Mieszko al III-lea supranumit cel Bătrân (în ; ), aparținând Dinastiei Piast, a fost duce al Poloniei Mari din 1138 și Mare Duce al Poloniei, cu întreruperi, din 1173 până la sfârșitul vieții.
Biografie Mieszko a fost al patrulea fiu al ducelui Boleslau al III-lea al Poloniei și a celei de-a doua sa soții, Salomea, fiică a contelui german Henric de Berg.
Conform testamentului tatălui său, Mieszko a primit ducatul nou înființat al Poloniei Mari, care cuprindea partea de vest a Poloniei Mari cu Poznań ca reședință principală. Fratele său vitreg, Vladislav al II-lea, fiul cel mare al ducelui și al primei sale soții, Zbyslava de Kiev, a fost proclamat Mare Duce la Cracovia și guvernând Provincia Seniorală, inclusiv teritoriile Poloniei Mari, Gniezno și Kalisz, precum și ducatul de Silezia.
Primul conflict cu Vladislav al II-lea Primul conflict major cu Marele Duce a avut loc în 1140 – 1141, atunci când frații săi vitregi mai mici, Boleslau al IV-lea cel Creț și Mieszko al III-lea, împreună cu mama lor, fără știrea lui Vladislav, au împărțit posesiunile sale de la Łęczyca, care fuseseră moștenite prin testament de la soțul ei, și care reveneau Provinciei Seniorate a lui Vladislav, după moartea sa. stanga|miniatura|Polonia sub guvernarea fiilor lui Boleslau al III-lea Gură Strâmbă: În 1141 Salomea de Berg a organizat o întâlnire la Łęczyca, unde ea și fii ei au decis să o căsătorească pe sora lor, Agnes, cu unul dintre fiii Marelui Prinț Vsevolod al II-lea de Kiev cu scopul de a obține un aliat împotriva ducelui Vladislav al II-lea. Planurile ducilor juniori și a mamei lor au eșuat, după intervenția lui Vladislav. Marele Prinț Vsevolod al II-lea se confrunta cu alegerea între o alianță puternică cu Marele Duce sau una slabă cu ducii juniori și mama lor. Acesta s-a decis să aleagă prima variantă, astfel încât l-a logodit pe fiul său cel mare, Boleslau I cel Înalt, cu Zvenislava, fiica Marelui Duce, în anul 1142. Vladislav nu fusese invitat la întâlnirea de la Łęczyca, în ciuda faptului că, în calitate de Mare Duce avea ultimul cuvânt cu privire la o posibila căsătorie a lui Agnes. Pentru a-și lua revanșa, în iarna anului 1142 a sprijinit acțiunile militare ale Rusiei, împotriva fraților săi vitregi și a mamei sale.
Al doilea conflict cu Vladislav al II-lea La data de 27 iulie 1144, ducesa văduvă Salomea, a murit, iar Marele Duce intenționa să incorporeze regiunea Łęczyca în Provincia Seniorală. Acest lucru a fost contrar dorințelor ducilor juniori, care doreau să predea această regiune fratelui lor mai mic, Henric. Lupta a avut loc în anul 1145. După o înfrângere neașteptată, Marele Duce a fost în cele din urmă capabil să obțină victoria (Bătălia de la Pilicy), datorită aliaților săi din Rusia.
A fost făcut un acord, în care Vladislav păstra Łęczyca. Cu toate acestea, Marele Duce a continuat intenția sa de a reuni Polonia sub conducerea lui. Acest lucru a provocat opoziția puternică a voievodului din Silezia, Piotr Włostowic, care sprijinea interesele ducilor juniori, în scopul de a-și menține puterea și poziția. Vladislav, instigat de soția sa, Agnes de Babenberg, a decis să-l elimine pe Włostowic pentru totdeauna. Voievodul a fost prins într-o ambuscadă. Agnes îi cerea lui Vladislav să-l omoare pentru trădare, însă Marele Duce a ales în schimb o pedeapsă teribilă: Włostowic a fost orbit, i s-a tăiat limba și a fost expulzat din țară. Cu toate acestea, voievodul a avut numeroși susținători, care au fost dezgustați de actul crud al Marelui duce. Włostowic a fugit la curtea Rusiei, unde a început să comploteze împotriva Marelui Duce.
Al treilea conflict cu Vladislav al II-lea și exilul Războiul a izbucnit din nou la începutul anului 1146, atunci când Vladislav trebuia să jure credință regelui german Conrad al III-lea, fratele vitreg al soției sale, Agnes. De data aceasta, Vladislav nu se putea baza pe aliații săi din Kiev, pentru că erau ocupați cu propriile lor probleme; în plus, Marele Duce a trimis o parte din trupele sale, conduse de fiul său mai mare, Boleslau, pentru a-l sprijini pe Marele Prinț Vsevolod. Cu toate acestea, Vladislav era convins de victoria sa și inițial părea că succesul este de partea lui, după ce Boleslau și Mieszko s-au temut că lupta se va desfășura în câmp deschis și au fugit în Poznań.
Sprijinul pentru cauza lui Vladislav s-a redus atunci când acesta a fost excomunicat de arhiepiscopul de Gniezno, pentru comportamentul său față de voievodul Piotr Włostowic, și, de asemenea, s-a confruntat cu revolta propriilor săi subiecți, care erau împotriva regimului său tiranic. Înfrângerea lui Vladislav era definitivă. În mai 1146 Polonia se afla în mâinile ducilor juniori. Pentru a-și salva viața, Vladislav și familia sa au trebuit să fugă, întâi în Boemia, iar mai târziu la Kaiserpfalz (astăzi în Germania) sub protecția regelui Conrad al III-lea.
După ce și-au consolidat poziția în Polonia, Boleslau și Mieszko au luat decizii noi. Fratele mai mare, Boleslau, l-a succedat pe Vladislav ca Mare Duce și conducea Silezia. Mieszko a păstrat ducatul său din Polonia Mare și era mulțumit de rolul său de apropiat al fratelui său. Henric, următorul născut, a primit în cele din urmă ducatul Sandomierz. Doar fratele mai mic, Cazimir al II-lea, a rămas fără nici o posesiune.
Îndemnat de cumnatul său, regele german Conrad al III-lea a făcut o încercare de a-l restabili pe fostul Mare Duce polonez. O expediție germană a trecut granița Poloniei în august 1146, însă au fost forțați să se retragă, datorită inundațiilor râului Oder și a presiunii asupra împăratului german din partea subiecților săi. În cele din urmă s-a ajuns la un acord în care regele Conrad accepta domnia lui Boleslau al IV-lea; în schimb, noul Mare Duce trebuia să plătească tribut regelui german. Disputa dintre Vladislav și ducii juniori a rămas nerezolvată, după ce regele Conrad era ocupat cu pregatirile celei de-a doua cruciade cu Țara Sfântă.
Recunoașterea autorității ducilor juniori Între timp, ducii juniori, nu aveau de gând să aștepte pentru un angajament care să le consolideze puterea. În mai 1147 au obținut de la Papa Eugen al III-lea confirmarea unei baze pentru o mănăstire în Trzemeszno, care echivala cu o recunoaștere clară a suveranității lor. Pe de altă parte, ei au căutat să îmbunătățească relațiile cu conducătorii germani.
În 1147, odată cu sosirea regelui Conrad al III-lea în Țara Sfântă, ducele Mieszko al III-lea s-a alăturat Cruciadei Wendish, împotriva păgânilor slavi din fosta Marcă Nordică, organizată de Contele Albert Ursul și de margraful Conrad de Meissen. Totuși, în timpul acestei călătorii Mieszko a încercat să protejeze interesele poloneze în regiunea Sprevane, împotriva cererilor formulate ambițios de ducele saxon Henric Leul, care cerea sprijin politic și militar pentru triburile slave. Acest ajutor pentru păgâni l-a înfuriat pe Albert Ursul, care a sosit la începutul anului 1148 la Kruszwica, în scopul de a îmbunătăți alianța lor. În cele din urmă, au încheiat un acord, care a fost confirmat prin căsătoria surorii ducilor juniori, Iudita, cu Otto, fiul cel mare a lui Albert.
Moartea lui Henry de Sandomierz și revolta lui Cazimir cel Drept În 1166 Mieszko și frații lui au început o altă cruciadă prusacă, în care, în octombrie 1166, ducele Henric de Sandomierz a fost ucis în luptă. Înainte de plecarea sa, și în cazul în care ar fi murit, i-a lăsat ducatul fratelui său, Cazimir, care, prin testamentul tatălui său, nu primise nici o proprietate. Cu toate acestea, ducele Boleslau al IV-lea, împotriva voinței fratelui său, a ocupat regiunea Sandomierz și a anexat-o la provincia sa.
Această decizie a stârnit revolta lui Cazimir, care a fost susținut de fratele său, Mieszko, de magnatul Jakša de Miechów și Sviatoslav, și de fiul lui Piotr Włostowic, precum și de Arhiepiscopul de Gniezno și Episcopul Gedko de Cracovia. În februarie 1168, rebelii s-au adunat la Jędrzejów, unde Mieszko a fost ales Mare duce și l-a investit pe Cazimir cu regiunea Sandomierz. Înfrângerea finală a lui Boleslau al IV-lea nu a avut loc, deoarece Marele Duce a acceptat cererile rebelilor și a împărțit ducatul lui Henric, în trei părți: Wiślica îi revenea lui Cazimir, Boleslau prelua Sandomierz iar restul era condus de Mieszko.
Disputa moștenirii din Silezia În 1172 a apărut un alt conflict între familia Silezia Piast atunci când ducele Boleslau cel Înalt a ales să ignore cererile primului său fiu, Jaroslaw, prin desemnarea fiului său din cea de-a doua căsătorie, Henric I cel Bărbos, ca unic moștenitor al său. Când Jaroslaw, a fost forțat să devină proet, s-a întors din exilul din Germania, și a pretins o parte din terenurile din Silezia. Mieszko al III-lea și-a susținut nepotul, și războiul a fost reinițiat.
Pentru a preveni o altă intervenție imperială, Marele duce l-a trimis pe Mieszko la Magdeburg, cu suma de 8000 de ducați de argint ca tribut adus împăratului și promisiunea de a rezolva acest conflict curând. De data aceasta condițiile acordului din 1173 au fost îndeplinite. Boleslau cel Înalt a păstrat puterea asupra regiunii Wrocław, dar a trebuit să cedeze Ducatul Silezia de Opole, fiului său, Jaroslaw, și să cadă de acord cu privire la împărțirea domeniilor din Silezia, cu fratele său mai mic, Mieszko Picioare Zgomotoase, care a preluat guvernarea ducatului Racibórz.
Mare duce al Poloniei După ce Boleslau al IV-lea a murit pe 3 aprilie 1173, fratele său, Mieszko al III-lea, a fost ales Mare duce al Poloniei. Politica lui s-a concentrat pe menținerea puterii depline, în calitate de cel mai vechi supraviețuitor al dinastiei. În ciuda succesiunii tronului din Cracovia, nou Mare Duce a rămas în Polonia Mare, în timp ce Polonia Mică a fost condusă de Henric Kietlicz, ca guvernator numit de Mieszko. Au fost introduse măsuri fiscale dure, care nemulțumeau magnații din Polonia Mică. Pe de altă parte, Mieszko a avut mai multe succese în politica externă, prin căsătoria fiicei sale, Elisabeta: aceasta se căsătorise în 1173 cu ducele Soběslav al II-lea al Boemiei iar prin aranjamentul dinastic dintre fiica ei, Anastatia, cu ducele Bogislaw I de Pomerania, Mieszko a întărit, încă odată, suveranitatea poloneză peste ducatul Pomeraniei.
În 1177 fiul lui Mieszko, Odon, care se temea pentru moștenirea lui, s-a răzvrătit împotriva tatălui său. El a fost susținut de Episcopul Gedko de Cracovia, de vărul lui, Boleslau cel Înalt și de unchiul său, Cazimir cel Drept. Pentru Odon, principalul motiv de răzvrătire a fost favoritismul tatălui său pentru cea de-a doua căsătorie și încercările Marelui duce de a-l face preot, în scopul de a-l elimina de la succesiune. Pentru ceilalți, nemulțumirile lor erau guvernul aspru și dictatorial al Marelui duce. Rebeliunea a fost o surpriză totală pentru Mieszko; încă din timpul Paștelui în 1177 era complet convins de loialitatea rudelor sale, mai ales atunci când ducii juniori au organizat o întâlnire la Gniezno, unde Marele duce fusese primit de mulțime cu urale.