Muzeul Viticulturii și Pomiculturii

Muzeul Viticulturii și Pomiculturii este un din Golești, amplasat în Curtea Goleștilor de la Ștefănești, pe drumul național care leagă Piteștiul de București.

Este organizat în două secții: Conacul familiei Golescu și Muzeul Etnografic în aer liber.

Începuturile Muzeului Golești În preajma celui de-al doilea război mondial, conacul și dependințele de la Golești au rămas în paragină. În urma descoperirii colecției complete de scrisori ale Goleștilor, George Fotino s-a hotărât să le publice în anul 1939. astfel, a văzut lumina tiparului, monumentala lucrare „Din vremea renașterii naționale a Țării Românești. Boierii Golești”. Entuziasmul cercetătorului l-a determinat să ceară sprijin material pentru restaurarea conacului și dependințelor, Institutului Național al Cooperației condus, în acea vreme, de inginerul George Minescu. Întreaga operă de restaurare a fost încredințată reputatului arhitect Horia Teodoru. Astfel, au fost salvate, în anii 1942-1944, conacul și dependințele care, ulterior, au fost transformate în muzeu, purtând numele cărturarului Dinicu GolescuGeorge Potra, Goleștii - mozaic documentar, în rev. „Museum”, vol. III, Imprimeria Sibiu, 1980, p. 156..

Perioada de restaurare a ansamblului Goleștilor, cuprinsă între 9 iunie 1942 – 14 iulie 1944, a fost coordonată de inginerul Corneliu Săndulescu, diriginte de șantier numit de Institutul Național al Cooperației – un profesionist desăvârșit, care a reconstruit, cu sprijinul unor echipe de muncitori dificil constituite, un excepțional monument istoric.

Destoinicia acestui om remarcabil se reflectă și în preocuparea de a întocmi un memoriu detaliat asupra lucrărilor de restaurare de la Casa Goleștilor, sarcină asumată și dificil de realizat în absența documentelor de șantier (caiet de măsurători și atașamente, caiet de dispoziții de șantier, jurnal), ce fuseseră depuse la sediul INCOOP în 1944, la încheierea misiunii.

Memoriul inginerului Săndulescu a fost scris în noiembrie 1969, la 14 ani după pensionarea sa pentru boală și pierderea capacității de muncă, la îndemnul inginerului George Minescu, fost director general al INCOOP.

Bugetul inițial necesar pentru restaurarea conacului, obținut prin strădania inginerului George Minescu, în sumă de 2.000.000 lei, a depășit, până la sfârșitul lucrărilor de restaurare, cifra de 24.000.000 lei, ceea ce reprezintă un efort financiar semnificativ în slujba istoriei culturii românești.

Conacul restaurat a beneficiat de multe donații, care au constituit colecția inițială a muzeului: ultimii Golești au dăruit obiecte mici, care le-au aparținut, precum și biroul pe care Carol I a semnat primul act din timpul domniei și și anume grațierea mitropolitului Calinic Miclescu, cel care s-a împotrivit aducerii unui prinț străin la domnia țării. De asemenea, tablourile originale ale Goleștilor, pictate de C.D. Rosenthal, au fost puse la dispoziția pictorului Nicolae Grant, spre a fi copiate și etalate în conacVasile Novac, Goleștii și Gorjul, în rev. „Museum”, vol. III, Imprimeria Sibiu, 1980, p. 136..

Conacul familiei Golescu Arhitectura miniatura|Conacul GoleștiMonumentele datate, îndeobște în secolele al XVII-lea, XVIII-lea și al XIX-lea, aparțin categoriei de edificii pe care Europa îl știa ca „maison de pleisance”, „lustchloss” sau „county house”, cu rădăcini în arhitecturile efemere și de „zăbavă” ale epocii fanariote, dar și în epoca pre-brâncovenească.

Până în anul 1948 viața s-a desfășurat normal în aceste reședințe, unde în ambientul saloanelor sau al bibliotecilor s-au organizat fastuoase recepții. Era o perioadă ce amintea de „La Belle Epoque”, epocă în care membrii aristrocrației române duceau o existență ce pendula între tumultul cotidian al „Micului Paris” și liniștea „vieții de țară” pe care tot mai mulți boieri o preferau celei din București.

Reședințele boierești din România au început să apară în spațiul nostru încă din secolul al XVI-lea și au cunoscut perioada maximă de înflorire în cel de-al XIX-lea veac. De la primele exemplare de arhitectură civilă care se mai păstrează astăzi în faima lor originală (exemplele cele mai elocvente fiind curtea boierească de la Golești sau palatele brâncovenești de la Potlogi și Mogoșoaia) și până la clădirile edificate în secolul al XIX-lea în stil eclectic, toate aceste clădiri demonstrează europenitatea noastrăMarius Popescu, Constantin Iliescu, Monumentele patriei noastre. Golești, Editura Meridiane, București, 1971, p. 82..

Toate aceste conace și palate au adăpostit prețioase colecții de artă, tablouri, antichități, numismatică, argintărie, mobilier, cărți, tapiserii, obiecte de cult, documente și albume de familie, acte de moșie, din care o parte infimă a putut fi salvată după instaurarea regimului comunist. Multe dintre aceste conace au găzduit sedii de CAP-uri, IAS-uri, cămine sau școli, iar patrimoniul lor fie a fost iremediabil pierdut, pentru multe dintre ele, fie împărțit între reprezentanții autorităților și localnicii fideli noului regim.

Istoria conacelor și palatelor românești nu poate fi testată decât în strictă interdependență cu istoria familiilor aristocratice care le-au construit. Aceste clădiri nu aveau numai o funcție utilitară – ca reședință de țară și loc de administrare a moșiilor -, ci și rolul de a marca poziția socială a familiilor aristocratice. Bogați, culți și rafinați, școliți la cele mai prestigioase universități din Apus, aristocrații români de la cumpăna veacurilor XIX și XX vor juca un rol important în viața politică (în multe conace s-au luat decizii importante pentru istoria României, la Golești, la Florica Brătienilor, la Gherganii lui Ion Ghica, la Ruginoasa lui Cuza-Vodă sau la Țibăneștii lui Petre Carp), alții vor fi adevărați mecena ai culturii, colecționari de artă, pasionați bibliofili (Barbu Slătineanu, George Manu, Brătienii, George Sturdza, Roznovanii, Istrate Micescu, Teodor Văcărescu, etc.).

Perioada „puterii populare” de după 1948 a marcat nefast aceste edificii, fiind caracterizată de exproprieri, confiscări, distrugerea patrimoniului mobil și al colecțiilor de artă adăpostite în aceste clădiri, demolarea multora dintre ele, incendierea și risipirea unor biblioteci extrem de valoroase (biblioteca Brătienilor de la vila Florica-Argeș), la care s-a adăugat indiferența localnicilor care și-au însușit numeroase bunuri. Comisia Monumentelor Istorice a salvat ce se mai putea salva, clasând multe dintre aceste clădiri ca monument istoric.

În acest spațiu viața boierilor era considerată simplă și patriarhală. Autoritatea stăpânului de moșie nu părea să aibă nici o concurență reală, nici chiar pe cea reprezentată de stat. Aici timpul se scurgea mult mai încet, iar schimbările erau mai lente. Petrecerea vieții la țară, într-un mediu conservator simboliza, pe de o parte, dorința de păstrare a identității naționale, pentru aceia care se simțeau amenințări de asimilare, tot mai accentuată, a stilului de viață occidental.

Preluând obiceiurile mondene ale aristocrației europene, elita românească va adapta și în acest spațiu moda petrecerii anotimpului de vară la conacele de țară. În respectivul context, locuința de pe moșie se schimbă, se deschide spre spațiul public, adică spre activitățile sociale tipice aristocrației. Era, de asemenea, o încercare, pentru aristocrația românească, de întărire a atributelor nobiliare, având în vedere că deținerea de pământ semnifică, în orice societate, confirmarea statutului privilegiat.

Existau persoane care nu sufereau orașele, pe care le considerau centre ale „ispitei”, ale înstrăinării umane de adevăratele valori, ale înstrăinării de natură. Viața la țară poate semnifica o relativă izolare de lume, un refugiu pentru cei care își doresc o viață liniștită, pentru cei care fug de agitația politică sau pentru cei care au probleme de natură financiară. Aici proprietarul rămâne, pentru multă vreme, stăpân absolut, iar moșia sa, un adevărat stat în stat. Aici sentimentul libertății era mai deplin. Reședința de la țară a constituit și adăpostul celor care se refugiau la grozăvia ocupațiilor militare sau care fugeau de persecuții și intrigi politice.

Casa de la Golești a devenit pentru această familie un bastion în apărarea tradițiilor, care presupuneau, printre altele, menținerea veșmintelor populare, și un centru în promovarea educației printre copii aparținând diverselor categorii sociale, dar și un reper pentru zona filantropică (bolnița marelui ban Radu Golescu, sponsor printre alți boieri al Spitalului Filantropia din București). Moșia devine o mică republică autonomă, cum aprecia chiar Zinca Golescu.

Pentru reprezentanții clasei privilegiate, viața la țară putea semnifica așadar un refugiu, un spațiu al recuperării identității nobiliare, al consolidării privilegiului social, accentuat de statutul de posesor de pământ. Dimpotrivă, pentru cei perfect integrați în viața citadină, existența rurală nu este decât o formă de diversitate, de amuzament sau conveniență socială, având în vedere mutarea sezonieră la țară devenise, la jumătatea secolului al XIX-lea, un fel de obligație mondenă, impusă în funcție, adeseori de sezonul de vânătoare. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea se trece de la acel mod de viață, bazat pe activitățile economice tradiționale și pe treburile casnice, la un alt model prin care, cedarea aproape totală a activităților administrative arendașilor va îndepărta pe proprietari de realitățile lumii țărănești. Rădăcinile acestui fenomen trebuie căutate în zona generației pașoptiste care, școlită în Occident, se va detașa de tot ceea ce aparține stilului de viață oriental adus de fanarioțiAnastasie Iordache, Pe urmele Goleștilor, Editura Sport-Turism, București, 1982, p. 82..

În evoluția planului arhitectural al ansamblului de la Golești se disting patru etape: cea dintâi când s-a ridicat conacul (1639-1640), trebuie menționată de asemenea, deoarece, în aceeași perioadă a fost ridicată și biserica cu Hramul Sf. Treime (1646); cea de-a doua a corespuns refacerii curții de la Golești de către spătarul Radu Golescu între anii 1784-1807, după ce conacul a ars în anul 1716. A urmat restaurarea între anii 1942-1944 iar, în anul 2015, ansamblul medieval a intrat într-o nouă etapă de restaurare.

Contextul politic, social, economic a favorizat la rândul său inițiativa artistică din ambele țări, mecenatul cultural fiind, de astfel, o permanență. Actul aulic a fost îndeaproape urmat de gestul marii boierimi sau al clerului înalt, la o altă scară decât în secolele precedente și în ceea ce privește programul civil (palate domnești, case orășenești sau conace la țară). La mijlocul secolului al XVII-lea, marea boierime a ridicat atât ctitorii laice cât și ecleziastice, care nu îndeplineau doar rol utilitar și de apărare a domeniului împotriva dușmanilor, ci mai mult, de soluționarea unei armonii între spațiul exterior și interior.

Astfel că, ridicarea unei construcții impunătoare era tot atât de apreciată ca o faptă de arme, iar actul ctitoricesc trebuia astfel conceput și realizat, încât faima ctitorului și cu ea încrederea în puterea și bogăția sa, trebuia să-i asigure respectul contemporanilor și să-i întărească poziția în rândurile societății timpului, în primul rând, în fața domniei care distribuia și rangurile dregătoriilor.

Într-o descriere a reședințelor boierești din secolul al XVII-lea, Paul de Alep a notat că boierii valahi, după ce ieșeau din slujbele de la domnie,se retrăgeau la curțile întărite. „Fiecare are întotdeauna lângă casa lui o mănăstire mare înzestrată cu danii și fiecare boier se întrece cu cei de-o seamă cu el în ceea ce privește frumusețea clădirii și a lucrăturii. Ei pun toată mândria lor în aceste lucruri. Când vreunul din ei este scos din slujbă, el se retrage pentru tot restul vieții în satele sale și își are mănăstirea lui alături”.