Reeducarea în România comunistă

Reeducarea în România comunistă a fost un ansamblu de procese demarat după instalarea regimului comunist la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, având ca țintă populația țării in general, respectiv elementele considerate ostile regimului, în particular. Acest articol se ocupă de cea de-a doua categorie, în speță prizonierii politici din închisorile și lagărele de muncă forțată. Scopul reeducării era îndoctrinarea elementelor vizate cu ideologia marxist-leninistă, ceea ce fi urmat să rezulte în lipsa unei rezistențe active sau pasive la adresa partidului comunist. Din acest motiv, principala țintă a reeducării au fost deținuții politici. Reeducarea s-a efectuat fie prin mijloace pașnice, de convingere: propagandă comunistă, fie prin mijloace violente de tipul reeducării de la Pitești.

Fundamentul teoretic 200px|right|thumb|Anton Makarenko, părintele reeducării sovietice. Substratul teoretic pentru reeducarea comunistă l-au constituit principiile fundamentate de Anton Semionovici Makarenko, un pedagog sovietic născut în 1888 în Ucraina. Având ca pregătire teoretică un curs de pedagogie de un an, din 1920 până în 1932 devine liderul, pe rând, al unei colonii de delincvenți minori vagabonzi, respectiv al unei colonii pentru minori. Principiile pe care le-a folosit în educația acestor copii au fost enunțate ulterior în lucrările sale Poemul Pedagogic, respectiv Marșul Anului '30. Pedagogia lui Makarenko se mulează practic ideologiei comuniste. În primul rând, se bazează pe colectiv, o noțiune centrală a pedagogiei sovietice, și nu pe individ. Aceasta se situează în contrast cu pedagogia capitalistă, burgheză, centrată pe individ. Colectivul este văzut ca un tip de organizare cu caracteristici ideologice, și conducere unică, asemănătoare partidului comunist. Însă principala idee a pedagogiei rezidă în distincția observată între educație și reeducare. Dacă educația unui individ presupune o evoluție îndelungată, reeducarea acestuia se poate face doar printr-o așa numită explozie, un șoc care sa-i spulbere vechile principii și sa-l facă ușor influențabil pentru inocularea unor noi idei.

Explozia lui Makarenko are loc ea însăși în colectiv. Astfel, reeducatul, neavând nicio alta șansă, caută scăparea tocmai în integrarea în colectivul care l-a încolțit. Individul nu mai există, doar colectivul. Acest principiu educațional va constitui fundamentul reeducării de la Pitești. În fine, definiția moralității a constituit un alt factor important. Aceasta urmează idea enunțată de Lenin, care afirma că orice acțiune care urmărește interesul partidului este morală, respectiv orice acțiune care dăunează partidului este imorală. Morala în sine nu este fixă, ea depinde de nevoile colectivului. O anumită atitudine poate fi la un moment în timp morală, iar în alt moment, imorală, iar pentru a decide, membrul colectivului(partidului) are la dispoziție linia trasată de acesta.

Context În luna martie 1949 se înființează Serviciul Operativ, prima denumire a Securității închisorilor, din inițiativa lui Gheorghe Pintilie, șeful Securității. Primul ei șef a fost Iosif Nemeș. Serviciul Operativ se subordona conducerii centrale a Siguranței și nu Direcției Generale a Penitenciarelor. DGP se ocupa de detaliile administrative, de multe ori la indicațiile Securității, în timp de Serviciul Operativ se ocupa cu activitatea informativă din închisori. După definitivarea structurii, traseul informațiilor era următorul: odată obținute de informatori, acestea ajungeau la ofițerul politic al închisorii, care le înmâna direct șefului Serviciului Operativ. Informațiile erau analizate iar rezumatul acestora, împreună cu dosarele originale, erau înmânate mai departe Securității.

După instaurarea regimului comunist în România, a urmat, din punct de vedere al sistemului carceral, o perioadă de tranziție. Până în 1947, regimul penitenciar era relativ lejer. Deținuții politici primeau pachete, aveau dreptul la cărți, vorbitor și organizări culturale în incinta închisorilor. Treptat Siguranța (ulterior Securitatea) a înăsprit condițiile, pe măsură ce întreg sistemul informațional comunist din România s-a definitivat. Vechii gardieni au fost înlocuiți cu cei adaptați noului sistem, regimul de detenție s-a deteriorat, bătaia și tortura în anchetă au devenit practică curentă, împreună cu procesele aranjate.

Inițial, țintă predilectă a regimului o reprezentau legionarii și foștii membri ai partidelor istorice, văzuți ca principalul pericol. Ulterior li s-au alăturat și opozanții colectivizării, "frontieriști" - cei care încercau să fugă din țară, membrii rezistenței armate și în general, cei care se opuneau regimului comunist, chiar dacă în mod pașnic. Regimul comunist nu vedea pedeapsa cu închisoarea ca pe o formă de îndreptare a deținutului, ci ca pe o metodă de eliminare a acestuia din viața socială și politică, și, eventual, de convertire, de reeducare a acestuia după linia partidului.

Locuri de detenție Suceava La Suceava erau încarcerați legionarii din Regionala Moldova de Nord și Centrală, ajunși aici după marele val de arestări din noaptea de 14-15 mai 1948. Cei doi inițiatori, dintre deținuți, ai reeducării din închisoare au fost Alexandru Bogdanovici, respectiv Eugen Țurcanu. Bogdanovici avea o bogată activitate legionară în urmă: arestat întâia oară în 1943, a fost condamnat la 6 luni de închisoare corecțională; a doua condamnare, 3 ani, urmează în 1945, pentru acțiuni de rezistență pe muntele Ciucaș. La ultima arestare, în 1948, era efectiv șeful Corpului Studențesc Legionar Iași. Eugen Țurcanu a fost arestat pe 3 iulie 1948, ca fost membru al Frățiilor de Cruce (FDC 36 Câmpulung) și pentru participarea nedeclarată la ședințe legionare.

Deși în această perioadă anchetele Siguranței erau deja marcate de evenimente violente, reeducarea propriuzisă de la Suceava a fost non-violentă. Începută de Bogdanovici în octombrie 1948, ea consta în: propagandă comunistă în grupurile deținuților legionari, propagandă anti-legionară, comunicări despre tezele materialismului istoric, lecturi din operele lui Lenin și istoria Uniunii Sovietice, compunerea de poezii și cântece comuniste etc. S-a înființat - de către Țurcanu - chiar și Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste (ODCC), care copia fidel structura organizațiilor comuniste și ai cărei membrii erau cei care aderau acțiunii de reeducare. În cele din urmă, acțiunea de reeducare s-a extins în toată închisoarea, în fiecare cameră existând un "comitet de reeducare", care coordona activitățile.

Dintre cei are au participat la acțiunile de la Suceava, pe lângă Bogdanovici și Țurcanu, și ulterior, au stat la baza reeducării din alte penitenciare (încadrarea la Suceava era doar temporară, până la finalizarea anchetei și a procesului, urmând ca ulterior deținuții să fie repartizați la închisorile de execuție a pedepsei) s-au remarcat: Constantin Bogoș, Virgil Bordeianu, Alexandru Popa, Mihai Livinshi, Maximilian Sobolevski, Vasile Pușcașu sau Dan Dumitrescu.

Motivele afilieri acestor foști legionari mișcări de reeducare sunt variate, dar aici de pot încadra speranța unei eliberări mai rapide după pedepsele „generoase” primite în urma proceselor precum și obținerea unor facilități în închisoare (pachete, corespondență). Până în aprilie 1949 aderaseră la reeducare aproximativ 100 de deținuți.

Pitești

Închisoarea Pitești era destinată, începând cu septembrie-octombrie 1948, deținuților studenți legionari. Directorul ei, la momentul respectiv, era Alexandru Dumitrescu. Ca urmare a restructurării Siguranței și a apariției Serviciului Operativ, în fiecare închisoare se înființează un Birou Operativ, condus de un ofițer politic. Primul ofițer politic repartizat la Pitești a fost Ion Marina.

250px|left|thumb|Închisoarea Pitești, locul unde a fost inițiată reeducarea violentă, acum clădire în proprietate privată. Grupul din care făcea parte Eugen Țurcanu a fost transferat de la Suceava la Pitești pe data de 21 aprilie 1949. În timp, Țurcanu a devenit informator pentru Biroul Operativ, fiind susținut și de directorul Serviciului Operativ, Iosif Nemeș. Realizând că metodele nonviolente de reeducare nu sunt eficiente, deținuții refuzând afilierea la programul comunist iar cantitatea utilă de informații strânsă fiind redusă, la sugestia lui Țurcanu și Marina, respectiv cu acceptul directorului închisorii și cu cel al directorului SO, se va porni o acțiune violentă de reeducare a deținuților.

Condițiile de la Pitești erau optime pentru pornirea operațiunii. În cea de-a doua parte a anului 1949, regimul penitenciar s-a înrăutățit considerabil: secțiile închisorii au fost izolate, iar posibilitățile de comunicare între deținuți întrerupte. Celulele erau supra-aglomerate iar conținutul caloric al mâncării scazut (maxim 1000 calorii pe zi). Asistența medicală era aproape nulă, ieșirea la program se făcea în grup; mulți deținuți nu ajungeam în timpul alocat la veceu și își făceau nevoile în gamelele de mâncare, pe care apoi le spălau. Gardienii îi băteau pe deținuți, iar pedepsele cele mai severe includeau introducerea la casimcă, o celulă mică, fără lumină și aerisire, foarte rece, cu podeaua inundată de apă și urină. Totodată, după deciderea derulării acțiunii, în jurul închisorii au fost construite ziduri exterioare, iar în perimetrul penitenciarului, curțile interioare și exterioare, separate până la momentul respectiv prin garduri de sârmă, au fost complet izolate prin ziduri de beton.

Reeducarea violentă a început la data de 25 nioembrie 1949, în camera 1 corecție, inițiat de un grup condus de Eugen Țurcanu. Dispozitivul reeducării și metodele de tortură s-au perfecționat de-a lungul timpului, dar procedeul a rămas în sine același. Inițial, într-o celulă erau introduse două grupuri: grupul reeducatorilor(grupul de șoc), respectiv grupul de reeducat. Mutările în interiorul închisorilor se făceau la indicațiile ofițerilor politici.

În prealabil, prin rețeaua informațională a închisorii (din care făceau parte inclusiv cei din grupul reeducator), se strângeau detalii compromițătoare despre viitoarele victime. (de exemplu: apartenența legionară, omisiuni din timpul anchetelor, activitate anti-comunistă nedeclarată). Aceștia se infiltrau printre deținuți, devenind apropiați în condițiile regimului de detenție. După o perioadă de tatonare, în care membrii grupului de reeducat erau chestionați cu privire la atitudine lor față de mișcarea legionară, partidul comunist, respectiv li se cerea să-și facă demascarea și să participe la reeducare, (adică să-și denunțe toate activitățile anti-comuniste și să adere grupului de orientare pro-regim) urmau bătaia și tortura opozanților. Aceasta etapă reprezenta „explozia” lui Makarenko, și se făcea în colectiv, procesul reeducativ fiind o acțiune de masă, nu una individualizată.

200px|right|thumb|Eugen Țurcanu, liderul reeducării de la Pitești. Bătăile erau de multe ori de o bestialitate ieșită din comun, deținuții erau loviți cu bâtele sau călcați în picioare, uneori fiind de nerecunoscut după ieșirea din dispozitiv. Torturile erau variate; dacă inițial vizau fie umilirea deținuților, care erau obligați să-și pună tineta în cap, să sară ca broasca, să se târască pe jos, să mănânce fără să-și folosească mâinile, fie atingerea unei uzuri fizice care îi făcea mai maleabili: erau privați de apă zile întregi sau obligați să stea în poziții chinuitoare: culcat pe spate, cu capul ridicat și cu un ac sub ceafă; sau să scoată și să bage la loc șireturile în încălțăminte ore în șir, fie, pentru cei mai rezistenți, se urmărea o totală destabilizare psihică: erau obligați să mănânce fecale, să se comporte ca porcii la masă (să mănânce fără tacâmuri și să grohăie de plăcere), să meargă în patru labe, în cerc, fiecare lingând anusul celui din față sau în timpul slujbelor religioase înscenate să recite versuri obscene și să facă gesturi perverse.