Casa de Wessex (cunoscută de asemenea sub numele de Casa Cerdic) este familia care a condus inițial regatul din sud-vestul Angliei, cunoscut sub numele de Wessex, din secolul al VI-lea, sub domnia lui Cerdic de Wessex, până la unificarea regatelor din Anglia.
Membrii familiei au devenit conducători în toată Anglia de la Alfred cel Mare, în 871, până la Edmund Braț-de-Fier. Această perioadă a monarhiei engleze este cunoscută ca fiind perioada Saxonă, deși domnia lor a fost adesea contestată, în special de către Danelaw și mai târziu de către regele danez Sweyn Forkbread, care a revendicat tronul în 1013 - 1014, în timpul domniei lui Ethelred cel Neinspirat. Sweyn și succesorii săi au condus până în anul 1042. După Harthacanute, a existat o scurtă restaurare a Saxonilor între 1042 și 1066, sub Eduard Confesorul și Harold Godwinson, care a fost membru al Casei Godwin. După Bătălia de la Hastings, un punct decisiv în istoria englezilor, William de Normandia a devenit rege al Angliei.
Anglo-saxonii au încercat să restabilească domnia prin Edgar Atheling, un nepot al lui Edmund Braț-de-Fier, însă nu au avut succes și urmașii lui William și-au asigurat domnia. Nepoata lui Edgar, Matilda a Scoției, s-a căsătorit mai târziu cu fiul lui William, Henric I, formând o legătură între cele două dinastii.
Conducătorii Angliei din Casa de Wessex Alfred cel Mare
180px|thumb|right
Alfred, al cincilea fiu al regelui Ethelwulf, s-a distins încă de tânăr în lupta împotriva „armatei" daneze. Încă din primul an al domniei sale, danezii conduși de regele Guthrun au năvălit în Wessex. Alfred se refugiază pe insula Athelney și revine spectaculos; se semnează un pact și se stabilește o frontieră între Danelaw și Wessex, danezii rămân stăpâni în est și nord iar Alfred domnește la sud de această frontieră. Pactul a fost incǎlcat. In 878 i-a invins pe danezi in lupta de la Edington.In 886 a recucerit Londra.
Alfred reorganizează armata de uscat și marina, justiția și educația. Înființează școli unde se poate învăța latina, engleza, călăria și vânătoarea cu șoimi. Din ordinul său se înceape o Cronică anglo-saxonă unde sunt notate anual principalele evenimente. El însuși a fost scriitor și traducător. A tradus Istoria ecleziastică de Beda, Istoria universală de Orosius, Regula pastorală de Grigore cel Mare, Mângâierile filozofiei de Boethius.
Eduard cel Bătrân
Eduard a fost al doilea copil supraviețuitor al lui Alfred cel Mare și a reginei Ealhswith. Nașterea lui Eduard nu a putut fi datată cu certitudine. Părinții lui s-au căsătorit în 868 iar cel mai mare frate, Æthelflæd, a fost născut curând după aceea. Este posibil ca Eduard să se fi născut în jurul anului 870, probabil între anii 874 și 877.
Când Alfred a murit, vărul lui Eduard, Æthelwold, fiul regelui Æthelred de Wessex, crescuse până la revendicarea tronului și începuse o revoltă. El a confiscat Wimborne din Dorset, unde tatăl său fusese îngropat, cât și Christchurch (atunci în Hampshire iar acum în Dorset). Eduard a mărșăluit până în Badbury pentru a declara război, însă Æthelwold a refuzat să plece din Wimborne. Abia atunci când Eduard a avut de gând să atace Wimborne, Æthelwold a așteptat lăsarea nopții pentru a se alătura danezilor de la Northumbria, iar Eduard a fost anunțat oficial ca rege. Acesta a fost încoronat pe 8 iunie 900, posibil la Kingston.
În 901, Æthelwold a venit cu o flotă în Essex și i-a încurajat pe danezii din Anglia de est să i se alăture. În anul următor, el a atacat Mercia engleză și nordul Wessexului. Eduard s-a răzbunat prin distrugerea estului Angliei, însă când s-a retras în sud, populația din Kent nu au vrut să-i asculte ordinele de retragere, astfel a fost interceptat de armata daneză. Cele două armate s-au întâlnit în Bătălia de la Holme la 13 decembrie 902. Potrivit cronicii anglo-saxone, danezii au păstrat locul de sacrificare dar au suferit pierderi grele, inclusiv Æthelwold și regele Eohric, în estul Angliei.
Relațiile cu nordul s-au dovedit problematice pentru Eduard. Cronica anglo-saxonă menționează că a făcut pace cu anglicanii de est și cu danezii din Northumbria, din necesitate. Există o mențiune cu privire la redobândirea Chesterului în 907, care poate fi un indiciu că orașul a fost luat prin luptă.
În 909, Eduard a trimis o armată pentru a hărțui regiunea Northumbria. În anul următor, oamenii din Northumbria s-au răzbunat prin atacarea Merciei, însă au fost întâmpinați de armata din Mercia și Saxonia de vest în Bătălia de la Tettenhall, unde danezii au fost distruși. Din acel moment, aceștia nu mai aveau să meargă la sud de râul Humber. Eduard a început construirea unor cetăți la Hertford, Witham și Bridgnorth. Această serie de cetăți au păstrat danezii la distanță. Au fost construite și alte forturi la Tamworth, Stafford, Eddisbury și Warwick.
Ethelweard
Cronica Anglo-saxonilor afirmă că Ethelweard a murit la scurt timp după moartea tatălui său, pe 17 iulie 924, iar aceștia au fost îngropați împreună la Winchester. Manuscrisul specifică faptul că el i-a supraviețuit tatălui său cu doar 16 zile. Cu toate acestea, o listă de regi din secolul al XII-lea îl menționează ca succesor al tatălui său și cu o domnie de patru săptămâni.
Conflictele documentelor au dus la înterpretari alternative, unii istorici moderni concluzionând că l-a succedat pe tatăl său în locul fratelui său vitreg, Athelstan, în timp ce alții susțin că Athelstan era singurul moștenitor al tatălui său. Alternativ, a fost sugerată o împărțire a domniilor, iar Cronicile raportează că Athelstan a devenit regele Mercianilor, și William de Malmesbury, deși nega domnia lui Ethelweard, raportează că Athelstan a fost educat la curtea Mercianiei de către mătușa sa, Æthelflæd. În opinia lui Simon Keynes, Ethelweard a fost recunoscut ca rege în Wessex și Athelstan în Mercia, deși este posibil ca Eduard să fi intenționat să divizeze regatul după moartea sa, iar liderii din Wessex să-l fi ales pe Ethelweard și cei din Mercia pe Athelstan.
Ethelweard a murit la 16 zile după tatăl său, la 2 august 924, la Oxford, și a fost îngropat la Winchester. Athelstan a avut dificultăți în a asigura acceptarea sa în Wessex și nu a fost recunoscut ca rege al anglo-saxonilor până la 4 septembrie 925.
Athelstan
180px|thumb|right
Când Eduard a murit în iulie 924, Athelstan a fost acceptat de către Mercia ca rege. Fratele său vitreg, Ethelweard a fost conducător în Wessex, dar a murit la câteva săptămâni după tatăl lor. Athelstan a întâlnit rezistență în Wessex timp de mai multe luni și nu a fost încoronat până în septembrie 925. În 927, el a cucerit ultimul regat viking rămas, York, făcându-l primul domnitor anglo-saxon al întregului regat al Angliei. În 934, el a invadat Scoția și l-a forțat pe regele Constantin al Scoției să i se supună, însă domnia lui Athelstan a fost resimțită de către scoțieni și vikingi, iar în 937 aceștia au invadat Anglia. Athelstan i-a învins în Bătălia de la Brunanburh, o victorie care i-a adus un mare prestigiu atât în Insulele Britanice cât și pe continent. După moartea sa în 939, vikingii au preluat din nou controlul în York, și nu a fost recucerit până în 954. Athelstan a centralizat guvernul. El a majorat controlul asupra producției prin întâlnirea cu persoanele de rang înalt din zonele îndepărtate a consiliilor sale. În aceste întâlniri au participat și conducătorii din afara teritoriului său, în special regi din Țara Galilor, care i-au recunoscut astfel suzeranitatea. Mai multe texte legale au supraviețuit de la domnia sa decât la oricare alt rege englez din secolul al X-lea. Acestea arată îngrijorarea cu privire la jafurile pe scară largă, precum și amenințarea pe care a reprezentat-o ordinea socială. Reformele sale juridice au fost construite pe baza celor ale bunicului său, Alfred cel Mare. Athelstan a fost unul dintre cei mai religioși regi din Saxonia de vest, și a fost cunoscut pentru colecția sa de relicve și de fondator al bisericilor. Casa lui a fost centrul de învățare englez în timpul domniei sale și a pus bazele pentru reforma monarhală benedictă mai târziu în acel secol. Nici un alt rege saxon de vest nu a jucat un rol mai important în politica europeană ca Athelstan și a aranjat căsătoriile mai multor surori ale sale cu conducătorii continentali.
Edmund Magnificul
180px|thumb|left
Edmund a venit la tron ca fiu al lui Eduard cel Bătrân, nepotul lui Alfred cel Mare, strănepotul lui Ethelwulf de Wessex, stră-strănepotul lui Egbert de Wessex și stră-stră-strănepotul lui Ealhmund de Kent. La scurt timp după proclamarea sa ca rege, el a trebuit să se confrunte cu mai multe amenințări militare. Regele Olaf al III-lea Guthfrithson cucerise Northumbria și invadase Midlands. Atunci când Olaf a murit în 942, Edmund a recucerit Midlands. În 943, Edmund a devenit nașul lui Olaf de York. În 944, Edmund a avut succes în recucerirea Northumbriei. În același an, aliatul lui Olaf de York a pierdut tronul și a plecat la Dublin, în Irlanda. Olaf a devenit rege la Dublin și a continuat să fie aliatul nașului său. În 945, Edmuns a cucerit Strathclyde, dar a cedat teritoriul regelui Malcolm I al Scoției, în schimbul unui tratat de sprijin militar reciproc. Edmund a stabilit astfel o politică de granițe sigură cât și relatii pașnice cu Scoția. În timpul domniei sale începea renașterea mănăstirilor din Anglia.
Una dintre ultimele mișcări politice ale lui Edmund a fost rolul său în restaurarea lui Ludovic al IV-lea al Franței la tron. Ludovic, fiul lui Carol cel Simplu și a surorii vitrege a lui Edmund, Eadgifu, a locuit la curtea saxonilor până în 936, când s-a întors să fie încoronat rege al Franței. În vara anului 945, el a fost capturat de către nordici la Rouen și ulterior a fost eliberat și predat Ducelui Hugh cel Mare, care l-a ținut în custodie. Cronicarul Richerus susține că Eadgifu le-a scris atât lui Eduard cât și lui Otto I, în care le solicita sprijinul pentru fiul ei. Edmund a răspuns prin trimiterea unor amenințări furioase, iar Ludovic a fost restaurat ulterior.
Edred
Cronica Anglo-saxonă din anul 946 a întregistrat că Eadred a redus toate teritoriile din Northumbria sub controlul său, iar scoțienii i-au acordat jurământ că i se vor supune. Cu toate acestea, Eadred s-a confruntat curând cu o serie de provocări politice în Saxonia de nord. Există unele dificultăți notorii cu privire la cronologia evenimentelor descrise în sursele istorice, însă este clar faptul că au existat doi prinți scandinavi care s-au proclamat regi în Northumbria.
Olaf Sihtricson, cunoscut sub numele de Amlaíb Cuarán ("Sandal"), a fost rege în Northumbria la începutul anului 940, când a devenit finul lui Edmund, însă a fost alungat mai târziu. Apoi el l-a succedat pe vărul său la Dublin, dar după o înfrângere grea în 947, el a fost din nou forțat să își încerce norocul în altă parte. La scurt timp după aceea, Olaf a revenit și a redobândit regatul York. Este posibil ca Eadred să-i fi tolerat prezența lui Olaf, însă Olaf a fost demis din guvernare pentru a doua oară de către poporul din Northumbrian, de această dată în favoarea lui Eric, fiul lui Harald.
Cel de-al doilea a fost Eric, care fusese regele Norvegiei. După o serie de operațiuni de succes, el a venit în Northumbria și s-a stabilit ca rege. Regele Eadred a răspuns dur dezertorilor din nord prin lansarea unui raid distructiv în Northumbria, care includea în special arderea bisericilor și a mănăstirii Ripon, fondată de Sf. Wilfrid. Deși forțele sale au suferit pierderi grele în Bătălia de la Castleford, Eadred a reușit să-și verifice rivalul, promițându-i susținătorilor acestuia că va fi un haos și mai mare dacă aceștia nu-l părăsesc pe prințul străin. Poporul din Northumbria l-au ascultat pe rege și i-au plătit despăgubiri.
Edwy cel Frumos
180px|thumb|right