Sufismul este un curent apărut în secolul VIII și răspândit mai ales în Persia. În centrul vieții religioase a acestei doctrine se află iubirea reciprocă dintre Dumnezeu și oameni, respingând, prin urmare, ideea inaccesibilității lui Dumnezeu. Doctrina sa este influențată de mai multe religii: budism, zoroastrism, hinduism și are la bază apropierea față de Dumnezeu prin cunoaștere mistică,iubire și asceză.DEX 1994 Dumnezeu este Lumina cerurilor și a pământului.Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt în limba română, Editura Islam, Ed. 5, 2006; 24:35 Primul lucru creat de Dumnezeu a fost Intelectul.Coran, Profetul Dumnezeu nu a împărțit slujitorilor săi un lucru mai demn de prețuire decât inteligența.Ali

350px|miniatura|dreapta|Derviși rotitori

Origine și etimologie

Se cunoaște faptul că există mai multe etimologii ale cuvântului Sufism.

Una dintre aceste etimologii a cuvântului sufi este suf (lână) care constituia materialul principal folosit de sufiți în confecționarea mantiilor albe. Alți exegeți consideră că de fapt termenul este legat de at-tasawwuf, care înseamnă în arabă “cale”.

Sufismul a existat cu mult înainte de a fi desemnat prin numele său.

Denumirea de al-soûfi apare prima dată în 776, fiind atribuită unui ascet irakian. O altă etimologie leagă cuvântul de termenul arab sâfa, sâfwa (puritate), în timp ce alții vorbesc despre cuvântul grecesc sophos, sophia (înțelepciune) de la care ar deriva.

Sufismul își are originile în spațiul musulman și scopul său este cunoașterea lui Dumnezeu Unul, o cunoaștere nu atât intelectuală, cât una spirituală, prin detașarea de lume, prin puritatea inimii, prin iubirea de Dumnezeu.

Sufismul este un mod de viață și de comportament, o experiență anterioară un adevărat “pelerinaj spre profunzimi”.Henry Corbin History of Islamic Philosophy KEGAN PAUL INTERNATIONAL London and New York in association with ISLAMIC PUBLICATIONS for THE INSTITUTE OF ISMAILI STUDIES, London

Teme ale sufismului Expresiile sufismului țin de iubire și cunoaștere.

Expresia afectivă este cea care integrează mai ușor atitudinea religioasă, acesta din urmă constituind punctul de plecare al spiritualității islamice.

Limbajul iubirii permite enunțarea adevărurilor esoterice(orice religie are două părți: o parte exoterică- adresată întregii umanități, și o parte esoterică, adică ocultă, pentru acei puțini care vor să înțeleagă cu adevărat scopul vieții și originea a tot ceea ce este lumea și ființa umană) fără a intra în conflict cu teologia dogmatică. Iar "beția" iubirii corespunde din punct de vedere simbolic cu stările cunoașterii. Iubirea reflectă și ea o frumusețe interioară care este pecetea Unității în suflet at-tawhid. [tawhid arab - afirmarea unicității divine (wahid unic); în mod curent tawhid desemnează rostirea Mărturisirii de credință, recunoașterea Unicității și implicit a Unității divine; în Sufism, rezumă toate gradele de cunoaștere ale Unității, simbolizând "unificarea” cu Principiul]Frithjof Schuon Introducere în spiritualitatea lumii musulmane, Ed. Humanitas, București, 1994

Autori Printre autorii sufiți se regăsesc și unii precum: Ibn Arabi, Ahmad ibn al-Arif, Suhrawardi Alep, al-Junayd, Abu-l Hasan ash-Shadhili (أبو الحسن الشاذلي), care manifestă o atitudine profund intelectuală, ei privind Realitatea divină ca esența universală a oricărei cunoașteri. Alții precum: Umar ibn-al Farid (عمر بن علي بن الفارض), Mansur al-Hallaj și Jalal ud-din Rumi, se exprimă în limbajul iubirii, Realitatea divină nefiind pentru ei nimic altceva decât obiectul nesfârșit al dorinței.

Desigur că acestă diversitate de atitudini în sufism ar fi condus la supoziția unora cum că sufiții care utilizează un limbaj intelectual ar fi preluat concepte străine de Islam din neoplatonism și nu numai.

Căile sufismului Sufismul cunoaște trei căi care corespund principalelor motive pentru care sufiții aspiră către Dumnezeu: calea cunoașterii sau gnoza-(al-ma’ rifah), calea iubirii (al-mahabbah) și calea fricii (al-khawf). Hinduismul cunoaște și el trei căi, dar metodele spirituale sunt diferite față de cele ale sufismului, care tinde spre sinteza celor trei acțiuni: calea cunoașterii (jnana) , cea a iubirii (bhakti) și cea a acțiunii (karma).

În sufism se observă un echilibru între atitudinile intelectuale și cele afective, de aici structura generală a Islamului al cărui fundament este doctrina Unității (at-tawhid), de unde și orientarea intelectuală care se impune tuturor variantelor vieții contemplative; în ceea ce privește iubirea ea se naște aproape pretutindeni, unde Realitatea divină este simțită sau contemplată.

Această chemare la perceperea unității este exprimată într-un poem de Kuhi din Șiraz

"În târg, în schit Nu-l văd decât pe Dumnezeu. În vale și pe munte... Nu-l vâd decât pe Dumnezeu . În văd adeseori lângă mine în necazuri, În noroc sau nenoroc... Nu-l văd decât pe Dumnezeu. În post și rugăciune , închinare și contemplare, În religia profetului... Nu-l văd decât pe Dumnezeu . Deschid ochii și în lumina feței sale, jur împrejurul meu În tot ceea ce ochiul descoperă... Nu-l văd decât pe Dumnezeu. Ca o lumânare ma topesc la acest foc În mijlocul acestei văpăi strălucitoare.. Nu-l văd decât pe Dumnezeu. Eu însumi cu proprii mei ochi nu pot vedea foarte clar. Dar atunci când privesc cu ochii lui Dumnezeu... Nu-l văd decât pe Dumnezeu. Mă topesc în neființă, dispar. Și minune! Sunt pe de-a Întregul Viu.. Nu-l văd decât pe Dumnezeu."

Cunoașterea reală, gnoza, nu implică în niciun fel o afirmare a mentalului în detrimentul atitudinii afective; organul său interior fiind inima (Qalb), centrul secret și insesizabil al ființei, astfel că iradierea cunoașterii va îngloba întreaga sferă a sufletului. Un sufi care a reușit realizarea unei cunoașteri impersonale se folosește de limbajul iubirii și respinge orice dialectică doctrinară; la el "beția" iubirii corespunde cu stările cunoașterii informale, depășind orice gândire.

Așadar, nu există problema predominanței a vreuneia dintre cele două atitudini cea intelectuală și cea afectivă, amândouă fiind strâns legate între ele, căci cunoașterea lui Dumnezeu naște întotdeuna iubire, iar iubirea presupune o cunoaștere spirituală – cel puțin indirectă și prin reflex - a "obiectului iubit”. Iubirea spirituală are ca obiect Frumusețea divină, care este un aspect al Infinității, prin acest obiect, dorința devine lucidă.

Prin obiectul său, Frumusețea, iubirea coincide virtual cu cunoașterea. Putem spune că Adevărul și Frumusețea se constituie drept criteriu reciproc, cu toate că lumea tinde să se folosească și să aplice în mod eronat de aceste criterii, întrucât prejudecățile sentimentale deformează conceptul de frumusețe, așa cum, pe de altă parte, raționalismul limitează adevărul.

Se știe că nu există mistic sufit care să nu fi compus poezii și a cărui proză oricât de intens afectivă, să nu se transforme, în anumite locuri, într-un limbaj ritmat cu imagini poetice. Pe de altă parte, poezii vestite care cântă iubirea, cum se întâmplă la Omar ibn al-Farid sau Jalal ad-Din Rumi, sunt percepute ca fiind formulări intelectuale.

În ceea ce privește atitudinea de frică (al-khawf), care corespunde căii acțiunii (karma în hinduism), ea nu se manifestă direct prin stilul aparte al expresiei, rolul ei fiind implicit. Iubirea este superioară fricii, așa cum cunoașterea este superioară iubirii.

Ahmad ibn al-Arif spunea despre iubire (el-mahab-bah)că este: " începutul căilor extincției" (fana) [fana arab - extincție, evanescență. Desemnează în sufism extincția limitelor individuale în starea de Unire cu Dumnezeu. Contrară lui baqa (subzistență). Apare în versetul coranic "Totul (pe pământ) este menit stingerii (fan); nu va rămâne decât fața Domnului tău, esență a majestății și generozității”.Coran, LV,26 și colina de pe care se coboară spre treptele nimicirii (al-mahu) este ultima dintre trepte unde avangarda simplilor credincioși întâlnește ariergarda celor aleși).” Ibn al-‘Arif , Mahasin al-Majalis, text arab, traducere și comentariu în limba franceză de Asin Palacios, Paris, 1933

De asemenea Ibn Arabi vorbește despre cunoașterea lui Dumnezeu care nu poate fi limitată de vreo credință "Cel ce-l adoră pe Dumnezeu în Soare, văd Soarele și cei ce-l adoră în lucrurile vii, văd un lucru viu și cei ce-l adoră în lucrurile neînsuflețite, văd un lucru neînsufelțit și cei ce-l adoră într-o ființă unică și fără seamănm îl văd pe cel ce nu are nimic asemănător Lui. Nu vă apropiați în mod exclusiv de nicio credință, altminteri n-o să mai ajungeți să percepeți întreg Adevărul.” "Those who adore God in the sun" (says Ibn al-‘Arabi) "behold the sun, and those who adore Him in living things see a living thing, and those who adore Him in lifeless things see a lifeless thing, and those who adore Him as a Being unique and unparalleled see that which has no like. Do not attach yourself" (he continues) "to any particular creed exclusively, so that you disbelieve in all the rest; otherwise, you will lose much good, nay, you will fail to recognize the real truth of the matter.” În Coran se precizează "Oriunde vă veți întoarce acolo este fața lui Allah".Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt în limba română, Editura Islam, Ed. 5, 2006; II:109

Ibn Arabi și-a exprimat atitudinea liberală a credinței chiar într-unul din poemele sale: "Inima mea este în stare să îmbrace toate formele, Este o pășune pentru gazele și o mănăstire pentru călugării creștini, Un templu pentru idoli și Kaaba hagiului. Tablele Thorei și cartea Coranului. Eu sunt Religia Iubirii Oriunde cămilele sale mă poartă, Iubirea și credința mea sunt adevărata religie.” Emile Dermenghem, L’Eloge du Vin, Poeme Mistique de Omar Ibn al Faridh, Paris, 1931

De asemenea cunoașterea vine din iluminare,revelație și inspirație. Sufitul spune: "Privește în inima ta, pentru că Împărăția Domnului este cu tine. Acela care se cunoaște cu adevărat pe sine, acela îl cunoaște pe Dumnezeu, pentru că inima este o oglindă în care se reflectă calitațile divine.” ("Look in your own heart," says the Sufi, "for the kingdom of God is within you.", "He who truly knows himself knows God, for the heart is a mirror in which every divine quality is reflected.")Reynold A. Nicholson, The Mystics of Islam, Routledge, Kegan Paul, London,1914

În ceea ce privește cunoașterea aparentă, exterioară și cea spirituală, adevărată cel mai bun exemplu este povestea lui Junayd; aceasta stând drept mărturie că legea teologică aparentă, exterioară se află într-o strânsă legătură cu adevărul spiritual intrinsec, acestea neputând funcționa una fără cealaltă.