Diabet zaharat de tipul 2

Diabetul zaharat de tipul 2, cunoscut în trecut ca diabet zaharat non-insulinodependent (NIDDM) sau diabetul adultuluieste o afecțiune metabolică caracterizată de un nivel ridicat al glicemiei în contextul unei rezistențe la insulină și unei deficiențe relative de insulină. Acesta este opus diabetului zaharat de tipul 1, în care există o deficiență absolută de insulină, cauzată de distrugerea celulelor insulare din pancreas. Simptomele clasice sunt setea exagerată, urinarea frecventă și senzația constantă de foame. Diabetul de tip 2 reprezintă aproximativ 90% din cazurile de diabet, în timp ce restul de 10% sunt reprezentate în principal de diabetul zaharat tip 1 și diabet gestațional. Se crede că obezitatea constituie cauza principală a diabetului de tip 2 la persoanele predispuse genetic.

Diabetul de tip 2 este inițial ținut sub control prin intensificarea activității fizice și ajustarea dietei. Dacă nivelul glicemiei nu scade ca urmare a acestor măsuri, este posibil să fie necesare medicamente ca metformina sau insulina. Cei care își administrează insulină sunt de regulă obligați să-și verifice regulat nivelul glicemiei.

Incidența diabetului a crescut considerabil în decursul ultimilor 50 de ani, în paralel cu cea a obezității. În 2010 existau aproximativ 285  de milioane de oameni care sufereau de această boală, în comparație cu aproximativ 30 de milioane în 1985. Complicațiile pe termen lung provocate de glicemia ridicată pot include afecțiuni ale inimii, accidente vasculare, retinopatie diabetică în care este afectată vederea, insuficiență renală ce poate necesita dializă, și circulație deficitară a membrelor, care poate duce la amputare. Complicația severă reprezentată de cetoacidoză, o caracteristică a diabetului tip 1, are o frecvență redusă. Cu toate acestea, se poate produce coma diabetică hiperosmolară fără cetoacidoză.

Semne și simptome thumb|350px|Rezumat al celor mai semnificative simptome ale diabetului. Simptomele clasice ale diabetului sunt poliuria (urinare frecventă), polidipsia (sete exagerată), polifagia (senzație crescută de foame) și scăderea în greutate. Alte simptome prezente la diagnosticare includ: situații repetate de vedere încețoșată, mâncărime, neuropatie preriferică, infecții vaginale recurente și oboseală. Cu toate acestea, multe persoane nu prezintă niciun simptom în primii câțiva ani și sunt diagnosticate în timpul unor teste de rutină.Persoanele care suferă de diabet zaharat de tip 2 pot prezenta foarte rar comă diabetică hiperosmolară fără cetoacidoză (cauzată de un nivel foarte ridicat al glicemiei, asociată cu o reducerea conștienței și tensiune arterială scăzută).

Complicații Diabetul de tip 2  este de regulă o afecțiune cronică, asociată cu o speranță de viață cu zece  ani mai scurtă. Acest lucru este cauzat parțial de un număr de complicații cu care este asociată boala, inclusiv: un risc de două până la patru ori mai mare de afecțiune cardiovasculară, incluzând cardiopatie ischemică și accident vascular, o creștere de 20 de ori a numărului de amputații ale membrelor inferioare și creșterea numărului de cazuri de spitalizare. În țările dezvoltate și din ce în ce mai mult și în restul lumii, diabetul de tip 2  reprezintă cea mai des întâlnită cauză a orbirii netraumatice și insuficienței renale. De asemenea, a fost asociat cu un risc crescut de disfuncție cognitivă și demență, prin procese patologice cum ar fi boala Alzheimer și demența vasculară. Alte complicații includ: acantoză nigricans, disfuncții sexuale și infecții frecvente.

Cauză Apariția diabetului de tip 2 este determinată de o combinație între stilul de viață și factorii genetici. În timp ce unii factori pot fi ținuți sub control, de exemplu dieta și obezitatea, alții, ca avansarea în vârstă, sexul feminin și genetica nu pot fi controlați. Lipsa somnului a fost legată de diabetul de tip 2. Se crede că aceasta acționează prin efectul său asupra metabolismului. De asemenea, este posibil ca statusul nutrițional al gravidei în timpul dezvoltării fătului să aibă un rol, considerându-se că unul din mecanismele implicate este un proces modificat de metilare a ADN-ului.

Stil de viață

Există un număr de factori legați de stilul de viață care prezintă importanță în dezvoltarea diabetului de tip  2, printre care:obezitatea (definită de un indice de masă corporal mai mare de treizeci), lipsa activității fizice, dietă inadecvată, stres și urbanizare. Stratul adipos în exces este asociat cu 30% din cazurile persoanelor originare din China și Japonia, 60-80% din cazurile persoanelor originare din Europa și Africa și 100% la indienii Pima și nativii insulelor in Pacific. Persoanele care nu sunt obeze au de regulă un raport talie-șolduri ridicat.

Factorii legați de dietă influențează, de asemenea, apariția diabetului de tip 2. Consumul excesiv de băuturi îndulcite cu zahăr este asociat cu un risc ridicat. Importante sunt și tipurile de grăsimi din dietă, grăsimile saturate și acizii grași trans crescând riscul, iar polinesaturată și grăsimile mononesaturate scăzând riscul. Se pare că și consumul ridicat de orez alb joacă un rol în creșterea riscului. Se crede că lipsa exercițiului fizic stă la baza a 7% din cazuri.

Genetica

Majoritatea cazurilor de diabet implică multe gene, fiecare contribuind în mică parte la probabilitatea crescută de apariție a diabetului de tip 2. Dacă un geamăn identic are diabet, riscul ca celălalt să facă diabet în decursul vieții este mai mare de 90%, în timp ce în cazul fraților neidentici riscul este de 25-50%. Începând cu anul 2011, au fost identificate peste 36 de gene care contribuie la riscul diabetului de tip 2. Împreună, toate aceste gene sunt responsabile doar pentru 10% din componentele totale moștenite ale bolii.De exemplu, alela TCF7L2 crește riscul de apariție a diabetului de 1,5 ori și constituie cel mai mare risc dintre variantele genetice comune. Majoritatea genelor legate de diabet sunt implicate în funcțiile celulelor beta.

Există cazuri rare de diabet, ce apar drept urmare a unei anormalități într-o singură genă (cunoscute drept forme ale diabetului monogenic sau "alte tipuri specifice de diabet"). Acestea includ, printre altele, diabetul adultului la copii (MODY), sindromul Donohue, și sindromul Rabson-Mendenhall. Diabetul adultului la copii constituie 1–5 % din totalitatea cazurilor de diabet la tineri.

Afecțiuni medicale Există medicamente și alte probleme de sănătate care pot provoca o predispoziție la diabet. Printre medicamente se numără: glucocorticoizii, tiazida, beta-blocantele, antipsihoticele atipice și statinele. Persoanele care au suferit anterior de diabet gestațional prezintă un risc mai mare de a face diabet de tipul 2. Alte probleme medicale asociate includ: acromegalie, sindrom Cushing, hipertiroidism, feocromocitom și anumite tipuri de cancer, ca de exemplu glucagonom. De asemenea, deficiența de testosteron este asociată cu diabetul de tip 2.

Fiziopatologie Diabetul de tip 2 este cauzat de o insuficiență a producției de insulină din celulele beta în contextul instalării unei rezistențe la insulină. Rezistența la insulină, care înseamnă incapacitatea celulelor să răspundă adecvat la niveluri normale de insulină, are loc în primul rând în mușchi, ficat și țesutul adipos. În ficat, insulina suprimă eliberarea de glucoză. Cu toate acestea, în cazul instalării rezistenței la insulină, ficatul eliberează în mod necorespunzător glucoză în sânge. Proporția dintre rezistența la insulină versus disfuncția celulelor beta diferă în funcție de persoană, unele persoane prezentând în primul rând rezistență la insulină și numai un defect minor în secreția de insulină, iar altele o rezistență minoră la insulină și în primul rând o lipsă a secreției de insulină.

Alte mecanisme potențial importante asociate cu diabetul de tip 2 și rezistența la insulină includ: descompunerea accentuată a lipidelor în interiorul adipocitelor, rezistența la incretină și lipsa acesteia, niveluri ridicate de glucagon în sânge, retenția crescută de sare și apă de către rinichi și o reglare necorespunzătoare a metabolismului de către sistemul nervos central. Cu toate acestea, nu toți oamenii care prezintă rezistență la insulină fac diabet, de moment ce este necesară și o deteriorare a secreției de insulină a celulelor beta pancreatice.

Diagnostic

Organizația Mondială a Sănătății definește diabetul (atât de tipul 1, cât și de tipul 2) fie prin valoarea crescută a glicemiei, la o singură determinare, însoțită de simptome, fie prin valorile crescute, stabilite la două determinări, ale oricăruia din următorii parametri: valoarea glicemiei plasmatice à jeun ≥ 7,0 mmol/l (126 mg/dl) sau în urma efectuării unui test de toleranță la glucoză, la două ore după administrarea dozei orale de glucoză, o concentrație plasmatică a glucozei de ≥ 11,1 mmol/l (200 mg/dl) Testul de glicemie aleatorie mai mare de 11,1 mmol/l (200 mg/dL) asociată cu simptomele tipice sau o valoare a hemoglobinei glicozilate (HbA1c) mai mare de 6,5% reprezintă o altă metodă de diagnosticare a diabetului. În anul 2009, un Comitet Internațional de Experți alcătuit din reprezentați ai Asociației Americane pentru Diabet (ADA), ai Federației Internaționale de Diabet (IDF) și ai Asociației Europene pentru Studiul Diabetului (EASD) a recomandat utilizarea unui prag ≥6,5% HbA1c pentru diagnosticarea diabetului. Această recomandare a fost adoptată de către Asociația Americană pentru Diabet în anul 2010. Testele pozitive trebuie repetate, cu excepția cazului în care pacientul prezintă simptome tipice și o valoare a glicemiei >11,1 mmol/l (>200 mg/dl).

Pragul de diagnosticare a diabetului se bazează pe relația dintre rezultatele testului de toleranță la glucoză, de măsurare a glicemiei à jeun sau HbA1c și complicațiile cum sunt bolile retinei. Se preferă măsurarea glicemiei în condiții de repaus alimentar sau a glicemiei aleatorii în locul testului de toleranță la glucoză, acestea fiind mai convenabile pentru pacienți. Testul HbA1c prezintă avantajul de a nu necesita repausul alimentar, iar rezultatele sunt mai stabile. În schimb, costul testului este mai ridicat decât cel al testului de măsurare a glicemiei. Se estimează că 20% din populația Statelor Unite suferă de diabet fără a fi conștientă de acest fapt.

Diabetul zaharat de tip 2 se caracterizează prin glicemie ridicată în contextul rezistenței la insulină însoțite de deficiența relativă de insulină. Acesta se deosebește de diabetul zaharat de tip 1, caracterizat prin deficiența absolută de insulină provocată de distrugerea celulor insulare din pancreas, și de diabetul zaharat gestațional caracterizat prin creșterea glicemiei asociată cu sarcina. De regulă, tipul 1 și tipul 2 pot fi diferențiate pe baza situațiilor prezentate. În caz de diagnostic incert, testul imunologic poate fi util pentru confirmarea diabetului de tip 1, iar testul de măsurare a nivelului de C-peptide poate fi util pentru confirmarea diabetului de tip 2.

Teste de depistare Nicio organizație importantă nu recomandă desfășurarea de teste de depistare a diabetului la scară globală, neexistând dovezi că astfel de programe ar fi eficiente. Testele de depistare sunt recomandate de către Comisia de servicii preventive din Statele Unite în cazul adulților care nu prezintă simptome, dar a căror tensiune arterială este mai mare de 135/80 mmHg. În cazul persoanelor cu tensiune arterială sub acest nivel, nu există suficiente dovezi pentru a recomanda sau nu testele de depistare. Organizația Mondială a Sănătății recomandă testarea numai a grupurilor cu risc crescut. În Statele Unite, grupurile cu risc crescut includ: persoanele cu vârsta peste 45 de ani, persoanele care au o rudă de gradul întâi care suferă de diabet, persoanele care aparțin anumitor etnii, inclusiv hispanice, afro-americane și americane netive, persoanele cu antecedente de diabet de sarcină, sindromul ovarului polichistic, greutate excesivă și boli asociate sindromului metabolic.