Teritoriile Recuperate ori Redobândite (în limba poloneză: Ziemie Odzyskane) a fost termenul oficial folosit de Republica Populară Polonă pentru descrierea regiuniile care aparținuseră Germaniei mai înainte de a doua conflagrație mondială plus Orașul Liber Danzig și care au devenit parte a Poloniei după încheierea acestui război. Aceste teritorii au fost considerate „redobândite” deoarece ele au făcut parte (sau au fost fiefuri) ale statului polonez în diferite perioade istorice, în principal în timpul Dinastiei Piaștilor. De-a lungul timpului, aceste regiuni au fost germanizate prin colonizare (Ostsiedlung) și expansiune politică (Drang nach Osten).
Marea majoritate a locuitorilor de etnie germană au fost strămutați sau au fugit din teritoriile în discuție în ultimele faze ale războiului și imediat după încheierea luptelor, deși în Polonia a mai rămas o serie de germani. În aceste teritorii au fost colonizați de către autoritățile comuniste polonezi originari din Polonia centrală și din diaspora, dar și cu ucraineni și cu alți minoritari în timpul Operațiunii Vistula, ca și polonezi „repatriați” cu forța din regiunile cedate URSS-ului. Autoritățile germane au depus eforturi pentru ștergerea urmelor culturii și istoriei germane, înlocuind-se nume de localități, inscripții și monumente.
Granița postbelică germano-poloneză (linia Oder-Neisse) a fost recunoscută de Germania Răsăriteană în 1950 și de Germania de Vest în 1970 prin Tratatul de la Varșovia și a fost recunoscută de Germania unită prin Tratatul de frontieră din 1990. Perioada până în 1945
Regiunea pe care o ocupă astăzi Polonia a fost locuită de triburile slavilor occidentali încă din secolul al VI-lea. Mieszko I, care își stabilise capitala la Gniezno a reușit să unească triburile vecine în a doua jumătate a secolului al X-lea, creând astfel primul stat polonez, fiind considerat primul duce al dinastiei Piaștilor. Teritoriul pe care în controla Mieszko I acoperea cu aproximație regiunea care avea să fie numită mai târziu „Teritoriile Recuperate”, cu excepția regiunea Warmian-Masuriană a Prusiei Vechi și a Luzaciei.
Fiul și succesorul lui, Boleslau I cel Viteaz a reușit ca, după semnarea Păcii de la Bautzen, să extindă granițele statului spre sud, dar a pierdut controlul asupra Pomeraniei apusene și a țărmului Mării Baltice. După o perioadă de pierderi teritoriale, revolte păgâne și invazia vecinilor din Boemia de la începutul secolului al XIV-lea, Kazimierz I Odnowiciel a reușit să reunifice cea mai mare parte a teritoriilor piaste, inclusiv Silezia și a regiunea Lubusk / Lebus (regiunea cursului mijlociu a Oderului), dar fără Pomerania apuseană, care a devenit parte a Poloniei doar în timpul lui Bolesław al III-lea Wrymouth în 1116 (în 1121 avea să fie format însă Ducatul Pomeraniei, sub conducerea Casei ducale de Griffin). După moartea lui Boleslaw, succesorii lui au intrat în conflict, statul polonez suferind un nou proces de fragmentare, care a durat aproximativ 200 de ani. Vladislav I cel Scurt a reușit să reunifice parțial vechile teritorii și a fost încoronat Rege al Poloniei în 1320, dar ducatele Sileziei și Mozovia au rămas în continuare independente.
De-a lungul secolelor XII-XIV, coloniștii germani, olandezi și flamanzi au început să se mute spre răsărit în Europa Centrală și Răsăriteană într-un proces de migrațiune cunoscut ca Ostsiedlung. În regiunile Pomeraniei, Brandenburgului, Prusiei Răsăritene și Sileziei, slavii au devenit minoritari în cursul secolelor următoare, deși un număr important de locuitori slavi au rămas în regiuni precum Silezia Superioară. În Polonia Mare și Pomerania răsăriteană, coloniștii germani au rămas o minoritate de-a lungul timpului.
În ciuda pierderilor de facto a mai multor provincii, juriștii medievali din Regatul Poloniei au pus bazele juridice ale unei revendicări asupra fostelor provincii care nu se mai aflau la începutul secolului al XIV-lea sub controlul polonez. Revendicarea se baza pe principiul conform căruia Corona Regni Poloniae și interesele statului polonez nu erau legate în mod strict de persoana monarhulu. Din această supoziție rezulta că niciun monarh nu putea renunța în numele Coroanei la pretențiile statului asupra teritoriilor care aparținuseră de-a lungul timpului regatului, sau care erau locuite de polonezi și nu se mai aflau sub controlul Poloniei. Dreptul de revendicare asupra acestor teritorii aparținea statului (Coroanei), care era din punct de vedere juridic aceste regiuni care fuseseră parte sau fuseseră dependente de Coroana Poloneză până la moartea lui Bolesław al III-lea în 1138. Unele teritorii au fost reunite cu Polonia în secolul al XV-lea – Pomerania, Mazovia și altele. De-a lungul timpului, toți regii Rzeczpospolitei Polono-Lituaniene au trebuit să jure că vor face tot ce le stă în putință pentru recuperarea teritoriilor pierdute de-a lungul timpului. Această obligație a monarhului nu a încetat decât odată cu dispariția statului polonez în 1795 .
Teritoriile Recuperate erau formate din mai multe regiuni: Cele care fuseseră parte ale statului polonez în timpul dinastiei Piaștilor Cele care nu aparținuseră Poloniei, dar fuseseră fiefuri ale Coroanei Poloniei până în secolele al XV-lea și al XVI-lea (Prusia Ducală). Teritorii care aparținuseră Poloniei până la Împărțirile Poloniei (regiuni din Prusia Ducală inclusiv Warmia, regiunile Piła, Wałcz șiZłotów, ocupate de Prusia după Primă împărțire a Poloniei din 1772 și Gdańsk, Międzyrzecz și Wschowa, ocupate după A doua împărțire a Poloniei din 1793).
Pomerania Regiunile pomeraniene care au devenit parte a Teritoriilor Recuperate au fost sub stăpânirea poloneză în mai multe rânduri începând cu sfârșitul secolului al X-lea, când Mieszko I a cucerit controlul asupra celei mai mari părți a zonei. Fiul lui, Bolesław I, a avut controlul asupra unei bune părți a acestora. Tot el a înființat o episcopie în Kołobrzeg în 1000–1005/07, mai înainte ca să piardă din nou controlul asupra zonei. În ciuda încercărilor ducilor polonezi să recâștige controlul asupra Pomeraniei, doar Bolesław al III-lea a reușit ca, pe parcursul a mai multor campanii din 1116 – 1121, să atingă parțial obiectivul recuceririi regiunii. În ciuda misiunilor creștine din 1124 -1128, la moartea lui Bolesław în 1138, cea mai mare a Pomeraniei fusese din nou pierdută. De-a lungul următoarelor secole, regiunea Pomeraniei a fost germanizată, deși în zonă au mai rămas mici comunități slave sau poloneze. La începutul secolului al XX-lea, în Pomerania locuiau aproximativ 14.200 de persoane vorbitoare de poloneză, în special în regiunea estică, în apropierea graniței Prusiei Apusene, și aproximativ 300 de vorbitori de cașubă, dintr-o populație totală de aproape 1,7 milioane de locuitori.
Gdańsk, Lębork și Bytów
Regiunea Pomerelia din extremitatea estică a Pomeraniei, care includea și orașul Gdańsk (Danzig), a fost condusă în secolele al XII-lea și al XIII-lea de Casa de Sobiesław (Samboriden), care a fost, cel puțin la început, mai apropiați de Regatul Poloniei decât fusese Casa de Griffin a Pomeraniei. După moartea lui Mestwin al II-lea, ultimul reprezentat al Casei de Sobiesław, regiunea a fost condusă pentru o scurtă perioadă de timp de regii Poloniei, care au trebuit să facă față însă pretențiilor Brandenburgului. Danzigul a trecut în 1308 sub controlul Statului Cavalerilor Teutoni. După semnarea Păcii de la Thorn din 1466, cea mai mare parte a regiunii a devenit parte a Prusiei Regale în cadrul Regatului Poloniei. Această stare de lucruri avea să înceteze doar după Împărțirea Poloniei din 1772 și 1793, când regiunea Danzigului a trecut sub controlul Regatului Prusiei. O mică regiune a Pomereliei de vest, Lauenburg și Bütow a fost oferită ducilor Pomeraniei, deși a rămas un fief polonez până la Prima împărțire a Poloniei. (O bună parte a Pomereliei a format așa-numitul Coridor Polonez în perioada interbelică, astfel nefiind inclusă în Teritoriile Recuperate).
Teritoriul Lubusz
Teritoriul medieval al Lubuszului de pe ambele maluri ale Oderului până la valea râului Spree în vest, inclusiv orașul Lubusz, a fost parte a ducatului lui Mieszko. Polonia a pierdut Lubuszul atunci când Bolesław al II-lea Rogatka a vândut regiunea margrafilor de Brandenburg în 1248. Episcopia Lebus a rămas în subordinea diocezei Gniezno până în 1424, când a trecut în subordinea episcopiei de Magdenburg. Voievodatul Lubusz al zilelor noastre cuprinde cea mai mare parte a Lubuszului medieval de la răsărit de Oder.
Regiunile din Polonia Mare și Kuyavia
O parte a Teritoriilor Recuperate la est de Regiunea Lubusz a făcut parte la un moment dat din provinciile poloneze Pomerielia și Polonia Mare, fiind pierdută în favoarea Prusiei în timpul primei împărțiri a Poloniei (partea Pomereliană) și cu ocazia celei de-a doua împărțiri (restul teritoriului). În timpul perioadei napoleoniene, teritoriile Poloniei Mari au făcut parte din Ducatul Varșoviei dar, după Congresul de la Viena, acestea au fost reocupate de Prusie, devenind parte a Marelui Ducat al Posenului, mai apoi transformată în Provincia Posen. După al doilea război mondial, părțile din Provincia Posen și Prusia Apuseană care nu au fost retrocedate celei de-a doua Republici Poloneze au fost administrate ca „Grenzmark Posen-Westpreußen” a Republicii de la Weimar până în 1938.
Silezia Silezia a continuat să fie domnită de ducii Piasti de-a lungul secolului al XII-lea, în perioada fragmentării Poloniei. Reprezentanții casei Piastilor au continuat să păstreze controlul asupra regiunii sau a celei mai mari părți a sa până în secolul al XVII-lea, când ultimul duce de Legnica a murit în 1675. Primii coloniști germani au sosit în zonă la sfârșitul secolului al XII-lea, dar începutul colonizării germane la scară mare a fost declanșată la începutul secolului următor, în timpul domniei lui Henryk I Brodaty (cel Bărbos).Hugo Weczerka, Handbuch der historischen Stätten: Schlesien, 2003, p. XXXVI, ISBN 3-520-31602-1 În ciuda colonizării masive germane, vorbitorii de limbă poloneză erau încă majoritari în Silezia Superioară și în anumite zone din Silezia Inferioară și Mijlocie, la nord de râul Oder. Aici, germanii care au sosit în timpul Evului Mediu au fost supuși procesului de polonizare. Germanii erau etnia dominantă în marile orașe, iar polonezii erau majoritari în regiunile rurale. Teritoriile populate majoritar de polonezi în Silezia Inferioară și Mijlocie, care a fost descrisă până la sfârșitul secolului al XIX-lea drept „partea poloneză’’ au fost supuse unui proces intens de germanizare în secolele al XVIII-lea și al XIX-leam cu excepția unor regiuni de frontieră înguste din partea de nord-estM. Czapliński [in:] M. Czapliński (red.) Historia Śląska, Wrocław 2007, p. 290.Ernst Badstübner, Dehio - Handbuch der Kunstdenkmäler in Polen: Schlesien, 2003, p. 4, ISBN 3-422-03109-X Provincia a devenit parte a Regatului Boemiei în secolul al XIV-lea. Silezia a trecut sub controlul habsburgilor austrieci în 1526. Silezia a fost cucerită de Frederic cel Mare al Prusiei în 1742. O parte a Sileziei Superioare a revenit Poloniei după Primul Război Mondial, dar cea mai mare parte Sileziei a devenit parte a Teritoriilor Recuperate după 1945.
Varmia și Mazuria