Telciu (în , în ) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Bistrița-Năsăud, Transilvania, România.
Satul este atestat documentar din anul 1334, cu denumirea de Telekus, dar a purtat și numele de Chsech (originar din slavonă). Vechea biserică parohială, greco-catolică, construită în stil neoromanic, este una din cele mai mari biserici rurale din țară și a fost sfințită în anul 1922 de Iuliu Hossu, episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla.
Date geografice
Satul Telciu este situat pe cursul mijlociu al Văii Sălăuței, la vărsarea râului Telcișor în Sălăuța, la S-E de masivul vulcanic al Țibleșului și la S-V de munții Rodnei. Se învecinează cu: Romuli în N Dragomirești (Maramureș) în N-E Rebra și Rebrișoara în E Coșbuc în S Runcu Salvei (Salva), Suplai, Zagra în V Hidrografie Cele două râuri ce străbat localitatea sunt râul Sălăuța, care străbate satele Romuli și Fiad colectând apele Văii Strâmbei și râul Fiad. În zonă există și alte izvoare din munți; Telcișorul izvorăște de pe versantul sudic al munților Rodnei și adună în avale o serie de pâraie ca: V. Nisipului, V. Seacă, V. Poienii, V. Luștii, V. Tisei, V. Prisăcele, V. Stejarului și foarte aproape de vărsarea în Sălăuta celebra Vale a lui Stan zisă și Valea Dragostei.
Relief Localitatea Telciu dispune de o mare întindere montană și deluroasă Floră Păduri de foioase, conifere, pășuni, fânețe, floristică. Faună Fauna este reprezentată de câteva exponate de urși, lupi, căprioare și iepuri.
Istoric Date exacte despre întemeierea localității nu există, iar prima atestare documentară apare în 1245 într-un document al regelui Bela al IV-lea al Ungariei, în care a fost menționat ținutul Vallis Rodnensis (Vallis Vallachis), care se bucură de drepturi și imunități deosebite avute din vechime. Numele localității se pare că ar proveni din slavonul "CHSECH", care înseamnă vițel (legat eventual de neamul cehilor și moravilor, care erau răspândiți în întregul spațiu panonic). O localitate cu nume identic, Telč (în ), se află în Republica Cehă. În documentul emis de regele maghiar localitatea apare cu numele Chsech și era vorba de o însărcinare către comitele secuilor și preciza să fie ocupat teritoriul comunelor din Valea Rodnei și să fie administrate după drepturile și imunitățiile din vechime, iar din vechime să fie date la tezaurul regal anual 130 de mărci de aur. În acest document se precizează cu numele: "oppidum Radna (Rodna), Sanct Gurgh (Sângeorz), Rebra, Nyrmezeu (Feldru), Naszod (Năsăud), Salva, Chsech (Telciu), Macold (Mocod) și Zagra". Numele localității s-a transformat în timp de la Chsech la Csech, Check, Telc, Telici și apoi Telciu.
În 3 iunie 1475 regele Matia Corvin a emis un act prin care dispune desprinderea teritoriului cunoscut sub denumirea "Vallis Rodnensis", de la comitatul Dăbâca și alipirea la teritoriul orașului Bistrița, "Districtus Saxonicus", menționând clauza expresă ca aceste localități și locuitorii lor să aibă aceleași drepturi, libertăți și privilegii ca și populația săsească a districtului. De asemenea să depindă pe vecie de Bistrița și să plătească aceleași contribuții cuvenite regelui, ca și ceilalți locuitori.Valeriu Șotropa, Districtul grăniceresc năsăudean, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 10.
Argumentul recunoașterii statutului de oameni liberi din actul dat de regele Matia Corvin a rămas un leit-motiv în gândirea, mentalitatea și limbajul grănicerilor, fapt confirmat în mare parte de răzmerițele din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, precum și în discursul grănicerilor atât în timpul militarizării cât și după.Ioan Lumperdean, „La longue durée” în mentalitatea și limbajul grănicerilor năsăudeni. Repere economico-sociale și politico-naționale, în Revista Bistriței VIII, Editura Glasul Bucovinei, Iași, 1994, p. 141.
Militarizarea Văii Rodnei (1761-1764) a reprezentat pentru populația românească de pe teritoriul cuprins în raza regimentului grăniceresc, un act cu multiplă însemnătate, determinând schimbări majore atât în plan socio-politic cât și la nivelul sensibilității colective. Regimentul al II-lea năsăudean este una dintre unitățile confiniare înființate în a II-a jumătate a secolului al XVIII-lea pe teritoriul Transilvaniei și Banatului având recruți din rândul populației localnice, fiind prelungirea și completarea șirului de formațiuni grănicerești organizate anterior la frontiera de sud și sud-est a Imperiului Habsburgic.Valeriu Șotropa, Op. cit., p. 11.
Telciu era sediul companiei a X-a ce cuprinde grăniceri din Hordou, Bichigiu și Romuli.Valeriu Șotropa, Op. cit., p. 104. Opoziția inițială a localnicilor a culminat cu revolta din mai 1763 de la Salva, când grănicerii au refuzat să depună jurământul de credință, soldată cu martirajul bătrânului centagenar Tănase Tudoran, tras pe roată, și a altor patru persoane spânzurate. Motivele fundamentale ale acestui refuz au fost: neînțelegerea și severitatea manifestate de unele cadre ofițerești și extinderea obligațiilor asumate sub jurământ prin datoria de a lupta oriunde peste granițele imperiului, chiar si pe mare, și nu chestiuni confesionale. Au existat însă influențe inhibitorii, negative, venite dinspre patricienii sași ai Bistriței, precum și dinspre mișcările anarhiste ortodoxe din Transilvania, conduse de călugării Visarion Sarai și Sofronie de la Cioara, care vizau înlăturarea unirii religioase cu Roma a românilor transilvăneni.Carol Göllner, Op. cit., p. 41-44.; Valeriu Șotropa, Op. cit., p. 70.
Stăpânirea habsburgică, motivată de rațiuni politice proprii, a edificat cadrul legislativ ce a înlesnit românilor accesul la educație și mai apoi la o anumită stare de prosperitate, o primă măsură de mare însemnătate pentru evoluția ulterioară a românilor a fost înființarea Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) prin unirea religioasă de la sfârsit de secol XVII, inceput de secol XVIII. Reformismul iluminist austriac a marcat debutul procesului de instituționalizare a educației pentru românii ardeleni. După înființarea graniței militare s-au luat măsuri de mare importanță cu privire la dezvoltarea învățământului. Grănicerizarea locuitorilor și implicarea profundă a Bisericii Române Unite în îmbunătățirea procesului educațional, cultural si patriotic au avut o pondere covârșitoare în dezvoltarea învățământului și a sistemului educațional, în districtul grăniceresc. De asemenea o contribuție foarte importantă a avut și comandamentul militar, prin implicarea directă și susținerea financiară a demersurilor școlare, în derularea acestui proces. O primă măsură a fost dată imediat după înființarea regimentului năsăudean, în plină organizare, în 1764, măsură ce prevedea întemeierea a câte o școală la sediul regimentelor de graniță și în fiecare batalion, urmat în 1766 de un alt act normativ ce viza tot organizarea învățământului grăniceresc. După aceste acte normative, s-au înființat în etape succesive cinci școli triviale (Trivialschulen). În prima etapă, până în 1770, s-au înființat școli triviale la Năsăud, Maieru și Monor, iar în a doua etapă , în 1786 s-au înființat la Zagra și Prundu Bârgăului. La începutul secolului al XIX-lea, în 1816 și 1837 școala trivială din Maieru a fost mutată la Sângeorz, iar cea din Năsăud la Telciu. Acestea erau școli elementare, de trei ani, având trei discipline majore: citirea, scrierea și calcularea, având un program superior școlilor populare. Limba lor de predare a fost româna, până în 1837, când, datorită înființării școlilor comunale naționale, s-a hotărât ca în școlile triviale să se predea în limba germană. Aceste școli trebuiau să pregătească, între altele viitori subofițeri și funcționari ai districtului. Însă după 1852, ca urmare a noii politici imperiale, școlile triviale au trecut în subordinea ordinariatelor confesionale, îmbrăcând un caracter confesional (greco-catolic).Mirela Andrei, La granița Imperiului. Vicariatul Rodnei, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2006, p. 259; Ibidem, p. 261; Valeriu Șotropa, op. cit., p. 191; Ibidem, p. 192; Mirela Andrei, op. cit., p. 266; Valeriu Șotropa, op. cit., p. 192; Mirela Andrei, op. cit., p. 267).
La ideea împăratului Iosif al II-lea se înființează la Năsăud „Institutul Militar” (Militär-Erziehungshaus), un „Institut de creștere (educație) militar”, una din cele mai specifice instituții ale unui district militar. Prin hotărârea din 23 februarie 1782, împăratul încuviința folosirea din fondul de provente al regimentului a 6996 fl. În scopul înființării acestei instituții educaționale ce trebuia să pregătească viitoarele cadre necesare armatei și administrației precum și să favorizeze formarea de cetățeni disciplinați și credincioși. Mirela Andrei, op.cit., p.264.
Între 1825-1830 s-au înființat în toate satele grănicerești școli elementare naționale (National-Gemeinde-Schulen), pentru populația districtului militar aceste școli reprezentând cea mai apropiată și mai general frecventată categorie de școli.fragmente din "IMAGINEA "NEAMȚULUI ÎN MENTALITATEA COLECTIVA A GRĂNICERILOR NĂSĂUDENI ÎN SECOLUL XIX" DE V.S.COSMA Instituția graniței militare se desființează în 1851, fiind înființat apoi Districtul românesc Năsăudean din care face parte și localitatea Telciu.
La Telciu și în mai toate satele din Țara Năsăudului, migrația sezonieră nu a început odată cu anii 2000 și ridicarea vizelor în condițiile aderării României la UE, deși este clar că cele întâmplate în ultimii ani au provocat o mobilitate fără precedent a populației, cu consecințe profunde asupra vieții sociale și economice a comunității. Migrația joacă un rol important în istoria ultimelor trei secole ale comunității telcene. Includerea Telciului în granița militară habsburgică în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, schimbare care a adus scoaterea din iobăgie a populației transformate în grăniceri, a făcut ca în zonă să migreze locuitori din zonele învecinate, în special din Maramureș. Asta în condițiile în care diferitele conflicte militare în care erau implicați grănicerii, depopulau periodic localitățile de populația masculină.
Perioadele de foamete de la începutul secolului al XIX-lea, determinate de calamități naturale și de conflictele napoleoniene, au pus pe drumuri mulți locuitori ai ținutului, aceștia migrând sezonier sau definitiv în Moldova și Bucovina. Războaiele i-au purtat pe grăniceri prin toate colțurile Imperiului Habsburgic, inclusiv după desființarea graniței militare (1851), când o parte din foștii grăniceri a fost înrolată în noile formațiuni militare. Sfârșitul de secol XIX și începutul secolului al XX-lea au adus mirajul emigrării peste ocean, în Statele Unite ale Americii. În paralel cu migrația populației înspre alte orizonturi, înspre Telciu și localitățile învecinate au sosit o mulțime de evrei, astfel că până la deportările din timpul celui de-al doilea război mondial, în comunitatea Telciu s-a constituit o puternică comunitate iudaică. Ca dovadă a existenței acestei comunități a rămas cimitirul evreiesc din Macoviță și ceva clădiri centrale devenite subiect de interminabile procese. Sinagoga din centrul satului a dispărut de multă vreme.
Anii patruzeci, cu construirea căii ferate Salva-Vișeu, au adus în zonă celebrii brigadieri, pentru ca mai apoi, în anii comunismului, mulți telceni care se îndeletniceau cu tăiatul de lemne să devină migranți sezonieri, muncind „la butin” în diferitele colțuri ale țării. Acest tip de migrație s-a păstrat și în anii post-comunismului, inclusiv în prezent fiind un număr destul de mare de telceni care lucrează în afara satului, la exploatări forestiere. Din rândul acestora, mulți au plecat să taie lemne în străinătate, în special în Austria și Germania.