Bătălia de la Beachy Head () pentru englezi sau Bătălia de la Béveziers () pentru francezi a fost o bătălie navală în care flota franceză s-a confruntat cu flota anglo-olandeză pe 10 iulie 1690 în timpul Războiului Marii Alianțe. Această bătălie a fost victoria principală pe mare a francezilor în cadrul acestui război. Flota inamică a pierdut între 7 și 11 nave (sursele variază) în timp ce francezii nu au suferit pierderi semnificative: chiar dacă Canalul Mânecii a căzut temporar în mâinile francezilor, amiralul de Tourville a eșuat în urmărirea flotei engleze permițându-i să se refugieze pe Tamisa. Tourville a fost aspru criticat pentru că nu a știut să profite de avantaj și a fost demis din funcție. Amiralul britanic, contele de Torrington - care se pronunțase împotriva faptului de a ataca flota franceză superioară - a fost la rândul lui criticat de regina Maria și de către miniștri săi. A fost judecat de Curtea Marțială. Chiar dacă a fost achitat, Wilhelm al III-lea l-a obligat să părăsească serviciul activ.
Context În martie 1689 Iacob al II-lea al Angliei acompaniat de trupe franceze, a debarcat în Irlanda într-o încercare nereușită de a-și recupera tronul. Ludovic al XIV-lea îl ajuta pe Iacob deoarece un război în Irlanda ar fi deturnat o parte a trupelor lui Wilhelm al III-lea de pe teatrul de război dezlănțuit în Flandra.
În 6 mai 1689 o flotă franceză de 24 de nave de război și vase de transport comandată de Châteaurenault, a părăsit Brest pentru a purta ajutorul Franței lui Iacob al II-lea. Dar prezența amiralului englez Arthur Herbert (cunoscut mai mult ca Lord Torrington) a făcut imposibilă debarcarea la Kinsale și l-a forțat pe amiralul francez să-și ancoreze flota în golful Bantry, pe 10 mai. În dimineața următoare escadra lui Herbert formată din 19 vase de linie, se apropie de francezi. Înțelegând perfect situația, Châteaurenault nu se lasă încercuit în golf și îi conduce pe englezi în largul mării unde se înfruntă timp de patru ore. Bătălia din golful Bantry nu este decisivă. Cele două flote suferă pierderi minore, dar manevra a permis debarcarea trupelor și a proviziilor. Flota franceză se reîntoarce la Brest pe 18 mai.
Flota anglo-olandeză a obținut la rândul ei un anumit succes. Pe 10 august 1689 amiralul George Rooke a transportat trupe din Anglia în Irlanda pentru a rupe asediul de la Londonderry. Mai târziu debarcă forțele mareșalului Schomberg la Carrickfergus. Cea mai mare parte a flotei engleze se află în Canalul Mânecii sub comanda lui Torrington, dar o parte deloc neglijabilă, sub comanda vice-amiralului Henry Killigrew se află în Marea Mediterană, ocupată să neutralizeze escadra franceză din Toulon. Aliații au și ei un mic escadron sub comanda vice-amiralului Cloudesley Shovell în Marea Irlandei, dar prea mică pentru a-i opri pe francezi dacă aceștia vor decide să preia comanda regiunii. Dar Ludovic al XIV-lea își îndreaptă marina spre flota lui Torrington din Canalul Mânecii.Mahan, The Influence of Sea Power on History 1660-1783
Luna următoare, flota franceză a contelui de Tourville, este ajunsă la Brest de escadronul din Toulon, care reușise să se debaraseze de Killigrew în largul CadizuluiAubrey, 48.
Planul de război al regelui Wilhelm pentru anul 1690 prevedea folosirea întregii armate și flote engleze pentru înfrângerea și izgonirea lui Iacob din Irlanda. Această amenințare din flanc a cârmuirii sale îl împiedica să sprijine cu tărie Provinciile Unite în lupta lor pe continent împotriva puterii franceze. Parlamentul din Londra, în care conducătorii partidului Whig (liberal) învinuiau mereu de simpatie pentru Stuarți pe cei ai partidului Tory (conservator), a ajuns totuși, în iarna anului 1689, să acorde lui Wilhelm subsidii în valoare de 2 milioane de lire, realizabile din impozite funciare și din taxe pe produsele coloniale. Ceea ce dovedea că războiul devenise cu adevărat național, sprijinit atât de nobilie, cât și de negustorime, în fața amenințării unei monarhii autoritare și a subjugării politice și economie de către absolutismul francez. În primăvară, la cererea regelui, același parlament a acordat încă 800.000 de lire pentru cheltuieli militare și dădea un bill de amnistie generală pentru liniștea lăuntrică Koslinski, pag.96.
Armata trimisă în toamnă în Ulster a putut fi astfel întărită, regele însuși plecând la 4 iunie din Londra la Chester spre a trece în Irlanda. În vreme ce flota franceză este inactivă la Brest, englezii asamblează o armată pe coasta occidentală a Angliei, la Chester. Șase vase de linie ale contraamiralului Shovell au escortat apoi 288 nave și ambarcațiuni de transport Mahan, The Influence of Sea Power on History 1660-1783 care au debarcat nestingherite de flota franceză 15.000 de oameni la Carrickfergus, pe coasta răsăriteană a Ulsterului, îngăduind lui Wilhelm să ia conducerea unei armate de 36.000 de veterani având în frunte pe mareșalul Schomberg, protestant refugiat din Franța, și cu care a mărșăluit spre Dublin. Consternat, Tyrconnel, locotenentul lui Iacob, a scris mai târziu: lipsa unei escadre de nave de război franceze în St. George Channel a fost ruina noastrăLynn, 215.
Iacob primise între timp la rândul său întăriri: 7.000 de soldați aduși în martie 1690 de la Brest la Cork de escadra de 27 vase de linie a locotenent-generalului Amfreville, precum și un nou comandant al armatei franco-irlandeze, în locul contelui livonian Rosen, pe ducele Lauzun, favorit al curții din Versailles.
Amiralul Herbert, făcut conte Torrington în anul dinainte, nu fusese în măsură să împiedice acest transport de trupe. Navy Board (Amiralitatea) era învinuită de delăsare și corupție și Wilhelm a trebuit să constituie o nouă Comisie a Amiralității în fruntea căreia a pus pe lordul Thomas Pembroke, un tory moderat, Torrington păstrând numai comanda flotei. Aceasta nu a rămas inactivă, dar la sfârșitul lunii iunie, când urma să înceapă campania anuală propriu-zisă, s-a găsit divizată. 16 vase de linie anglo-olandeze, plecate cu amiralii Killigrew și Van Almonde de la jumătatea lunii martie în escorta convoiului Levantului, nu se întorseseră încă în Marea Mânecii și nici nu putuseră să împiedice trecerea escadrei franceze din Toulon în Atlantic spre Brest. Abia la 19 iunie Killigrew și Van Almonde au plecat de la Cadiz spre Plymouth, escortând 150 de corăbii încărcate. Dar de acum era prea târziu Koslinski, pag.97.
La Versailles, regele Ludovic al XIV-lea se hotărâse să poarte războiul îndeosebi pe Rin și într-acolo fusese îndreptată armata mareșalului Luxembourg. Totodată, urma să fie sprijinită și cauza lui Iacob Stuart în Irlanda, iar în cazul unei evoluții favorabile a evenimentelor din insulă, să încerce și o debarcare directă în Anglia. Ca urmare, după deschiderea campaniei pe uscat, ministrul de război Louvois a trimis spre coasta Flandrei 30.000 de soldați cu mareșalul d`Humières, iar Seignelay a cerut lui Tourville să atace porturile engleze din Canalul Mânecii și flota anglo-olandeză, spre a o împiedica să intervină în apele Irlandei.
Așadar, războiul naval nu mai avea drept țel stăpânirea mării ca izvor al prosperității economice așa cum fuseseră războaiele anglo-olandeze; pentru regele Franței, flota trebuia să slujească un scop pur politic pentru hegemonia sa asupra Europei; redobândirea alianței engleze și –eventual – restaurarea catolicismului în Anglia.
La Brest au ajuns astfel să fie concentrate 70 vase de linie, 5 fregate mari (sau vase de linie ușoare) și 18 nave incendiare. Niciodată, în trecut, marina franceză nu armase atât de multe unități. Pe lângă navele armate la Brest și la Rochefort, locotenent-generalul Châteaurenault, plecând la începutul lunii mai din Toulon și evitând să se angajeze în apele spaniole cu escadra lui Killigrew și Van Almonde de la Cadiz, sosise cu 17 vase de linie la 21 iunie din Mediterană. Interesați nemijlocit în nimicirea flotei anglo-olandeze, corsarii veniseră în număr mare sub steagul regelui completând echipajele vaselor de linie și aducând flotei unitățile ușoare atât de folositoare pentru cercetare. Numeroși erau recruții – scrie istoricul naval francez René Jouan – dar încadrați temeinic cu veterani de-ai lui Colbert. La ordinul lui Seignelay, la Rochefort s-au pus în construcție 30 de galere care au fost gata în trei luni – tip de navă ce reapărea după aproape o sută de ani în apele nordice. De la 9 iunie Tourville a căpătat comanda supremă a armatei navale a Regelui, se bucura de deplina încredere a tuturor și, după schimbarea vântului care îl ținuse în loc două săptămâni, a luat marea la 23 iunie 1690 cu toate unitățile sale Koslinski, pag.98.
Preludiul
Tourville, care are acum sub comanda sa o flotă combinată formată din la flotte du Ponant (flota de apus) și la flotte du Levant (flota de răsărit), părăsește Brest pe 23 iunie cu 70 vase de linie, 5 fregate și 18 nave incendiare. Noile instrucțiuni ale lui erau să găsească flota inamică și să accepte bătălia în orice loc, chiar și la Downs sau pe Tamisa . Tot vânturi potrivnice au întâmpinat pe Tourville și la gura Mării Mânecii. Galerele au trebuit să se adăpostească la coastă în baia Camaret, iar velierele, navigând pe trei coloane, au ajuns abia după o săptămână în apropierea capului Lizard. Luptând mereu cu vântul de Nord-Est, francezii s-au apropiat de Plymouth, veche bază navală engleză, și apoi s-au scurs încet prin fața coastei comitatului Devonshire, ca și cum ar fi vrut să dea de veste partizanilor stuarților să fie gata pentru răscoală.
Știrea ivirii lor în Marea Mânecii a pricinuit îngrijorare la Londra și surpindere în rada Sfânta Elena (insula Wight). La Sfânta Elena flota aliată sub comanda lui Torrington ancorase de la 14 iunie și aștepta să fie raliată de navele engleze aflate încă în arsenale și de întârziații escadrei olandeze comandată de Cornelis Evertsen cel mai Tânăr. Amiralul englez nu credea că adversarul va ieși atât de curând pe mare și nu detașase nici o fregată la Vest de insula Wight. Așa încât, la 2 iulie, când câțiva pescari i-au adus vestea că au vândut pește flotei franceze la larg de Torbay, nu avea concentrate decât vreo 30 de vase de linie. Spre a nu fi surprins la ancoră, după două zile a ieșit pe mare unde avea să fie raliat de mai multe nave olandeze, dar cercetarea franceză a avut timpul să-și îndeplinească misiunea cu ajutorul unor nave de corsari comandate cu măiestrie de Jean Bart și Forbin.
Informat exact asupra numărului adversarilor – 45 de vase de linie – Tourville nu a putut grăbi marșul de apropiere datorită vântului potrivnic, deși foarte slab. Atât de slab încât și flota aliată a trebuit să ancoreze la sud de insula Wight, de unde, la 5 iulie, la amiază, a zărit flota franceză. S-ar fi părut că falezele insulei Wight ar fi trebuit să fie martore la una dintre cele mai mari bătălii din toate timpurile citează istoricul T.B.Macaulay mărturia unui contemporan, impresionat de priveliștea celor peste 150 de veliere ce puteau fi numerate de pe înălțimile insulei Koslinski, pag.98.
Pe 5 iulie, Torrington vede flota franceză, dar evaluează o forță de 80 de nave. Consiliul de război al flotei aliate a fost însă de acord cu Torrington ca flota să nu accepte bătălia în condiții de inferioritate numerică și să se retragă încet spre gura Tamisei în așteptarea navelor lui Killigrew și Van Almonde și a celor în curs de armare. Iar Torrington, disprețuitor în trecut față de franceti, acum, datorită lipsurilor și corupției administrației sale din Marină ca și fracționării existente a flotei (o mare parte a marinei regale, ca și a marinei olandeze, era deturnată pentru a proteja comerțul maritim de corsari), a trebuit să folosească vântul slab de Sud pentru a se îndrepta spre Calais.