Hadith (, ḥadīth; plural , aḥādīth) desemnează, în sensul său principal în tradiția islamică sunnită, o relatare atribuită profetului Muhammad, referitoare la cuvintele, acțiunile, aprobările tacite sau alte aspecte ale conduitei sale. Hadithurile reprezintă principalul corpus textual prin care este cunoscută Sunna profetică și au avut un rol fundamental în dezvoltarea dreptului, teologiei, eticii, exegezei și practicii religioase islamice.
În forma sa clasică, un hadith este alcătuit din două componente principale: isnadul (), lanțul persoanelor despre care se afirmă că au transmis relatarea, și matnul (), textul sau conținutul propriu-zis al acesteia.
Hadithul și Sunna sunt strâns legate, dar nu sunt concepte identice. Sunna reprezintă precedentul sau modelul normativ al profetului, în timp ce hadithurile sunt relatările prin intermediul cărora acest precedent este transmis și reconstruit.
În islamul sunnit, hadithurile sunt principala sursă textuală pentru determinarea Sunnei profetice, care, alături de Coran, ocupă un loc central în teoria dreptului islamic. În islamul șiit, literatura de hadith are propriile corpusuri și concepții despre autoritate; în șiismul duodeciman, de exemplu, hadithurile pot fi atribuite lui Muhammad, Fatimei și celor doisprezece imami.
Terminologie și raportul cu Sunna
Cuvântul arab ḥadīth are sensul general de relatare, comunicare sau discurs. În literatura islamică, termenul a dobândit sensul tehnic de relatare transmisă despre o autoritate religioasă, mai ales despre profetul Muhammad.
În primele secole, terminologia nu era întotdeauna fixă. Termenii hadith, khabar („relatare”) și athar („urmă”, „tradiție”) puteau fi utilizați într-o manieră mai puțin strictă. În literatura sunnită ulterioară a devenit comună distincția dintre hadithurile atribuite profetului și athar-urile atribuite altor musulmani timpurii, deși utilizarea termenilor nu a fost complet uniformă.
La rândul său, noțiunea de sunna a avut în primele generații un sens mai larg decât cel al precedentului profetic exclusiv. Wael B. Hallaq arată că precedente normative puteau fi asociate și cu califi, Companioni sau alte autorități timpurii. În evoluția teoriei juridice sunnite, Sunna profetului a dobândit treptat o poziție preeminentă.
Structura unui hadith
Isnad
Isnadul este lanțul de transmitere al relatării. În forma clasică, fiecare persoană din lanț este prezentată ca primind relatarea de la o autoritate anterioară, până la persoana căreia îi este atribuit conținutul.
De exemplu, o relatare poate fi formulată în sensul: „A ne-a relatat de la B, de la C, de la D, că Muhammad a spus...”. Lanțul reprezenta pentru specialiști una dintre principalele modalități de evaluare a originii și transmiterii relatării.
Criticii examinau identitatea transmițătorilor, reputația lor, exactitatea memoriei sau a copiilor scrise, relația dintre profesori și elevi, posibilitatea întâlnirii lor și existența altor versiuni ale aceluiași hadith.
Matn
Matnul este textul propriu-zis al relatării, aflat după lanțul de transmitere.
Deși știința clasică a hadithului este frecvent asociată îndeosebi cu evaluarea isnadului, cercetarea asupra criticilor medievali arată că aceștia examinau și conținutul relatărilor. O versiune putea fi considerată problematică dacă intra în contradicție cu versiuni mai bine atestate, prezenta adaosuri suspecte sau alte indicii de eroare.
Juriștii și specialiștii în hadith nu aplicau întotdeauna exact aceleași metode. Mutaz al-Khatib arată că juriștii puteau lua în considerare și concordanța relatării cu principiile coranice, regulile juridice stabilite sau alte dovezi, pe lângă evaluarea lanțului.
Transmiterea hadithului
Transmiterea hadithurilor în primele secole islamice a implicat atât practici orale, cât și practici scrise. Memorarea și recitarea coexistau cu notițe, caiete, documente și colecții scrise.
Prin urmare, istoria hadithului nu poate fi descrisă exact printr-un model în care tradițiile ar fi existat timp de secole numai oral și abia apoi ar fi fost scrise. Raportul dintre oralitate, memorare și texte scrise a variat între perioade, regiuni și cercuri savante.
Modalități clasice de transmitere
Manualele clasice ale științei hadithului au dezvoltat o terminologie specifică pentru modalitățile prin care un student putea primi și transmite material.
Printre acestea se numără:
samaʿ — audierea directă a profesorului care recită sau dictează; qira'a sau ʿard — citirea unui text în fața profesorului, care confirmă transmiterea; ijaza — autorizarea unui student de a transmite un text sau un corpus; munawala — oferirea sau înmânarea unui exemplar de către profesor elevului, în anumite condiții; mukataba — transmiterea prin corespondență scrisă; wijada — găsirea unei relatări sau cărți scrise fără transmitere directă de la autor ori profesor.
Importanța exactă a acestor procedee a evoluat. Garrett Davidson arată că, după stabilizarea marilor corpusuri canonice, transmiterea hadithului a continuat timp de multe secole și a dezvoltat noi funcții sociale și religioase, inclusiv acordarea de ijaza și căutarea unor lanțuri de transmitere cât mai scurte.
Femeile ca transmițătoare de hadith
Femeile au participat la transmiterea hadithului încă din primele generații musulmane. Aisha, soția lui Muhammad, este una dintre cele mai cunoscute autorități timpurii citate în corpusul sunnit.
Participarea feminină la studiul și transmiterea hadithului a variat în timp. Asma Sayeed a documentat existența femeilor ca profesoare și transmițătoare de hadith în diferite perioade ale istoriei islamice, inclusiv în rețele savante medievale în care femeile acordau autorizații de transmitere unor elevi de sex masculin și feminin.
Dezvoltarea istorică a colecțiilor
Primele colecții și materiale scrise
În primele două secole islamice au circulat caiete, colecții și relatări individuale atribuite profetului, Companionilor și altor autorități timpurii.
Printre lucrările vechi păstrate se află al-Muwatta a lui Malik ibn Anas, care combină hadithuri profetice cu relatări despre Companioni, generațiile ulterioare și opinii juridice.
Alte mari colecții timpurii organizate tematic sunt Musannaf al lui Abd al-Razzaq al-San'ani și Musannaf al lui Ibn Abi Shayba. Aceste lucrări păstrează atât relatări profetice, cât și un volum considerabil de tradiții juridice atribuite autorităților musulmane timpurii.
Secolul al IX-lea și marile colecții sunnite
În secolul al IX-lea au fost compilate numeroase lucrări care aveau să devină centrale pentru tradiția sunnită.
Printre acestea se află:
Sahih al-Bukhari; Sahih Muslim; Sunan Abu Dawud; Jami al-Tirmidhi; Sunan al-Nasa'i; Sunan Ibn Majah.
Acestea au fost grupate ulterior sub denumirea Kutub al-Sittah („Cele șase cărți”). Canonul nu a fost stabilit instantaneu în timpul vieții compilatorilor, ci a rezultat dintr-un proces ulterior de receptare, transmitere și utilizare savantă.
Genuri ale literaturii de hadith
Literatura hadithului nu cuprinde un singur tip de carte. Savanții musulmani au dezvoltat numeroase forme de organizare a relatărilor.
Sahifa și juz'
Termenul sahifa poate desemna o foaie, un caiet sau o colecție relativ mică de relatări. Materiale de acest tip sunt asociate cu fazele timpurii ale transmiterii scrise.
Juz desemnează frecvent o colecție restrânsă consacrată unui anumit transmițător, unei teme sau unui grup de relatări.
Musannaf
O colecție de tip musannaf este organizată în principal pe teme.
Lucrări precum cele ale lui Abd al-Razzaq și Ibn Abi Shayba grupează materialul în capitole privind purificarea, rugăciunea, comerțul, căsătoria, dreptul penal și alte probleme.
Aceste colecții pot include relatări despre profet, dar și afirmații ale Companionilor și ale generațiilor ulterioare.
Musnad
Într-o colecție de tip musnad, relatările sunt organizate în principal potrivit Companionului căruia îi este atribuit lanțul de transmitere.
Cel mai cunoscut exemplu este Musnad Ahmad ibn Hanbal.
Cuvântul musnad are și un sens tehnic în terminologia hadithului, putând desemna o relatare cu un anumit tip de lanț continuu până la profet; sensul exact depinde de autor și context.
Jami'
O colecție de tip jamiʿ urmărește acoperirea unei game largi de subiecte religioase, precum credința, dreptul, etica, exegeza, istoria profetică și escatologia.
Sahih al-Bukhari este unul dintre cele mai cunoscute exemple de asemenea lucrare.
Sunan
Colecțiile denumite sunan sunt organizate în mod deosebit în jurul temelor juridice și rituale.
Lucrările lui Abu Dawud, al-Nasa'i și Ibn Majah sunt exemple importante.
Alte genuri
Literatura ulterioară a produs numeroase alte genuri, între care:
mu'jam — colecții organizate adesea după profesorii autorului sau alte criterii; mustadrak — lucrări care încearcă să adauge relatări considerate conforme cu criteriile unei colecții anterioare; mustakhraj — lucrări în care autorul reproduce relatări dintr-o colecție prin propriile sale lanțuri de transmitere; atraf — lucrări care indexează hadithurile prin fragmentele lor inițiale și lanțurile de transmitere; colecții de patruzeci de hadithuri (arba'in), gen devenit extrem de popular în literatura musulmană.
Științele hadithului
Diferitele discipline consacrate evaluării, transmiterii și interpretării hadithului sunt cunoscute colectiv sub denumirea ʿulum al-hadith („științele hadithului”).
Acestea s-au dezvoltat pe parcursul mai multor secole și includ domenii distincte, dar interconectate.
Rijal
ʿIlm al-rijal („știința oamenilor/transmițătorilor”) se ocupă cu identificarea și studiul biografic al persoanelor din lanțurile de transmitere.
Lucrările de rijal pot conține informații despre:
numele și genealogia transmițătorului; profesorii și elevii acestuia; locurile în care a trăit sau călătorit; date aproximative de naștere și moarte; reputația privind memoria, exactitatea și integritatea.
Jarh wa-ta'dil
Al-jarh wa-l-ta'dil este disciplina evaluării criticilor pozitive și negative privind transmițătorii.
Ta'dil desemnează aprecierea favorabilă a credibilității unui transmițător, iar jarh desemnează o critică ce poate afecta acceptabilitatea relatărilor sale.
Criticii medievali nu au fost întotdeauna de acord asupra aceleiași persoane, iar vocabularul evaluării a variat între autori și perioade.
'Ilal al-hadith
ʿIlal al-hadith este studiul defectelor subtile sau ascunse ale relatărilor.
O relatare poate părea la prima vedere să aibă un isnad solid, dar compararea numeroaselor variante poate indica faptul că un transmițător a greșit numele profesorului, a conectat un lanț care era în realitate întrerupt sau a atribuit unei persoane un text transmis în altă formă.
Identificarea asemenea defecte necesita cunoașterea extinsă a multor lanțuri și variante ale aceleiași tradiții.
Gharib al-hadith
Gharib al-hadith se ocupă cu explicarea cuvintelor rare, arhaice sau dificil de înțeles care apar în relatări.
Acest domeniu se află la intersecția dintre studiul hadithului și filologia arabă și a produs o literatură proprie încă din perioada medievală.
Mukhtalif al-hadith
Lucrările de mukhtalif al-hadith examinează relatări care par să se afle în contradicție.
Autorii au încercat să reconcilieze asemenea texte, să arate că se aplicau unor contexte diferite sau, în anumite cazuri, să acorde prioritate unei relatări asupra alteia.
Nasikh și mansukh
Un alt domeniu a analizat posibilitatea ca o normă transmisă printr-un hadith să fi fost înlocuită sau modificată de o relatare ulterioară.
Distincțiile dintre nasikh („abrogant”) și mansukh („abrogat”) au fost dezvoltate atât în teoria juridică, cât și în literatura hadithului.
Takhrij
În utilizarea ulterioară, takhrij al-hadith poate desemna identificarea locurilor în care un anumit hadith este transmis în colecții și examinarea lanțurilor și clasificărilor asociate acestuia.