Istoria Poloniei în timpul Dinastiei Jagiellonilor cuprinde perioada de la sfârșitul Evului Mediu și începutul epocii moderne. Începând cu Marele Duce al Lituaniei Jogaila (Vladislav Jogiello al II-lea), dinastia Jagiellonilor (1286 - 1572) a format uniunea polono-lituaniană. Această uniune a adus zone vaste din Lituania în sfera de influență a Poloniei care s-a dovedit a fi benefică pentru polonezi și lituaniei, care au coexistat și cooperat în una dintre cele mai mari formațiuni politice din Europa în următoarele patru secole.
În regiunea Mării Baltice, lupta Poloniei cu Ordinul Cavalerilor Teutoni a continuat și a inclus Bătălia de la Grunwald (1410), în 1466 Pacea de la Thorn sub comanda regelui Cazimir al IV-lea Jagiellon, tratatul care a creat viitorul Ducat al Prusiei. În partea de sud, Polonia s-a confruntat cu Imperiul Otoman și cu tătarii din Crimeea, iar în partea de est, Lituania s-a luptat cu Marele Ducat al Moscovei. Teritoriile Poloniei și Lituaniei includeau și regiunea de nord de Livonia.
Polonia se dezvolta ca un stat feudal, cu economie preponderent agricolă și era o componenta tot mai dominată de nobilime. Actul ‘’Nihil novi’’ adoptat de către Seimul polonez (parlament) în 1505, a transferat cea mai mare parte a puterii legislative de la monarh la Seim. Acest eveniment a marcat începutul perioadei cunoscute sub numele de Libertatea de Aur, atunci când statul a fost condus de către nobilimea poloneză liberă și egală. Mișcările Reformei Protestante au făcut incursiuni adânci în creștinismul polonez, ceea ce era unic la acel moment în politicile europene de toleranță religioasă. Curentul renascentismului european a apărut la sfârșitul Jagiellonilor în Polonia și a fost o cultură înfloritoare imensă.
Evul Mediu Târziu (secolule XIV - XV) Monarhia Jagiellonilor
În 1385, Uniunea Krewo a fost semnată între regina Hedviga și Jogaila, Marele Duce al Lituaniei, ultimul stat păgân din Europa. Actul aranjat pentru botezul lui Jogaila (după botez, Jogaila a fost cunoscut în Polonia ca Vladislav) și după ce cuplul s-a căsătorit, aceste lucruri constituind începutul uniunii polono-lituaniene. Uniunea consolida ambele națiuni în opoziția lor comună a Cavalerilor Teutoni și amenința tot mai mult Marele Ducat al Moscovei.
Unică în Europa, Uniunea a conectat cele două state situate geografic în laturi opuse ale marelui decalaj între civilizația occidentală și latină, și de lumea bizantină. Consecințele acestui fapt au fost simțite de-a lungul istoriei regiunii în momentul Uniunii Krewo.
Intenția Uniunii a fost de a crea un stat comun sub regele Vladislav Jagiello, dar ideea poloneză de guvernare oligarhică, de încorporare a Lituaniei în Polonia s-a dovedit a fi nerealistă. Aveau să fie dispute teritoriale și războaie între Polonia și Lituania sau fracțiuni lituaniene. Lituanienii la acea vreme au găsit oportunitatea de a conspira cu Cavalerii Teutoni împotriva polonezilor.A Traveller's History of Poland, de John Radzilowski; Northampton, Massachusetts: Interlink Books, 2007, ISBN 1-56656-655-X, p. 63-65 Consecințele geografice ale uniunii dinastice și preferințele regilor Jagiellon au accelerat procesul de reorientare a teritoriilor poloneze de est.
Între 1386 și 1572, Polonia și Lituania s-au alăturat unei uniuni personale până în 1569, unde au fost conduși de o succesiune de monarhi ai dinastiei Jagiellon. Influența politică a regilor Jagiellon a fost în scădere în aceasta perioadă care era însoțită de rolul tot mai mare în administrația publică centrală și a problemelor naționale ale nobilimii funciare. Dinastia regală a avut totuși un efect stabilizator asupra politicii din Polonia. Era Jagiellonilor este adesea considerată a fi o perioadă de putere politică maximă, de mare prosperitate și o epoca de aur a culturii poloneze.
Evoluțiile sociale și economice
Sistemul de rentă feudală din secolele XIII și XIV, în care fiecare proprietate avea drepturile și obligațiile bine definite, a degenerat în secolul al XV-lea, atunci când nobilimea a înăsprit controlul producției, comerțului și a altor activități economice, creând multe intreprinderi agricole cunoscute sub numele de ferme (plățile feudale au fost înlocuite de munca forțată pe terenul stăpânului), a limitat drepturile orașelor și a împins majoritatea țăranilor la iobăgie.A Concise History of Poland, by Jerzy Lukowski and Hubert Zawadzki. Cambridge: Cambridge University Press, 2nd edition 2006, ISBN 0-521-61857-6, p. 68-69 Astfel de principii erau din ce în ce mai des sancționate de lege. De exemplu, Privilegiul Piotrków din 1496, acordat de regele Ioan Albert, interzicea achizițiile de terenuri din mediul rural de către orășeni și limitase numărul țăranilor care puteau părăsi satele. Orașele poloneze, lipsite de reprezentare națională, își protejau interesele și păstrau un anumit grad de auto-guvernare (consilii locale și instanțele), iar tranzacțiile au fost capabile să organizeze și să formeze breslele. Curând, nobilimea s-a scuzat de la datoria principală (serviciul militar obligatoriu, în caz de război). Nobilimea divizată în două straturi principale a fost instituționalizată (nu formalizată legal) în contribuția Nihil novi din 1505, care cerea regelui să consulte Seimul general, Senatul (oficialii cei mai înalți), precum și camera inferioară (regională) a deputaților, înainte de adoptarea oricăror modificări legislative. Masele de nobili polonezi obișnuiți au concurat sau au încercat să concureze cu rangul cel mai de sus din clasa lor, a magistraților, pe toată durata existenței independenței în Polonia.
Polonia și Lituania în uniunea personală din timpul Jagiellonilor
Primul rege al noii dinastii a fost Jogaila, Marele Duce al Lituaniei, sau Vladislav al II-lea Jagiello ca rege al Poloniei. El a fost ales rege al Poloniei în 1386, după ce a devenit catolic creștin și după căsătoria cu Hedviga de Anjou, fiica lui Ludovic I. A urmat ritualul latin de creștinare a Lituaniei. Rivalitatea lui Jogaila cu vărul sau Vytautas a avut loc în 1392 și în 1401 în Uniunea de la Vilnius și Radom, unde Vytautas a devenit Mare Duce al Lituaniei pe viață, sub supremația nominală a lui Jogaila.A Concise History of Poland, by Jerzy Lukowski and Hubert Zawadzki, p. 41 Acordul a făcut posibilă cooperarea strânsă între cele două națiuni care era necesară pentru a reuși în viitoarea luptă cu Ordinul Teutonic. Uniunea Horodło (1413) a dezvoltat relația și a acordat privilegii pentru Biserica Romano-Catolica (spre deosebire de Otodoxie), parte a nobilimii lituaniene.
Marele Război din 1409-1411, precipitat de revolta lituaniană în Ordinul controlat de Samogiția, a inclus Bătălia de la Grunwald (Tannenberg), unde armatele poloneze și lituaniene-rusești i-au învins cu succes pe Cavalerii Teutoni. Ofensiva care a urmat și-a pierdut impactul după asediul ineficient din Malbork (Marienburg). Eșecul preluării fortăreței și eliminarea teutonilor, a avut consecințe istorice grave pentru Polonia în secolele XVII, XIX și XX. Pacea de la Thorn (1411) i-a dat Poloniei și Lituanieni ajustări teritoriale, mai degrabă modeste, inclusiv Samogiția. După aceea, au existat negocieri și oferte de pace care nu au ținut mult. O încercare, un arbitraj nerezolvat a avut loc în cadrul Consiliului din Constance. Acolo, în 1415, Paul Vladimiri, rector al Academiei din Cracovia, a prezentat Tratatul Puterii Papale și a Împăratului în ceea ce privește păgânii, unde el a pledat pentru toleranță, a criticat modelele de conversie violentă a Cavalerilor Teutoni, și a postulat că păgânii au dreptul de a coexista pașnic cu creștinii și că au dreptul la independență politică. Această etapă a conflictului polono-lituanian cu Ordinul Teutonic s-a încheiat cu Tratatul de Melno în 1422. Un alt război a fost încheiat cu Pacea de la Brzesc Kujawski în 1435.
Mișcările husite și uniunea polono-maghiară
În timpul războaielor husite (1420 - 1434), Vladislav, Vytautas și Sigismund Korybut au fost implicați în manevrele politice și militare care priveau coroana cehă, oferită de husiții lui Vladislav Jagiellon în 1420. Zbigniew Oleśnicki a devenit cunoscut ca lider adversar al uniunii statului Husit Ceh.
Dinastia Jagiellonilor nu avea dreptul la succesiune ereditară automată, astfel că fiecare nou rege trebuia să fie aprobat de către nobilime. Vladislav a avut doi fii de la ultima sa soție, Sofia de Halshany. În 1430, nobilimea a fost de acord cu succesiunea viitorului Vladislav al III-lea, numai după ce regele a garantat satisfacerea noilor lor cerințe. În 1434, vechiul monarh a murit iar fiul său minor, Vladislav, a fost încoronat. Consiliul Regal condus de Episcopul Oleśnicki a preluat sarcinile domniei.
În 1438, opoziția cehă anti-habsburgică, în principal facțiunile husite, a oferit coroana cehă fiului cel mic a lui Vladislav al II-lea, Cazimir. Ideea care era acceptată în Polonia, peste obiecțiile lui Oleśnicki, a dus la a doua expediție militară poloneză nereușită cu Boemia.
După moartea lui Vytautas în 1430, Lituania a devenit implicată în războaie interne și în conflictele cu Polonia. Cazimir, trimis de către regele Vladislav într-o misiune acolo în 1440, a fost proclamat în mod surprinzător de lituanieni ca Mare Duce al Lituaniei, și a rămas în Lituania.
Oleśnicki a câștigat din nou mâna puterilor înalte și a urmărit obiectivul său pe termen lung a uniunii Poloniei cu Ungaria. La acea vreme, Turcia s-a angajat într-o nouă rundă de cuceriri europene și a amenințat Ungaria, care avea nevoie de un puternic aliat polono-lituanian. Vladislav al III-lea și-a asumat tronul Ungariei în 1440. Influențat de Iulian Cesarini, tânărul rege a condus armata maghiară împotriva Imperiului Otoman în 1443 și din nou în 1444. Ca și mentorul său, Vladislav a fost ucis în Bătălia de la Varna.
La sfârșitul vieții lui Vladislav, Polonia era practic condusă de magnatul Oleśnicki. Guvernarea de către demnitari era opusă în mod activ de către grupurile șleahtei. Liderul lor, Spytek de Melsztyn, a fost ucis în timpul unei confruntări armate în 1439, și i-a permis lui Oleśnicki să curețe Polonia de simpatizanții husiților rămași, oferindu-i oportunitatea de a urmări alte obiective personale fără nici o opoziție semnificativă.
Casimir al IV-lea Jagiellon
În 1445, Cazimir, Marele Duce al Lituaniei, a fost invitat să-și asume tronul polonez eliberat de moarte fratelui său Vladislav. Cazimir a fost un negociator dur și nu a acceptat condițiile nobililor polonezi pentru alegerea sa. În cele din urmă a ajuns în Polonia și a fost încoronat în 1447 după termenii săi. Devenind rege al Poloniei, Cazimir s-a eliberat de controlul Lituaniei iar în 1447 el a declarat ca nobilimea lituaniana să abiă drepturi egale cu șleahta poloneză. În timp, Cazimir a fost capabil să-l elimine de la putere pe Cardinalul Oleśnicki și pe grupul său, bazându-și propria putere asupra taberei mai mici a nobilimii de mijloc. Cazimir a revolvat, de asemenea, în favoarea sa, un conflict cu Papa și cu ierarhia Bisericii locale pentru a umple pozițiile vacante ale episcopilor.