thumb|right|300px|Desen 3D HMS Dreadnought a fost un cuirasat britanic al Marinei Regale Britanice (Royal Navy), care a revoluționat construcția navelor din această clasă. A intrat în serviciu în 1906, într-un moment în care a reprezentat un pas înainte în tehnologia navală atât de mare, încât a fost asociat cu o întreagă generație de nave. Tot el a dat și numele clasei.
Caracteristici Amiralul John Fisher – creditat a fi părintele cuirasatului Dreadnought, a intenționat și a realizat cu succes ca acest cuirasat să fie semnificativ mai rapid decât toate navele cu putere de foc asemănătoare, iar în privința puterii de foc să depășească cu mult orice navă care are o viteză comparabilă cu Dreadnought.
Nava prezenta la momentul respectiv mai multe inovații atât în ceea ce privește armamentul, cât și a propulsiei: Propulsia vasului se realiza cu turbine cu abur Parsons în loc de motoare cu abur cu pistoane, astfel că viteza navei întrecea semnificativ viteza celor construite anterior. Alt avantaj al turbinelor cu abur era faptul că au făcut posibilă reducerea înălțimii corpului vasului, care oferea astfel o țintă mai mică focului inamic. Îmbunătățirea principală în privința armelor era reprezentată de creșterea numărul tunurilor de mare calibru: dacă înainte la bord erau 4 tunuri grele, la Dreadnought erau 10 tunuri grele montate în 5 turele. Numărul tunurilor de mare calibru a fost însă mărit prin micșorarea numărului tunurilor de calibru mai mic și al blindajului.
Premise miniatura|HMS Dreadnought în 1906După publicarea cărții lui Alfred Thayer Mahan intitulată The Influence of Sea Power upon History, 1660–1783, în construcția cuirasatelor a început o cursă a înarmărilor la nivel mondial. Herwig pp. 35, 41, 42. Această cursă a înarmărilor a culminat în bătălia decisivă din Strâmtoarea Tsushima în 1905; Mahan 1890/Dover 1987 pp. 2, 3. Preston (1982) p. 24. rezultatul bătăliei influențând în mod semnificativ proiectarea navei HMS Dreadnought. Breyer p. 115. Massie (1991) p. 471.
Odată cu HMS Dreadnought s-a stabilit un nou standard, nava respectivă „declasând toate tipurile anterioare de cuirasate”, Manole, Damaschin, Zemba Confruntări Navale, pag. 278 motiv pentru care acestea din urmă au primit ulterior denumirea de nave pre-dreadnought. Lansarea sa la apă în anul 1906 a reprezentat într-adevăr un salt de concepție în ceea ce privește cuirasatele, dar a și declanșat o cursă a înarmărilor pe scară largă, fiind de aceea considerat că ar fi fost o cauză indirectă de declanșare a Primului Război Mondial. Sondhaus 2004, p. 207.
Dreadnought nu a participat la la niciuna dintre bătălii navale în Primul Război Mondial, a fost recondiționat în timpul Bătăliei Iutlandei în 1916. Aceasta a fost singura dată când un cuirasat britanic din clasa dreadnought a tras foc împotriva unui adversar german în timpul războiului. A devenit singurul cuirasat care a scufundat un submarin, atunci când în 1915 a lovit submarinul german SM U-29, atunci când acesta a apărut pe neașteptate la suprafață după ce a lansat o torpilă asupra altui cuirasat. Sturton, pp. 76–77
După Bătălia Iutlandei a primit sarcina de apărare a coastelor Canalul Mânecii, s-a alăturat Grand Fleet-ului doar în 1918. A fost trimis în rezervă în 1919 apoi dezmembrat și vândut la fier vechi doi ani mai târziu.
Geneza și dezvoltarea cuirasatului HMS Dreadnought Evoluțiile tehnologice ale artileriei de la sfârșitul anilor 1890 și începutul anilor 1900, sub conducerea lui Percy Scott în Anglia și de către William Sims în Statele Unite, au împins raza de purtare a bătăliilor navale la o distanță fără precedent de 5.500 m, o distanță suficient de mare, pentru a determina artileriștii să aștepte până când proiectilele ajung la țintă, înainte de a aplica corecții pentru următoarea salvă. O problemă legată de aceste corecții a fost că stropii de la proiectilele provenite de la tunuri mai mici aveau tendința de a acoperi cu stropii lor stropii tunurilor de mare calibru (adică locul de impact al proiectilelor). Fie tunurile de calibru mic trebuiau să oprească focul, așteptând ca proiectilele de la tunurile cu calibrul mai mare să cadă, astfel pierzându-se avantajul cadenței mai mari ale tunurilor cu calibrul mai mic, fie să tragă cu tunuri de toate calibrele, dar atunci corecțiile nu se puteau face corespunzător, făcând astfel tragerea imprecisă.
O altă problemă a fost că torpilele cu rază lungă de acțiune era de așteptat să fie în curând puse în serviciu, acestea descurajând navele să se apropie unele de altele, astfel folosindu-se de avantajul cadenței mari a tunurilor cu calibru mai mic. Menținerea distanței mari între nave evita în general amenințarea din partea torpilelor și consolida și mai mult nevoia de tunuri grele, și toate cu același calibru pentru a reduce neplăcerile provocate de folosirea mai multor tipuri de muniție. Brown, pp. 180–82 120px|miniatura|dreapta|Vittorio Cuniberti În 1903, proiectantul naval italian Vittorio Cuniberti a formulat pentru prima dată conceptul unui cuirasat, având toate tunurile de mare calibru. Deoarece Marina italiană nu a pus în aplicare ideile sale, Cuniberti a scris un articol în Jane's Fighting Ships, pledând în favoarea conceptului său. El a propus un viitor cuirasat britanic „ideal" de 17.000 de tone, cu armamentul principal format dintr-o duzină de tunuri de 12 țoli, dispuse în opt turele, cuirasă(blindaj) de 12 țoli, și o viteză de 44 km/h (24 de noduri). Brown, p. 182
Royal Navy (RN), Marina Imperială Japoneză și United States Navy (Marina Statelor Unite) au recunoscut toate aceste probleme înainte de 1905. Royal Navy a modificat proiectul cuirasatelor din clasa Lord Nelson, propunând, ca în loc să se monteze ca armament secundar tunuri de 234 mm (9,2 țoli), care aveau o bătaie mai lungă decât tunurile de 152 mm (6 țoli) de pe navele mai vechi, să înarmeze această clasă de cuirasate doar cu tunuri de 12 țoli, idee care a fost respinsă. Parkes, p. 451Acest tip de cuirasat cu armament secundar de 9,2 țoli sau mai mare, au fost denumite retroactiv semi-dreadnought-uri. Vezi Sturton, pag. 11200px|miniatura|stanga|Semi-dreadnought-ul Satsuma Cuirasatul japonez Satsuma a fost lansat la apă în noiembrie 1906, având toate tunurile de mare calibru, cu cinci luni înainte de HMS Dreadnought, deși lipsa momentană a tunurilor a permis fie echipat doar cu patru tunuri de 12 inch. Gardiner and Gray, p. 288 Americanii au început lucrările de proiectare al unui cuirasat numai cu tunuri mari aproximativ în același timp, în 1904, dar progresul a fost încet și cele două cuirasate din ’’clasa Carolina de Sud’’ nu au fost comandate până în martie 1906, la cinci luni după ce ’’HMS Dreadnought’’ a fost terminat, și cu o lună după ce a fost lansat la apă. Brown, p. 188
200px|miniatura|Prima navă propulsată cu turbină: Turbinia Inventarea turbinei cu abur în 1884 de către Charles Algernon Parsons a condus la o creștere semnificativă a vitezei navelor, dovedită prin demonstrația neautorizată, dramatică a navei cu abur Turbinia cu o viteză de până la 63 km/h (34 noduri), în 1897. După încercări ulterioare la două distrugătoare, la care s-au montat turbine cu abur, HMS Viper și HMS Cobra, împreună având experiențele pozitive și ale experiențelor similare ale multor nave mai mici de pasageri, care foloseau turbine, HMS Dreadnought a fost comandat să fie echipat cu turbine. Brown, pp. 183–84
Bătălia din Marea Galbenă și Bătălia din Strâmtoarea Tsushima au fost analizate de Comitetul Fisher, căpitanul William Pakenham declarând, că „tunurile de 12 țoli ale ambelor părți au demonstrat o putere și precizie, pe lângă care prestația tunurilor de 10 țoli a trecut neobservată. Massie, p. 471 Amiralul John Arbuthnot Fisher a solicitat de la comitetul său să confirme, să cizeleze și să pună în aplicare ideile sale cu privire la o navă de război să dispună atât de viteză mare cât și de tunuri de mare calibru, respectiv viteză de 39 km/h (21 noduri) și tunuri de 12 țoli, subliniind că în Bătălia din Strâmtoarea Tsushima amiralul Tōgō Heihachirō a fost în măsură să bareze "T"-ul rusesc, datorită vitezei superioare ale navelor japoneze. Massie, p. 474 Salvele cu proiectile cu o rază lungă în timpul Bătăliei de la Marea Galbenă, cu toate că nu a fost experimentate de nicio marină înainte de luptă, părea să confirme de ceea ce Royal Navy era deja convinsă. Brown, p. 175
Dezvoltarea cuirasatului Dreadnought 120px|miniatura|dreapta|Amiralul John Arbuthnot Fisher
La începutul anilor 1900, amiralul Fisher a propus mai multe modele de cuirasate cu armament uniform la, și la începutul anului 1904 el a adunat un grup neoficial de consilieri care să-l ajute în a decide care ar caracteristicile ideale ale unui cuirasat modern. După ce a fost numit Prim Lord al Amiralității pe 21 octombrie 1904, el a înaintat spre aprobare a Consiliului Amiralității o decizie cu privire la armarea următoare cuirasate cu tunuri de 12 țoli și care vor avea o viteza de peste 39 km/h (21 de noduri). În ianuarie 1905, el a convocat o „Comisie de proiectare", inclusiv mulți membri ai grupului său neoficial, pentru a evalua diferitele propuneri de proiectare și de a ajuta în procesul de proiectare în detaliu. Fisher a numit personal toți membrii comisiei iar el a fost președinte comisiei. Brown, pp. 186, 189–90 200px|miniatura|stanga|Suprapoziționarea turelelor-respinsă de Comisie
Comisia a decis cu privire la armamentul principal, respingând orice aranjament de suprapoziționare a turelelor din cauza îngrijorării cu privire la efectele suflului de la gura țevii asupra acoperișului turelei aflate dedesubt, iar în 18 ianuarie 1905 a ales propulsie cu turbine în loc de motoare cu abur cu piston pentru a ușura nava cu un deplasament de 1100 TDW. Înainte de desființarea sa la 22 februarie, comisia a decis cu privire la o serie de alte aspecte, inclusiv numărul de arbori (au fost luate în considerare ca fiind necesare până la șase), dimensiunea armamentului împotriva navelor torpiloare, Roberts, pp. 12, 25 cel mai important fiind să adauge pereți longitudinali pentru a proteja magaziile de muniție de explozii subacvatice. Acest lucru a fost considerat necesar după cuirasatul rus Țesarevici s-a considerat că ar fi supraviețuit unei torpile japoneze în timpul Războiului ruso-japonez mulțumită pereților de compartimentare interne groase. Pentru a evita creșterea deplasamentului navei, grosimea cuirasei de centură de la linia de plutire a fost redusă cu 1 țol (25 mm). Brown, pp. 186, 190
Prezentare generală Dreadnought a fost semnificativ mai mare decât cele două nave ale clasei Lord Nelson, care erau în construcție în aceeași perioadă. El a avut o lungime totală de 160,6 m (527 de picioare), lățime de 25,0 m, precum și un pescaj de 9,0 m la sarcină mare. Avea un deplasament de 18.410 t la încărcătură normală și 21.060 t la încărcătură mare, cu aproape 3.000 t, mai mult decât navele anterioare. Burt, p. 29 Avea o înălțime metacentrică de 1,7 m, la o încărcătură mare și fund dublu complet. Roberts, pp. 14, 86–87 Armament 300px|miniatura|dreapta|Tunuri de 305 mm și 75 mm pe Dreadnought 200px|miniatura|dreapta|Turelă cu două tunuri BL Mark X de 305 mm (12 țoli)
Armamentul primar