Unirea Bucovinei cu România reprezintă o serie de evenimente politice care au culminat cu votarea în unanimitate de către Congresul General al Bucovinei, pe data de 15/28 noiembrie 1918, a unirii fostului Ducat al Bucovinei cu Regatul României.
Context
thumb|left|200px|Harta Bucovinei din anul 1901. Bucovina aparținea Imperiului Habsburgic (austriecilor) din 1774 („de facto”; iar „de jure” în urma convenției dintre turci și austrieci din 26 aprilie/7 mai 1775), când acesta o obținuse prin intermediul mitelor ambasadorului său la Istanbul, Franz Maria Thugut, de la Imperiul Otoman.Conform Petre Dan-Străulești, Atlas istoric ilustrat al României, pag. 39 La 13 februarie 1848, înaintând un memorandum conducerii imperiale vieneze, o delegație a bucovinenilor cere mai multă autonomie în cadrul unirii sub coroana Austriei și crearea unui ducat românesc, iar „împăratul austriac să poată purta și titlul de mare duce al românilor”, ca o recunoaștere a românității Bucovinei. Astfel, la 4 martie 1849, ei obțin un statut de autonomie a Bucovinei în Imperiul Austriac, iar la titlurile imperiale ale împăratului Franz Josef se adăugă și acela de Mare Duce al Bucovinei. Este creată Dieta ducatului Bucovinei, care se întrunește pentru prima oară la 6 aprilie 1861. În cadrul acestei instituții erau reprezentate toate minoritățile, iar românii dețineau majoritatea. Președintele dietei, Eudoxiu Hurmuzachi, devine astfel mareșal al Bucovinei.
În ciuda afluxului de migranți încurajat sub stăpânirea austriacă, românii au continuat să rămână cel mai important grup etnic din provincie până în 1880, când ucrainenii i-au depășit în proporție de 5:4. Conform recensământului din 1880, existau 239.690 de ruteni și huțuli, adică circa 41,5% din populația regiunii, urmați de 190.005 de români, adică 33%, un procent care a rămas neschimbat până la Primul Război Mondial.
Sub stăpânirea austriacă, Bucovina era o provincie relativ mixtă etnic: predominant românească în sud, predominant ucraineană (sau ruteană, așa cum se menționa în înscrisurile din Imperiu) în nord, cu un mic număr de țărani secui, slovaci și polonezi, precum și un procent de târgoveți germani, polonezi și evrei. Recensământul din 1910 a evidențiat 800.198 de persoane, din care: 38,88% ruteni, 34,38% români, 21,24% germani (inclusiv 12,86% evrei), 4,55% polonezi, 1,31% maghiari, 0,08% slovaci, 0,02% sloveni, 0,02% italieni și câțiva croați, țigani, sârbi și turci. Românii erau încă prezenți în toate așezările din regiune, dar numărul lor scăzuse în satele din nord. Mulți dintre germanii bucovineni, precum și câțiva români, emigraseră în secolele al XIX-lea și al XX-lea în America de Nord.
În 4/17 august 1916, Ionel Brătianu stabilește cu Franța, Regatul Unit și Rusia un tratat secret în care se promit României Transilvania, Banatul și Bucovina.O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Neagu Djuvara - Articolul numărul 4 din Convenția politică dintre România și Antanta citează următoarele: „Linia de demarcațiune va începe pe Prut, la un punct al hotarului de acum între România și Rusia, aproape de Noua Suliță și va urca acest fluviu până la hotarul Galiției la confluența Prutului cu Ceremușul. Apoi ea va urma frontiera Galiției și Bucovinei și aceea a Galiției, și a Ungariei până la punctul Stogul (cota 1655).” De partea lor, Puterile Centrale semnaseră la Brest-Litovsk, în 27 ianuarie/9 februarie 1918, un tratat de pace cu Rusia revoluționară, prin care aceasta admitea, până la stabilirea unor frontiere definitive, ocuparea, administrarea și exploatarea de către Germano-Austrieci a țărilor baltice, a Poloniei rusești, a Bielorusiei și a Ucrainei, în schimbul unei autonomii parțiale a populațiilor slave din anumite teritorii ale Germaniei și Austriei, anume Poznania, Silezia de sus, Galiția și Bucovina. Acest tratat, ne-recunoscut de Antantă și de România, nu a rămas valid decât timp de câteva luni, deoarece Puterile centrale s-au recunoscut învinse în noiembrie 1918 (Austro-Ungaria pe 3 noiembrie, Germania pe 11).
Derularea În decursul lunii noiembrie 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, în timp ce Austro-Ungaria se recunoaște înfrântă pe data de 3 noiembrie, românii și ucrainenii din Ducatul Bucovinei revendică simultan unirea ținuturilor unde erau majoritari, cu Regatul României și, respectiv, cu nou proclamata Republică populară Vest-ucraineană, frontiera fiind în negociere deoarece ambele comunități revendicau orașe importante precum Cernăuți, Rădăuți sau Siret.
Pe 12/25 octombrie 1918, la Cernăuți a fost înființat Comitetul Regional Ucrainean, avându-l președinte pe Omelian Popowicz, cu scopul de a reprezenta Bucovina în Rada Națională Ucraineană. Pe 19 octombrie/1 noiembrie 1918, la Liov (Galiția), Rada Națională Ucraineană a proclamat Republica Populară a Ucrainei Occidentale.Russia And Ukraine, Myroslav Shkandrij, McGill-Queen's University Press, 2001, ISBN 0-7735-2234-4 (p. 206). Noul stat revendica și partea de nord-vest a Bucovinei, cu orașele Cernăuți, Storojineț și Siret.Noul stat revendica partea de nord-vest a Bucovinei, dar nu exact pe linia stabilită ca frontieră româno-sovietică în 1940 thumb|right|200px|Monumentul Unirii din Suceava
În replică, pe 14/27 octombrie 1918, la inițiativa lui Sextil Pușcariu și Iancu Flondor, la Cernăuți a fost convocată o adunare națională română numită „Adunarea Constituantă”, care, sub președinția fruntașului Dionisie Bejan, a ales un Consiliu Național format din 50 membri din toate județele și păturile sociale, avându-l ca președinte pe Iancu Flondor..
Pe 21 octombrie/3 noiembrie, Comitetul Regional Ucrainean a organizat o amplă adunare publică la Cernăuți care a cerut ca Bucovina să fie alipită Ucrainei , revendicând aproximativ două treimi din teritoriul BucovineiTeodor Balan, Bucovina în războiul mondial, în „Codrul Cosminului”, Anul V, 1929-1930, Cernăuți, 1930, p. 97; pe 24 octombrie/6 noiembrie, a preluat „de facto” puterea în partea ucraineană a Bucovinei, inclusiv în orașul Cernăuți, unde trupele ucrainene au ocupat edificiile publice., în timp ce „de jure” Bucovina era încă sub autoritatea guvernatorului austriac Josef Ezdorf. Cu acest prilej, Palatul Național Român din Cernăuți a fost devastat de militari ucraineni, iar Iancu Flondor și Dionisie Bejan s-au refugiat în clădirea reședinței mitropolitane. Constantin Ungureanu, Unirea Bucovinei, în Magazin istoric, nr.11 (626), noiembrie, 1918, pp. 5-10
La 24 octombrie/6 noiembrie 1918, comisarii naționali ucrainean Omelian Popowicz și român Aurel Onciul, primul ales de Comitetul Regional Ucrainean, al doilea auto-proclamat „comisar național român”, au semnat un acord cu privire la împărțirea Bucovinei, deși Onciul nu era împuternicit în acest sens de Consiliul Național Român din Bucovina. Guvernul ucrainean a dispus ocuparea Palatului administrativ din Cernăuți de către milițiile ucrainene, iar reprezentanții Radei Naționale Ucrainene l-au somat pe guvernatorul austriac Josef Ezdorf să le predea puterea administrativă în teritoriile ucrainene din Bucovina, precum și în orașul Cernăuți. Guvernatorul a cedat în fața forței și a semnat un proces-verbal prin care trecea puterea administrativă în Bucovina către Omelian Popowicz și Aurel Onciul, iar Popowicz a fost ales președinte al părții ucrainene a BucovineiIon Nistor - Unirea Bucovinei (Ed. Humanitas, București, 1991), p. 383-385.. Omelian Popowicz și Aurel Onciul s-au înțeles să împartă provincia pe baza principiului majorității populației din fiecare comună, iar în Cernăuți au creat un Condominium.Vasile Diacon, Bucovina în secolul XX. Istorie și cultură. Argument Gh. Buzatu, Postfață Stela Cheptea. Cuvânt de încheiere Mihai Iacobescu. Iași, 2012, Tipo Moldova, p. 294, ISBN 978-606-676-071-3
Un moment important în desfășurarea evenimentelor l-a constituit sosirea în Cernăuți, la 9 noiembrie, a unui detașament de 180 de militari români, sub comanda sublocotenentului Ilie Lazăr, care făceau parte din regimentul 8 husari, ce era amplasat la Trasciencz-Podolschi, la nord de Tiraspol. Din proprie inițiativă, acesta hotărăște să aducă trupele la Cernăuți și se oferă să sprijine autoritățile române. Detașamentul de soldați români, condus de Ilie Lazăr, s-a deplasat pe jos de la Noua Suliță până în Cernăuți, s-au prezentat profesorului Sextil Pușcariu și au oferit sprijinul lor militar.
Consiliul Național Român a solicitat ajutorul guvernului român de la Iași, în care scop a fost trimis la 2 noiembrie și 5 noiembrie avocatul dr. Vasile Bodnărescu, însă guvernul Alexandru Marghiloman n-a promis decât ajutor în arme.Mihai-Aurelian Căruntu, Un document inedit despre intrarea armatei române în Cernăuți (11 noiembrie 1918), în Analele Muzeului Bucovinei, Suceava, XLIII, 2016, Editura Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, pp. 161-167 ANUAR 2016.pdf online Iancu Flondor i-a trimis, la 5 noiembrie 1918, o telegramă cumnatului său Sever Zotta care era directorul Arhivelor Statului din Iași, rugându-l să intervină la autoritățile române în favoarea intrării trupelor române în Bucovina. Zotta a trimis telegrama, prin intermediul senatorului Alexandru Pilescu, premierului Alexandru Marghiloman. În dimineața zilei de 6 noiembrie primele detașamente de grăniceri și jandarmi români au intrat în orașele Suceava, Gura-Humorului și Câmpulung pentru a restabili ordinea. Premierul Marghiloman l-a informat pe August Demblin, ministrul plenipotențiar al Austriei la București, în legătură cu solicitarea Consiliului Național Român, adresată guvernului de la Iași.Daniel Hrenciuc, Familia Flondor versus destinul Bucovinei istorice. Cap. V. Unirea Bucovinei cu Regatul Român. Editura MEGA, Cluj-Napoca, 2018, p. 65. ISBN 978-606-543-987-0
Pe 29 octombrie/11 noiembrie, la solicitarea Consiliului Național Român, Divizia 8 Română condusă de generalul Iacob Zadik, din cadrul Corpului 4 Armată, comandat de generalul Nicolae Petala, a intrat în Bucovina, în Cernăuți. „pentru a ocroti viața, avutul și libertatea locuitorilor de orice neam și credință împotriva bandelor de criminali care au început opera lor de distrugere”, conform proclamației generalului Iacob Zadik, care a fost lansată din avion.. După 11 noiembrie, unitățile armatei române au trecut râul Prut și au luat sub control întregul teritoriu al Bucovinei, dar și partea de nord-vest a județului Hotin, aflată până atunci sub ocupație austriacă. Este de menționat că România a trimis trupe în Bucovina numai după ce a primit asentimentul Aliaților prin telegrama din 6 noiembrie 1918. Decizia de intrare a trupelor române în Bucovina a fost luată în 6 noiembrie, odată cu demiterea de către rege a guvernului Marghiloman și înlocuirea sa cu un cabinet prezidat de generalul Constantin Coandă.Vlad Gafița, Iancu Flondor (1865-1924) și mișcarea națională a românilor din Bucovina. Iași, Editura Junimea, 2008. ISBN 978-973-37-1300-5
Restul trupelor ucrainene au părăsit orașul Cernăuți, fără a trage un singur foc, retrăgându-se spre Galiția unde aveau loc lupte grele între polonezi și ucraineni (la 9 noiembrie 1918), iar uzurpatorii și susținătorii lor, care au impus regimul ucrainean, au abandonat puterea și au fugit din Cernăuți.
Primul steag românesc pe turnul Primăriei din Cernăuți a fost ridicat de românul maramureșean Ilie Lazăr.