Un șef de stat este persoana publică, care reprezintă oficial unitatea națională și legitimitatea unui stat suveran. În funcție de forma de guvernare a țării și de separare a puterilor, șeful statului poate fi o figură ceremonială sau, concomitent, șeful guvernului. În sistemul parlamentar, șeful statului este liderul de drept al națiunii, deoarece liderul de facto este premierul. În schimb, sistemul semiprezidențial are atât șef de stat, cât și guvern ca lideri de facto ai națiunii (în practică ei împart conducerea între ei). În țările cu sisteme parlamentare, șeful statului este de obicei o figură ceremonială (eng. figurehead), care, de fapt nu ghidează activitățile guvernamentale de zi cu zi și nu este împuternicită să exercite nici un fel de autoritate politică. În țările în care șeful statului este și șeful guvernului, șeful statului servește atât ca reprezentant public, cât și cel mai înalt lider politic, care supraveghează ramura executivă (de exemplu, președintele Braziliei).
Fostul președinte francez Charles de Gaulle, în timp ce a dezvoltat actuala Constituție a Franței (1958), a declarat că șeful statului ar trebui să întruchipeze l’esprit de la nation ("spiritul națiunii").
Modele constituționale Unii scriitori academici discută despre state și guverne în termeni de "modele".
Un stat național independent are, în mod obișnuit, un șef de stat și determină amploarea puterilor executive ale guvernului sau a funcțiilor sale reprezentative formale.[#Watts2010|Watts]].În termeni protocolari, șeful unui stat suveran și independent este de obicei identificat ca persoana care, conform constituției acestui stat, este monarhul, în cazul unei monarhii sau președintele, în cazul unei republici.
Printre diferitele constituții ale statului (legi fundamentale) care stabilesc sisteme politice diferite, se pot distinge patru tipuri majore de șefi de stat:
Sistemul parlamentar, cu două modele: Modelul standard, în care șeful statului, teoretic, posedă puteri executive cheie, dar exercitarea unei asemenea puteri se face pe baza sfaturilor obligatorii ale șefului de guvern (de exemplu, Marea Britanie, India,Germania). Modelul neexecutiv, în care șeful statului nu are puteri executive sau sunt foarte limitate și are, de fapt, un rol ceremonial și simbolic (de exemplu, Suedia, Japonia, Israel). Sistemul semiprezidențial, în care șeful statului împarte puterile executive cheie cu un șef de guvern (de exemplu, Rusia, Franța, Sri Lanka); și Sistemul prezidențial, în care șeful statului este și șeful guvernului și are toate puterile executive (de exemplu, Statele Unite ale Americii, Indonezia).
Același rol într-un teritoriu federal și dependent este îndeplinit de biroul corespunzător echivalent cu cel al unui șef de stat. De exemplu, în fiecare provincie canadiană rolul este îndeplinit de guvernatorul locotenent, în timp ce în majoritatea teritoriilor britanice de peste mări competențele și îndatoririle sunt îndeplinite de guvernator. Același lucru este valabil pentru statele australiene, statele indiene etc. Documentul constituțional al Hong Kong-ului, Legea fundamentală, de exemplu, specifică directorul executiv ca șef al regiunii administrative speciale, pe lângă rolul său de șef al guvernului. Totuși, acești șefi de stat nesuveran au un rol limitat sau deloc în afacerile diplomatice, în funcție de statutul, și de normele și practicile teritoriilor în cauză.
Sistemul parlamentar Modelul standard În sistemele parlamentare, șeful statului poate fi doar directorul executiv nominal, conducând partea executivă a statului și având o putere executivă limitată. În realitate, totuși, în urma unui proces de evoluție constituțională, puterile sunt exercitate, de regulă, numai de către conducerea unui cabinet, prezidat de un șef de guvern care este răspunzător de legislativ. Această responsabilitate și legitimitate impune ca cineva să fie ales care are sprijin majoritar în legislativ (sau, cel puțin, nu o opoziție majoritară - o diferență subtilă, dar importantă). De asemenea, acesta acordă legislativului dreptul de a vota șeful guvernului și cabinetul său, obligându-l fie să demisioneze, fie să solicite o dizolvare parlamentară. Se spune că executivul este responsabil (sau răspunzător) față de legislativ, iar șeful guvernului și cabinetul acceptă, la rândul său, responsabilitatea constituțională de a oferi consultanță constituțională șefului statului.
În monarhiile constituționale parlamentare, legitimitatea șefului statului neales derivă în mod obișnuit din aprobarea tacită a poporului prin intermediul reprezentanților aleși. În consecință, la vremea Revoluției Glorioase, parlamentul englez a acționat din proprie inițiativă pentru a numi un nou rege și regină (monarhii comuni Maria a II-a a Angliei și William al III-lea al Angliei); de asemenea, abdicarea lui Eduard al VIII-lea al Regatului Unit a impus aprobarea fiecăruia dintre cele șase tărâmuri independente ale căror monarh era. În monarhiile cu o constituție scrisă, poziția monarhului este o creatură a constituției și ar putea fi în mod corespunzător eliminată printr-o procedură democratică de modificare constituțională, deși adesea există obstacole semnificative de procedură impuse unei astfel de proceduri (ca în Constituția Spaniei).
În republicile cu un sistem parlamentar (cum ar fi India, Germania, Austria, Italia și Israel), șeful statului este, de obicei, numit președinte, iar funcțiile principale ale unor astfel de președinți sunt în principal ceremoniale și simbolice, spre deosebire de președinții dintr-un sistem prezidențial sau semiprezidențial.
În realitate, există numeroase variante pentru poziția unui șef de stat în cadrul unui sistem parlamentar. Cu cât Constituția este mai veche, cu atât mai multă libertate constituțională tinde să existe pentru ca un șef de stat să exercite puteri mai mari asupra guvernului, deoarece multe constituții ale sistemului parlamentar mai vechi acordă șefilor de stat puteri și funcții asemănătoare sistemelor prezidențiale sau semiprezidențiale, fără a se referi la principiile democratice moderne de responsabilitate față de parlament sau chiar de birourile guvernamentale moderne.
De exemplu, în conformitate cu constituția din 1848 a Regatului Italiei, Statuto Albertino - aprobarea parlamentară față de guvernul numit de rege - a fost obișnuit, dar nu este impus de lege. Deci, Italia avea un sistem parlamentar de facto, însă de jure un sistem "prezidențial".
Exemple de șefi de stat în sistemele parlamentare care folosesc puteri mai mari decât de obicei, fie din cauza unor constituții ambigue, fie de urgențe naționale fără precedent, includ decizia regelui Leopold al III-lea al Belgiei de a se preda în numele statului său armatei germane invadatoare în 1940, împotriva voința guvernului său. Judecând după faptul că responsabilitatea sa față de națiune în virtutea jurământului său de încoronare i-a cerut să acționeze, el a crezut că decizia guvernului său de a lupta mai degrabă decât să se predea a fost greșită și ar afecta Belgia. (Decizia lui Leopold s-a dovedit a fi extrem de controversată. După Al Doilea Război Mondial, Belgia a votat într-un referendum pentru a-l lăsa să se întoarcă la tron, dar din cauza controverselor, el a abdicat în cele din urmă). Criza constituțională belgiană din 1990, când șeful statului a refuzat să semneze un proiect de lege care să permită avortul, a fost rezolvat de către cabinet prin asumarea puterii de a promulga legea în timp ce el a fost tratat ca "incapabil să conducă" timp de douăzeci și patru de ore.Art. 93. "Should the King find himself unable to reign, the ministers, having observed this inability, immediately summon the Chambers. Regency and guardianship are to be provided by the united Chambers." The Constitution of Belgium, Coordinated text of 14 February 1994 (last updated 8 May 2007)
Modelul neexecutiv
Acești oficiali sunt excluși complet din executiv: nu dispun nici măcar de puteri executive teoretice sau de orice rol, chiar formal, în cadrul guvernului. Prin urmare, guvernele a astfel de state nu se referă, după modelul parlamentar tradițional, ale stilului șefilor de stat, Guvernul Maiestății Sale sau Guvernul Excelenței Sale. În cadrul acestei categorii generale, pot exista variante în ceea ce privește puterile și funcțiile.
Constituția Japoniei a fost întocmită sub ocupația aliaților care a urmat după cel de-al doilea război mondial și a fost menită să înlocuiască sistemul monarhic militar și cvasi-absolut, anterior cu o formă de sistem parlamentar de democrație liberală. Constituția împuternicește cu drepturi, în mod explicit, toată puterea executivă în Cabinet, care este condus de premier (articolele 65 și 66) și responsabil de Dieta (articolele 67 și 69). Împăratul este definit în constituție drept "simbolul statului și al unității poporului" (articolul 1) și este recunoscut în întreaga lume ca fiind șeful statului japonez. Deși împăratul numește în mod oficial premierul, articolul 6 din Constituție, îi cere să numească candidatul "așa cum a fost desemnat de Dietă", fără nici un drept de a refuza numirea. El este un figură ceremonială fără puteri discreționare independente legate de guvernarea Japoniei.HEADS OF STATE, HEADS OF GOVERNMENT, MINISTERS FOR FOREIGN AFFAIRS, Protocol and Liaison Service, United Nations (8 April 2016). Retrieved on 2016-04-15.The Constitution of Japan , Office of the Prime Minister. Retrieved on 2 November 2012.Japan in The World Factbook, Central Intelligence Agency. Retrieved on 11 November 2012.
De la trecerea în Suedia a Instrumentului de guvernare din 1974, monarhul suedez nu mai are multe dintre funcțiile de șef de stat ale sistemului parlamentar standard, care i-au aparținut anterior, așa cum a fost în cazul instrumentului de guvernare precedent din 1809. Astăzi, Președintele Riksdag-ului numește (în urma unui vot în Riksdag) premierul și își încheie mandatul după un vot de neîncredere sau de demisie voluntară. Membrii cabinetului sunt numiți și concediați la discreția primului-ministru. Legile și ordonanțele sunt promulgate de doi membri ai cabinetului strigând de unison "În numele guvernului", iar guvernul - nu monarhul - este partea înaltă contractantă, în ceea ce privește tratatele internaționale. Restul funcțiilor oficiale ale suveranului, prin mandat constituțional sau prin convenție nescrisă, sunt deschiderea sesiunii anuale a Riksdagului, primirea ambasadorilor străini și semnarea scrisorilor de credință pentru ambasadorii suedezi, prezidarea comitetului consultativ extern, prezidarea la consiliul special al cabinetului atunci când un nou premier primește mandatul și să fie informat de prim-ministru cu privire la chestiunile de stat.The Instrument of Government , Riksdag of Sweden. Retrieved on 2 November 2012.Duties of the Monarch , Royal Court of Sweden. Retrieved on 1 November 2012.
În schimb, singurul contact pe care președintele Irlandei îl are cu guvernul irlandez, este printr-o sesiune de briefing formală dată de către prim-ministru (eng. Taoiseach) președintelui statului. Cu toate acestea, el sau ea nu are acces la documentație și accesul la miniștri care trece prin Departamentul Taoiseach. Cu toate acestea, președintele deține puteri de rezervă limitate, cum ar fi trimiterea unui proiect de lege instanței supreme pentru a-i testa constituționalitatea, și sunt utilizate la discreția președintelui.Constitution of Ireland, Office of the Attorney General (December 2013). Retrieved 3 august 2014.
Cel mai extrem șef de stat republican neexecutiv, este președintele Israelului, car nu deține nici o putere de rezervă. Cele mai puține puteri ceremoniale deținute de președinte, sunt numirea primului ministru, aprobarea dizolvării Knesset-ului creat de primul ministru și grațierea criminalilor sau modificarea sentinței acestora.
Modelul executiv