Bălnaca este un sat în comuna Șuncuiuș din județul Bihor, Crișana, România.

Așezare

Situat pe cursul superior al Crișului Repede, la poalele Munților Pădurea Craiului, pe linia de cale ferată Oradea — Cluj-Napoca, între localitățile Șuncuiuș și Bratca, satul Bălnaca se întinde de o parte și de alta a Crișului Repede, care desparte vatra satului de cătunul Bălnaca-Groși. Rolul de stăvilar natural al Crișului în ofensiva munților spre est îl dovedește configurația formelor de relief. Prelungirile montane înaintează până pe malul stâng al Crișului, formând un fel de baraj natural înalt. Pe malul drept relieful prezintă lunci înguste și joase continuând cu dealuri domoale.

Este atestată documentar în anul 1406 cu numele de Bánlak. A fost pe rând proprietatea familiilor Dragffi (1552), a lui Stefan Bocskai (1604), Mihai Imreffi și Elisabeta Zólyomi (1614), posesiune a lui Gavrilas Movila (1623). Istoricul Liviu Borcea avansa ideea că numele de Bánlaka ("Satul Banului") ar proveni de la faptul că aici ar fi avut reședința Ioan, ban de Severin, cel care a primit din partea regelui Ungariei câteva sate de pe Crișul Repede pe la sfârșitul sec. al XIV-lea.

Istoric până in secolul al XV-lea

Satul apare cu două denumiri: Banlaca și Bălnaca. Sub denumirea de Bȧnlaka apare în istoriografia maghiară știut fiind că aceasta preia toponimia românească în transcriere ortografică maghiară. Pentru filiera românească a numelui de Banlaca pledează forma de Banlus, care este forma articulată a lui Ban, deci Banul, alături de Banus.Nicolae Drăgan, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticei, București, 1933

Numele de Bălnaca s-ar lega de conviețuirea elementului autohton cu cel slav. Începând cu secolul al VIII-lea se constată o înmulțire a elementului slav și conviețuirea acestuia cu cel autohton mai ales pe cursul superior al Crișurilor, Beretăului și Crasnei, fapt dovedit de descoperirile de la Oradea, Valea lui Mihai, Săcuieni, Șuncuiuș, Sălacea, Biharea, etc.. Maria Comșa, Unele date privind regiunile din nord-vestul României în secolele V-IX, în Centenar Muzeal Orădean, Oradea, 1972, p.211

Astfel,forma de Bălnaca este de origine slavă însemnând alb,provenită,probabil, de la munții de calcar din hotarul satului. O similitudine se poate observa în denumirea orașului Alba - Iulia, care în vechime de numea Bălgrad,tradus Orașul Alb devenit apoi Alba Iulia.

Și numele unor localități apropiate ca Birtin, Borod sau Vruzteluk ar fi de origine slavă afirmă regretatul istoric Liviu Borcea. Liviu Borcea, Voivodatul Borodului în secolele XIII-XVII, în Crisia, Oradea, 1982. Localitatea Vruzteluk situată în raza comunei Șuncuiuș este amintită în bibliografia de specialitate . Localitatea Vruzteluk situată în raza comunei Șuncuiuș este amintită în unele izvoare istorice ca fiind dispărută. Coriolan Suciu, Dictionarul istoric al localităților din Transilvania, vol II, București, 1967, p.421. Dar, localitatea apare în documente, cu ocazia socotelilor de dijmă ale Episcopiei orădene din anii 1291-1294. Liviu Borcea, op.cit. Azi denumirea se păstrează sub forma de Rustelec, fiind un cătun aparținător satului Bălnaca situat la hotarul cu localitatea Șuncuiuș.

Ambele denumiri ale satului Bălnaca sunt anterioare secolului IX, când elementul slav este asimilat deja de populația autohtonă. Iar faptul că localitatea Vruzteluk este amintită la sfârșitul secolului al XIII-lea ar fi un argument în plus în susținerea afirmației că vatra satului Bălnaca era pusă cu cel puțin două secole înainte de atestarea sa documentară din 1406.

Condițiile naturale existente pe aria geografică de răspândire a satului Bălnaca au favorizat locuirea umana încă din cele mai vechi timpuri. Este așezat pe cursul superior al Crișului Repede, pe unul din versanții nordici ai munților Pădurea Craiului.

În peșterile de pe valea Crișului Repede din zona Alesd-Șuncuiuș s-au descoperit materiale arheologice care datează din perioada ultimului veac și jumătate din epoca bronzului, respectiv din secolul al XIII-lea și prima jumătate a secolului al XII-lea î.Hr. Nicolae Chidioșan, Grupul cultural Igrița de la sfârșitul epocii bronzului, în Crisia, Oradea, 1982, p.61

Peșterile situate pe raza comunei Șuncuiuș, respectiv a satului Bălnaca cum sunt : Mișidului, Izbândiș, Igrița, Ungurului au oferit loc de refugiu comunităților preistorice sau din epoca prefeudală Idem, O descoperire de la sfârșitul epocii bronzului și începutul Hallstattului în peștera Mișidului, comuna Șuncuiuș jud Bihor, în Thraco-Dacica, vol.II, București, Ed. Academiei R.S.R., 1981, p.161

În peștera de la Piatra Roșie din satul Bălnaca niște păstori de capre au descoperit mai multe obiecte de bronz, fragmente de bronz, și două seceri de bronz, trimise în 1853 la Muzeul Național din Budapesta. Hampel József, A bronzkor emlékei Magyarhonban, Budapesta,1892,p,8 Se pare că cele două seceri nu au avut o soartă comună, deoarece alte surse istoriografice menționează o seceră care se află la Muzeul Național din Budapesta, alta în colecția colegiului reformat din Debrețin. Roska Marton, Erdély Régészetirepertoriuma,I Össko, Cluj, 1942,p.35 În cele două peșteri de la Piatra Morii, cercetate în 1931 s-au găsit „cioburi eneolitice”, Ibidem clasate ca fragmente de ceramică din faza de trecere spre epoca bronzului și un fragment de ceașcă hallstattiană Repertoriul monumentelor naturii, arheologice, istorice, etnografice, de arhitectură și artă din județul Bihor, Oradea, 1974,p.11 (prima vârstă a fierului).

Unitatea stilistică și cronologică a materialelor arheologice descoperite în peșterile comunei Șuncuiuș au permis atribuirea lor unui nou grup cultural denumit Igrița, denumire lansată în 1978, cu ocazia colocviului privitor la epoca bronzului, organizat de Institutul de Arheologie din București. Nicolae Chidioșan, Ioan Emődi, Grupul cultural Igrița de la sfârșitul epocii bronzului, în Crisia, XII, Oradea, 1982,p.62 Purtătorilor grupului Igrița 1 li se pot asocia depozitele de bronzuri descoperite pe valea Crișului Repede La: Negreni, Bălnaca, Vadul Crișului, Alesd, Oșorhei, Ibidem la care se adaugă descoperirile de la Oradea-Salca, Biharea, Roșiori, Cociuba, Valea Lui Mihai, Suplacu de Barcău, Deva. Ibidem Ambele faze de evoluție a grupului Igrița se dezvoltă între secolele XIII-XII î.H.până în pragul Hallstattului A. Ibidem

În epoca bronzului în nord-vestul României predomină cultura Otomani cu nucleul în Țara Crișurilor. Templul cu megaron de la Sălacea prezintă certe analogii cu monumente din lumea Egeică. Alexandru Abram, Ioan Godea, Monumente istorice din Țara Crișurilor, Ed. Meridiane, București, 1975

Dacă în epoca bronzului zona defileului Crișului Repede de la Bălnaca spre Șuncuiuș apare intens locuită, inventarul ceramic pledează pentru o locuire anterioară epocii bronzului cu o continuitate până în prima vârstă a fierului inclusiv.

Demne de semnalat sunt descoperirile arheologice întâmplătoare, care atestă prezența celților în acest areal geografic. Sever Dumitrașcu, Descoperiri celtice în patrimoniul Muzeului Țării Crișurilor, Crisia, Oradea, 1991, p. 17 Celții făceau parte din marea familie a popoarelor indo-europene. Ei au migrat masiv din nordul Europei, în Balcani in secolul al IV-lea î.d.H. În jurul anilor 335 î.d.Hr. pătrund în Câmpia Tisei și podișul Transilvaniei. De exemplu, în peștera Mișidului din Bălnaca s-au descoperit piese celtice care se păstrează la Muzeul Transilvaniei din Cluj-Napoca. Ibidem În această peșteră s-a mai găsit un mormânt al unei căpetenii cu un bogat inventar arheologic de la sfârșitul epocii bronzului și începutul epocii fierului. În același loc s-a descoperit și un vas de lut dacic, ceea ce atestă locuirea în continuare a peșterii. De altfel, și în alte peșteri cum ar fi Lesiana ( Ungurului) fragmentele ceramice atestă continuitatea locuirii și în perioada prefeudală din secolele IX-XI d.Hr. În anul 1986, arheologii dr. Sever Dumitrașcu și dr Ioan Crișan, de la Muzeul Țării Crișurilor au început săpături sistematice pe Dealul Simionului în Bălnaca, unde au semnalat o cetate din prima vârstă a fierului construită cu o prelungire de tip „pinten-barat” până la malul drept Crișului Repede. Sever Dumitrașcu, Ioan Crișan, Depozitul de bronzuri de la Șuncuiuș, Oradea, 1989.p.19 Din acest loc se putea controla întreaga zonă, deoarece comerțul cu sare și piese de bronz se făcea cu ajutorul plutelor pe Criș de către populația tracă a secolelor XIV-X î.d.Hr. Ibidem,p.54 Tracii făceau și ei parte din popoarele indo-europene care s-au așezat, cu precădere,pe teritoriile Europei de Est. Din neamul tracilor se trăgeau triburile dacilor și ale geților, așa cum afirmă istoricii din antichitate.

De la această cetate hallstattiană, adică din prima vârstă a epocii fierului, la nici 100 de metri în linie dreaptă se află peștera Lesiana (Ungurului), pe malul stâng al Crișului, unde în anul 1988 s-a descoperit, întâmplător, un depozit de bronzuri conținând în total 113 piese de bronz. Depozitul e format din: unelte, dălți, ciocane, arme, brățări, piese de îmbrăcăminte sau harnașament (centuri, saltaleoni, tutuli, pandantive caliciforme, falere, butoni, verigi de picior, brățări din bară de bronz, inel de prindere, ace,) fragmente de ceramică. Fragmentele de ceramică au fost găsite lângă o vatră de foc de la care pornește un strat gros de cenușă spre pârâul peșterii, ceea ce indică o folosire îndelungată a cuptorului care a servit, probabil, unui atelier de turnătorie a obiectelor de bronz. Ibidem, p.9 În sprijinul acestei ipoteze vine configurația naturală a peșterii cu o boltă semicirculară, de 33/20 metri, care favoriza activitatea oamenilor în orice condiții meteorologice, având portalul cel mai înalt dintre toate peșterile din zona carstică Șuncuiuș și din nordul Masivului Pădurea Craiului. Ibidem În anul 1989 s-a descoperit al doilea depozit de bronzuri tot în gura peșterii Lesiana, la 3 metri sud de intrarea în peșteră. În urma săpăturilor arheologice au ieșit la iveală alte 19 piese de bronz și un vas-cuptor portativ care îndreptățește presupunerea că în acest loc exista o turnătorie de bronzuri deci, un loc cu o activitate metalurgică intensă.Sever Dumitrașcu, Depozitul de bronzuri nr.2 de la Șuncuiuș, județul Bihor, în Analele Universității din Oradea, tom.I, 1992, p.3 Cercetătorii dr.Sever Dumitrașcu și dr. Ioan Crișan datează depozitele de bronzuri din peștera Lesiana în secolele XIII - XII-lea î.d.H, adică în jurul anilor 1300 - 1200 înainte de Hristos, situându-le alături de alte mari depozite sau turnătorii de bronzuri de pe teritoriul României. Ambele descoperiri arheologice sunt foarte importante deoarece dovedesc stadiul înalt atins de civilizația și cultura comunităților trace de la sfârșitul epocii bronzului și începutul epocii fierului, iar identitatea stilistică a pieselor de bronz din aceste depozite cu cele descoperite în alte localități de pe teritoriul României dar și din centrul și sud-estul Europei ilustrează unitatea de cultură a tracilor de pe un vast areal geografic. Sever Dumitrașcu, Ioan Crișan, Depozitul de bronzuri de la Șuncuiuș, Oradea, 1989.p.48

În alte părți ale lumii tocmai se termina înfloritoarea civilizație myceniană una din cele mai însemnate din epoca bronzului reprezentată în insula Creta prin palatul de la Knossos și alte orașe antice din sudul Greciei de azi.