cum se arată în diferite documente. Populația la început a fost mică, compusă din câteva familii, dar pe măsura scurgerii timpului s-a mărit. Situația demografică Populația stabilă după recensământul din anul 2002 este de 773 de locuitori, din care masculină 355 (salariați 183, casnici 172), iar cea feminină de 418 (salariate 226, casnice: 192), formând 331 de familii care locuiesc în 232 de case, camere de locuit 531, cumulând o suprafață totală de 10.466 mp. Naționalitatea populației este pur română, iar ca și orientare religioasă prezente întâlnim ortodocși și adventiști. Ocupația locuitorilor La început a fost exclusiv creșterea animalelor, vite, oi, apoi, având lemn la dispoziție, au început să se ocupe și cu confecționarea de unelte agricole și gospodărești: sănii, care, furci, greble, războaie de țesut, lăzi de zestre și altele pe care le comercializau în zona de câmpie în schimbul cerealelor sau banilor, fapt menționat și în „Monografia județului Mureș”, ediția 1980, la pagina 238.
Pe măsură ce s-a tăiat pădurea în scopul măririi vetrelor gospodărești a început să se formeze și teren agricol, pe care se cultiva porumb și cartofi și în măsură foarte redusă păioase. Dar și în trecut și în prezent creșterea animalelor rămâne ocupația de bază a locuitorilor satului, ocupație care asigură veniturile necesare întreținerii gospodăriilor.