thumb|upright=0.6|Pagina 28 din jurnalul lui Patrick Breen în care sunt înregistrate faptele petrecute la sfârșitul lunii februarie 1847, printre care: „Doamna Murphy a spus ieri că ar trebui să înceapă să-l mănânce pe Milt. Nu știu dacă a făcut-o deja, e alarmant.” Expediția Donner (în , numită uneori și Expediția Donner-Reed) se referă la un grup de pionieri americani care, la sfârșitul secolului al XIX-lea, au plecat spre California cu o caravană de căruțe. Întârziați de o serie de conjuncturi nefavorabile și greșeli, au fost nevoiți să petreacă iarna 1846 și 1847 în zăpezile din Sierra Nevada. Unii dintre emigranți au recurs la canibalism pentru a supraviețui, hrănindu-se cu tovarășii lor morți de foame sau de boală. Pentru călătoria spre vest, în mod normal erau necesare între patru și șase luni, dar expediția Donner a ales să urmeze un traseu nou numit Hastings Cutoff (scurtătura lui Hastings), care traversa munții Wasatch și Deșertul Marelui Lac Sărat. Terenul accidentat și diversele dificultăți întâlnite în timpul călătoriei de-a lungul râului Humboldt, în actuala Nevada, au dus la pierderea mai multor animale și căruțe, ceea ce a provocat disensiuni în cadrul grupului.
La începutul lui noiembrie 1846, expediția a ajuns la Sierra Nevada, unde a fost blocată de o ninsoare abundentă pe munte, în vecinătatea lacului Truckee (astăzi lacul Donner). Proviziile de mâncare erau pe terminate și la jumătatea lunii decembrie un grup de persoane a decis să plece pe jos, pentru a căuta ajutor. De la Sacramento au plecat echipe de salvare, care au încercat să ajungă la emigranți, dar prima echipă de salvare a ajuns în februarie 1847, la patru luni după ce caravana rămăsese blocată. Doar 48 din cei 87 de membri au supraviețuit și au ajuns în California.
Istoricii au descris episodul drept una din cele mai mari tragedii din istoria Californiei și, în general, a colonizării vestului.McGlashan, p. 16, Stewart, p. 27
Context thumb|right|Tabără de emigranți cu corturi și căruțe acoperite în vecinătatea râului Humboldt în Nevada, 1859 În deceniul anilor 1840, Statele Unite au cunoscut o creștere remarcabilă a numărului de pionieri, persoane care hotărau să-și lase casele din est pentru a se stabili în Oregon și în California. Unii dintre ei, ca și Patrick Breen, vedeau California ca un loc în care ar fi fost liberi să trăiască într-un mediu cultural complet catolic,Enright, John Shea (decembrie 1954) The Brenns of San Juan Bautista: With a Calendar of Family Papers, California Historical Society Quarterly 33, p. 349-359 în timp ce alții erau împinși de crezul în Manifest Destiny, o filozofie care afirma că pământul dintre oceanele Atlantic și Pacific aparținea americanilor și că este de datoria lor să îl colonizeze.Rarick, p.11 Cea mai mare parte dintre caravanele care urmau traseul , ce pornea din , Missouri, pentru a ajunge la . Mergând într-un ritm de aproximativ 24 de kilometri pe zi,Rarick, p. 18, 24, 45 călătoria dura între patru și șase luni.Bagley, p. 130 Traseul urma în general cursul râurilor până la South Pass, o trecătoare în Wyoming, relativ ușoară pentru căruțe. De acolo căruțele puteau alege diverse rute pentru a-și continua drumul.Rarick, p. 45
Unul dintre primii emigranți, , a plecat în 1842 în California, pe care o considera un „pământ al făgăduinței” ce nu fusese colonizat încă. Pentru a atrage coloniști, el a publicat „Ghidul emigrantului spre Oregon și California”.Rarick, p. 47 În acest ghid, el a descris o cale directă de acces care trecea prin Marele Bazin și i-ar fi purtat pe emigranți prin munții Wasatch și prin Deșertul Marelui Lac Sărat.Rarick, p. 69 Dar Hastings nu parcursese în realitate traseul propus în ghid până în anul 1846, când a călătorit din California până la Fort Briger; fortul, care era o minusculă stație de aprovizionare condusă de și de asociatul lui, , se găsea pe râul Black Forts, în Wyoming. Hastings s-a oprit la fort și a încercat să-i convingă pe emigranți să o ia spre sud și să urmeze ruta propusă de el. Până în 1846, Hastings era unul dintre cei doi oameni care au traversat în mod sigur partea sudică a Deșertului Marelui Lac Sărat, dar niciunul dintre ei nu a călătorit cu căruțe.
Partea cea mai dificilă a călătoriei o constituiau însă ultimii 160 km prin Sierra Nevada. Acea zonă de munte cuprindea 500 de vârfuri distincte la altitudini peste 3700 de metri,Rarick, p. 105 iar partea orientală a Sierrei Nevada era extrem de abruptă. Din cauza înălțimii și a vecinătății cu Oceanul Pacific, în această zonă cade cea mai mare cantitate de zăpadă din nordul Statelor Unite. Deci sincronizarea era fundamentală: după plecarea din Missouri pentru a traversa vastele câmpii sălbatice deschise până în California sau Oregon, trebuia să fie siguri că nu li se vor împotmoli căruțele în noroiul produs de ploile primăvăratice, sau din cauza abundentelor ninsori montane, care începeau în septembrie, și că boii și caii vor avea iarbă destulă pentru a se hrăni.Rarick, p. 17
Familiile În primăvara anului 1846, aproape 500 de care au plecat din Independence spre vest.Rarick, p. 33 În , la coada caravanei se afla un grup de nouă căruțe, care transportau 32 de membri ai familiilor Reed și Donner și angajații lor.Rarick, p. 8 George Donner era originar din Carolina de Nord, dar de-a lungul timpului s-a mutat în Kentucky, Indiana și Texas. În 1846, el era un țăran bătrân, la 62 de ani, ce trăia la Springfield, în Illinois. Donner a luat-o cu el pe soția sa Tamsen, de patruzeci și patru de ani, și pe cele cinci fiice cu vârste cuprinse între trei și treisprezece ani. Grupului i s-a alăturat fratele mai mare a lui George, Iacob Donner, împreună cu soția, doi tineri, fiii vitregi și cinci copii, cel mai mare de nouă ani.
James F. Reed era un emigrant irlandez înstărit care se stabilise în Illinois în 1831. Cu el călătoreau soția Margret, fiicele Patty și Virginia, fiii James și Thomas și soacra Sarah Keynes. Keynes suferea de tuberculoză într-un stadiu avansat și a murit la 28 mai.Johnson, p.181 Reed spera că clima din vest îi va fi prielnică soției, care avea sănătatea șubredă.Rarick, p. 20 Reed comandase pentru familia sa un car mai mare, foarte utilat, pe care mai târziu Virginia l-a descris ca pe „un palat pe roți pentru pionieri”, asemănându-l cu un vagon de tren de lux. Echipat cu scaune cu arcuri și o sobă, avea nevoie de opt boi pentru a fi tras. Familia era acompaniată de o servitoare și de numeroși angajați, care se ocupau de bovine.
În prima săptămână după ce au părăsit Independence, familiilor Reed și Donner li s-a alăturat un grup de 50 de care, conduse de William H. Russell.Rarick, p. 18 Până în 16 iunie grupul a străbătut 450 de mile (724,2 km) și trebuia să parcurgă alte 200 de mile (321,27 km) înainte de a ajunge la Fort Laramie, în Wyoming. Erau în întârziere din cauza ploilor și a unui râu ale cărui ape crescuseră din cauza ploilor, dar Tamsen Donner îi scria unei prietene din Springfield: „În realitate, chiar dacă nu am trecut printr-o experiență mai rea decât aceasta, problema cea mai mare a fost să ne hotărâm să plecăm.”Rarick, p. 30 Virginia Reed, tânără adolescentă la data călătoriei, și-a amintit, după ani, că în prima parte a drumului, fusese „perfect fericită”.Stewart, p. 26.
De-a lungul drumului s-au alăturat caravanei alte familii. O văduvă, Levinah Murphy, care era capul unei familii compuse din treisprezece persoane, printre care cei cinci fii adolescenți și cele două fiice cu respectivele familii. Familia Eddy, condusă de un tânăr însoțit de soția și fiul său. Patrick Breen era împreună cu soția Peggy și cei șapte copii, toți băieți în afară de ultima născută (Isabelle, în vârstă de 11 luni). Familiei Breen i s-a alăturat vecinul Patrik Dolan, de 40 de ani, necăsătorit, și un negustor de vite, Antonio.Stewart, p. 19-20, Rarick, p. 50-52 Lewis Keseberg, un emigrant german s-a alăturat grupului împreună cu soția și fiica sa; un alt copil se va naște în timpul călătoriei. Doi bărbați, Spitzer și Reinhard, împreună cu un cuplu german, familia Wolfinger și lacheul lor, „Dutch Charlie” Burger s-au alăturat și ei expediției. Alături de ei călărea un bătrân emigrant belgian, Hardkoop. Luke Halloran, un tânăr belgian bolnav de tuberculoză, trecea de la o familie la alta, deoarece nimeni nu avea timp să se ocupe de el.Stewart, p.21-22
Scurtătura Hastings Pentru a face publicitate noului traseu, Hastings a trimis câțiva călăreți cu scrisori pentru călători. În 12 iulie Reed și Donner au primit una dintre scrisori.Johnson, p. 6-7 Hastings îi avertiza că în California s-ar putea aștepta la ostilități din partea autorităților mexicane și îi sfătuia să se organizeze în grupuri mari. De asemenea, el susținea că a găsit un traseu nou, mai bun pentru a ajunge în California și că îi va aștepta la Fort Bridger, pentru a-i călăuzi pe noua scurtătură.
thumb|left|upright=2.5|Harta cu traseul expediției Donner. Linia portocalie arată scurtătura Hastings care le-a prelungit călătoria cu 150 de mile (circa 240 km) Ajunși la râul Little Sandy, cea mai mare parte a caravanei a hotărât să urmeze vechiul traseu, care trecea pe la Fort Hall. Un grup mai mic a ales să meargă la Fort Bridger și avea nevoie de un conducător. Majoritatea bărbaților grupului erau tineri emigranți europeni și nu erau considerați potriviți pentru acest rol. James Reed trăia de mulți ani în America, era mai bătrân și avea experiență din armată, dar din cauza atitudinii sale despotice, nu era simpatizat în cadrul grupului, care îl considera un aristocrat arogant și infatuat.Stewart, p. 16-18 Astfel a fost ales Donner, care era născut în America, era matur, avea experiență și avea un caracter liniștit și binevoitor.Stewart, p. 14 Deși majoritatea membrilor expediției erau înstăriți după standardele din acea vreme, puțini dintre ei aveau aptitudinile și experiența necesare pentru a călători prin munți și zone aride și nu știau să comunice cu băștinașii locului.Stewart, p. 23-24
Ziaristul Edwin Bryant a ajuns la Black Fork cu o săptămână înaintea expediției Donner. Văzând prima parte a traseului, a realizat că era un drum dificil pentru carele grupului, mai ales cu atâția copii și atâtea femei. S-a întors la Black Fork și a lăsat scrisori pentru unii membri ai grupului, în care i-a îndemnat să nu urmeze scurtătura.Rarick, p. 56 Când expediția Donner a ajuns la Black Fork, în , Hastings era deja plecat, în fruntea grupului Harlan-Young. Jim Bridger, al cărui punct comercial ar fi avut un câștig substanțial dacă emigranții ar fi început să folosească scurtătura Hastings, le-a spus membrilor expediției că scurtătura era un drum plăcut, lipsit de dificultăți și de indieni ostili și că ar fi scurtat călătoria cu 350 de mile (563,27 km). Apa se găsea ușor pe parcurs, chiar dacă avea să fie nevoie de două zile pentru a traversa albia secată a lacului, lungă de 30–40 de mile. Reed a rămas foarte impresionat de aceste informații și a insistat să se urmeze scurtătura Hastings. Nimeni din cadrul grupului nu a primit scrisorile de avertizare ale lui Bryant. În jurnalul său, Bryant susține că în mod cert Bridger a ascuns scrisorile, punct de vedere împărtășit mai târziu și de Reed.Stewart, p. 25-27, Rarick. p. 58La Fort Laramie, Reed îl întâlnise pe James Clyman, un vechi prieten, care venea din California. Clyman i-a spus să nu o ia pe scurtătură deoarece carele nu ar fi putut să o parcurgă, și că informațiile date de Hastings erau inexacte. (Rarick, p. 47), J. Quinn Thornton a luat parte la călătorie cu Reed și Donner și în cartea sa From Oregon and California in 1848 l-a definit pe Hastings Baronul de Münchhausen al călătorilor din acele zone. (Johnson, p.20) Tovarășul ei de călătorie, J. Quinn Thornton, observa că Tamsen Donner era „deprimată, tristă și descurajată” la gândul de a părăsi traseul principal și de a urma sfatul lui Hastings, pe care-l considera „un aventurier egoist”.Johnson, p. 22