Saruman este unul dintre personajele fictive din Legendariumul lui J.R.R. Tolkien, apărând atât în trilogia Stăpânul Inelelor, cât și în Povești neterminate, Silmarillion și în seria Istoria Pământului de Mijloc.
Saruman apare la început în calitate de mai-mare al Ordinului Istarilor, cei cinci vrăjitori trimiși să ajute Semințiile Libere în lupta contra lui Sauron. După multe călătorii întreprinse la răsărit, Saruman alege să se stabilească în turnul Orthanc din Isengard, cu îngăduința regatelor Gondor și Rohan. Datorită cunoștiințelor sale vaste despre vicleșugurile și mijloacele lui Sauron, în special în domeniul Inelelor Puterii, Saruman își asumă rolul de căpetenie a Sfatului Alb, cunoscut și ca Sfatul Înțelepților. Însă invidia față de Gandalf, pe care îl vede ca pe un rival, și admirația pe care începe să o capete față de Sauron și lucrările lui îl determină să se îndepărteze de la misia sa. Devenind lacom și mândru, Saruman începe să râvnească la Inelul Suveran, crezând că îl poate mânui pentru a ajunge cârmuitorul Pământului de Mijloc, aidoma lui Sauron. Trădând încrederea aliaților săi, Saruman transformă turnul Orthanc în propria sa cetate și folosește Palantírul atotvăzător. În cele din urmă, vrăjitorul este ademenit de partea Seniorului Întunecimii și, convins de faptul că victoria acestuia este inevitabilă, devine ,,aliatul sau slujitorul lui Sauron". În timpul Războiului Inelului, Sauron îi poruncește lui Saruman să strângă o oștire puternică de orci în Isengard și să invadeze Rohan. Saruman cumpără și loialitatea lui Gríma Limbă-de-vierme - sfetnicul regelui Théoden - pe care îl folosește pentru a slăbi regatul vecin din interior. Însă vrăjitorul malefic își trădează și ,,noul stăpân", încercând să își însușească Inelul pentru a putea uzurpa ,,tronul" lui Sauron. Astfel că Saruman se angajează într-un joc dublu, purtând război cu Théoden în calitate de vasal al lui Sauron, dar vânându-l în același timp pe Purtătorul Inelului pentru propriile sale scopuri.
Origine Curumo, numit și Tarindor, a fost un Maia, unul din spiritele angelice primordiale, care l-a slujit pe Aulë, Valaul Meșteșugurilor.
Când Valarii se pregăteau pentru război cu Melkor (Morgoth) în Zilele de Odinioară, Tarindor și alți patru Maiari - Olórin (Gandalf), Hrávandil (Radagast), Haimenar și Palacendo (Vrăjitorii Albaștri) - au fost trimiși să vegheze asupra Elfilor în absența lui Oromë, Valaul Vânătorii. Cu Melian în frunte, Curumo și însoțitorii săi i-au protejat de Melkor, care își trimisese emisarii să răspândească erezii în rândurile Elfilor.
Cel de Al Treilea Ev În anul 1000 al Celui de Al Treilea Ev, teama întoarcerii lui Sauron, moștenitorul lui Morgoth, i-a convins pe Valari să trimită aceiași cinci Maiari în Pământul de Mijloc; Curumo, care se oferise voluntar, a devenit astfel Căpetenia Ordinului Istarilor. Misia acestor „Vrăjitori” era de a fi emisarii Puterilor în Pământul de Mijloc și să îndrume Semințiile Libere împotriva Seniorului Întunecimii. La rugămintea Yavannei, Curumo l-a luat pe Aiwendil (Radagast) ca însoțitor. Încă de pe atunci Curumo a nutrit suspiciune față de Olórin, gândind (greșit) că acesta îi voia locul.
Străbătând marea Belegaer, Curumo a sosit primul la Limanurile Cenușii, unde a fost întâmpinat de seniorul acestora, Círdan. Curumo a aflat mai târziu că lui Olórin îi fusese încredințat de către Círdan Narya, Inelul de Foc, iar sentimentul de suspiciune s-a transformat în invidie. În Pământul de Mijloc, Curumo a ajuns cunoscut drept Curunír printre Elfi și Saruman printre Oameni. Pe atunci Saruman cel Alb era socotit cel mai mare dintre Istari, însă Gandalf cel Sur îl întrecea în înțelepciune. Împreună cu cei doi Vrăjitori Albaștri, Vrăjitorul Alb s-a îndreptat spre Răsărit. Când Sauron a început să se arate din nou, Saruman s-a întors în Apus, neînsoțit.
Când Sfatul Alb s-a format în anul 2463 al Celui de Al Treilea Ev, Saruman, Gandalf și Radagast au devenit membri ai acestuia împreună cu Galadriel din Lothlórien, Círdan de la Limanurile Cenușii, Glorfindel și Elrond din Rivendell. Vrăjitorul Alb a dorit să fie căpetenia Sfatului Înțelepților; cum Gandalf, nominalizat de Galadriel, a refuzat, Saruman a primit poziția. Asta nu l-a împiedicat pe Saruman să îl disprețuiască în continuare pe Gandalf. Invidia Vrăjitorului Alb se preschimba în ură față de Pelerinul Sur, care se bucura de mai multă trecere printre Semințiile Libere. Cât despre Radagast, Saruman îl considera un neghiob pentru naivitatea sa și pentru prietenia acestuia cu Gandalf.
În decursul a sute de ani de cercetare, Saruman ajunsese să dețină multă cunoaștere despre mijloacele și vicleșugurile lui Sauron, la început pentru a găsi poate o cale de a i se împotrivi. Cu timpul însă, Vrăjitorul Alb a început să se îndepărteze de la misie, fiind cuprins de admirație față de Seniorul Întunecimii și închipuindu-se cvasiegalul acestuia. În loc să vegheze în continuare asupra Semințiilor Libere, el era dornic să devină cârmuitor al Pământului de Mijloc; Saruman credea că, dacă obținea Inelul Unic primul, ar fi putut să-i uzurpe locul lui Sauron de Stăpân al Inelelor și al Pământului de Mijloc.
Ura sa față de Gandalf crescând între timp, Saruman vedea în acesta un rival care îi submina autoritatea - ceea ce era departe de adevăr. Având în vedere legătura evidentă dintre Hobbiți și Gandalf, Saruman a început să tocmească iscoade care să îi urmărească mișcările acestuia prin regiunea Eriador. Bănuia că motivul călătoriilor frecvente ale Pelerinului Sur în Comitat avea de a face cu vreun plan ascuns. Prin intermediul lacheilor săi, Saruman a început un negoț pentru Frunza-pipei cu Hobbiți din neamurile Bracegirdle și Sackville-Baggins și a obținut totodată hărți destul de detaliate ale ținutului.
Saruman s-a statornicit în cetatea Minas Tirith, capitala regatului Gondor, unde, cu ajutorul bibliotecii de acolo, a aflat de Palantírul din Orthanc. După Iarna cea Lungă și războiul Rohirrimilor cu Dunlendingii din anul 2759 al Celui de Al Treilea Ev, Saruman a cerut îngăduința lui Beren, Majordomul Gondorului, și a lui Fréaláf, Regele Rohanului, pentru a se stabili în turnul Orthanc din Rotocolul Isengard, pretextând că va ajuta la întărirea apărării la Apus. În fapt, Vrăjitorul voia să transforme fortăreața propriul centru de putere și să folosească Piatra Atotvăzătoare ce se găsea tăinuită înăuntru. Trădând încrederea Sfatului Alb, Saruman a început să folosească în secret Palantírul din Orthanc pentru a spiona și pentru a căuta Inelul.
În anul 2850 al Celui de Al Treilea Ev, după ce s-a dovedit că Necromantul din fortăreața Dol Guldur nu era nimeni altul decât Sauron, Gandalf a propus un asalt asupra fortăreței, dar Saruman s-a împotrivit mișcării din cauza propriilor ambiții. Saruman credea că putea profita în două feluri dacă Sauron era lăsat să își recapete forța: putea să-i câștige favoarea lui Sauron oferind un sprijin tacit acestuia; dacă Inelul apărea pentru a își chema stăpânul, pe Sauron, Saruman putea încerca să pună primul mâna pe el. Forțat de Pelerinul Sur, Vrăjitorul Alb a consimțit la atacul asupra Seniorului Întunecimii. Împreună cu restul Sfatului Alb, Saruman a luat parte la asaltul asupra Dol Guldurului și alungarea lui Sauron.
La ultima întâlnire a Sfatului Alb, Vrăjitorul Alb i-a asigurat pe ceilalți că Inelul fusese probabil purtat de râul Anduin în Belegaer. După acel moment, Saruman s-a închis în Orthanc, nemaidând socoteală Majordomilor din Gondor și declarându-se Seniorul Isengardului. Folosindu-se de Palantír, Saruman a început să comunice cu Sauron, care, ademenindu-l cu promisiuni de putere, l-a făcut vasalul său. Planul Vrăjitorului corupt era un joc dublu: ori să cârmuiască Pământul de Mijloc împreună cu noul său stăpân, ori să-l uzurpe și să cârmuiască el totul. În fapt, nu devenise nimic mai mult decât marioneta Seniorului Întunecimii, făcându-i pe voie. Saruman nu ghicea cât de mult îi citea Sauron în suflet și că, odată Războiul Inelului terminat și Semințiile Libere, stăpânul său avea poate să se descotorosească de unealta care nu mai prezenta vreun folos.
Ca vasal al lui Sauron, Saruman a transformat Isengard într-un fief al Mordorului și s-a înhăitat cu dușmanii Rohanului: unii dintre Orcii din Munții Cețoși fuseseră atrași în slujba sa, iar Dunlendingii se aliaseră cu el pentru a recupera pământuri de la Rohirrimi. Învățat meșteșuguri necurate de către stăpânul său, a prăsit Uruk-hai, o rasă mai puternică de Orc care putea îndura lumina Soarelui, precum și Oameni-orci, corcituri între Oameni și Orci. Probabil în această vreme Saruman a descoperit rămășițele lui Isildur în Anduin și a ajuns la concluzia că Inelul ademenise un alt purtător; nu se știe dacă a distrus din dispreț sau nu osemintele Marelui Rege al Gondorului și Arnorului, dar nestemata Elendilmir a acestuia a păstrat-o și a ascuns-o în Orthanc. Când Umbra lui Sauron s-a pogorât asupra Rohanului, satele și hergheliile Rohirrimilor au început să cadă pradă Orcilor din Mordor, cărora li s-au alăturat Orci din Munții Cețoși (printre care erau și câțiva Uruk-hai) ațâțați de către Saruman. Scopul lui Saruman era să cucerească Rohanul pentru Sauron; dacă nu reușea să obțină Inelul pentru sine, Vrăjitorul corupt ar fi avut cu ce să se târguiască pentru iertarea stăpânului său. Tot în această perioadă, l-a cumpărat pe sfetnicul Rohanului, Gríma Limbă de Vierme, promițându-i atât bogății, cât și pe Éowyn. Saruman l-a folosit pe Gríma pentru a spiona și pentru a îi învenina mințile regelui Rohirrimilor, Théoden, cu sfaturi înșelătoare și otrăvuri date drept leacuri pentru bătrânețe.
În anul 3018 al Celui de Al Treilea Ev, Saruman l-a păcălit pe Radagast să-i fie sol către Gandalf, chemându-l în Isengard. De abia atunci și-a dat arama pe față și și-a declarat intenția de a cârmui Pământul de Mijloc în numele Seniorului Întunecimii sau de-a-i uzurpa locul. Proclamându-se Saruman Cel de Multe Culori, Saruman i-a cerut lui Gandalf să se supună și el lui Sauron, iar dacă nu, să îi destăinuie lui însuși unde se afla Inelul. Când Gandalf a refuzat ambele alegeri, Saruman l-a închis în vârful Orthancului, gândind să îl țină prizonier până când spunea unde putea găsi Inelul sau până când Sauron ieșea triumfător. În acest răstimp a adunat Orcii din Isengard pentru a termina pregătirile pentru război, nemaiascunzând rețeau vastă de forje, furnale, fierării și alte mașinării ce aveau să-i înarmeze forțele. Lemnul și-l procura din codrul Fangorn, deoarece Saruman gândea că Enții, lenți din fire, nu-l vor băga în seamă, subestimându-le însă furia. Curând, Gandalf a scăpat din Orthanc cu ajutorul lui Gwaihir, Seniorul Vulturilor, iar tot atunci Saruman s-a trezit la poarta Isengardului cu Nazgûlii trimiși de Sauron pentru a îl vâna pe Frodo Baggins. Gândind că își putea încă amăgi stăpânul și să se bucure de toată bunăvoința lui dacă nu obținea Inelul, Vrăjitorul corupt a susținut că încă îl avea prizonier pe Pelerinul Sur și că îl făcuse să mărturisească unde se afla Comitatul; Cei Nouă nu s-au îndoit de spusele aliatului lor. Pentru a îl asigura în continuare pe Sauron de loialitatea sa, Saruman a trimis iscoade să le ușureze Nazgûlilor căutarea. Ce nu a aflat Saruman era că unul dintre agenții lui din ținutul Hobbiților a fost prins de Nazgûli; fiindu-i frică de moarte, acesta a mărturisit că Vrăjitorul Alb tăinuise informații despre Comitat, dovedind că nu era un slujitor fidel Seniorului Întunecimii.