Apărarea Reichului a fost numele sub care a fost cunoscută campania de apărare strategică la care a luat parte Luftwaffe în spațiul aerian al statelor europene ocupate de naziști și al Germaniei înseși în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale. Scopul acestei campanii era să apere obiectivele civile și militare germane împotriva atacurilor aviației aliaților. Luptele zilnice pe timp de zi și de noapte în spațiul aerian german a implicat mii de avioane pentru respingerea bombardamentele strategice aliate. Această campanie a fost una dintre cele mai lungi ca durată din istoria războaielor aeriene. Împreună cu Bătălia Atlanticului și cu blocada Germaniei, a fost cea mai lungă campanie din 1939–1945. Avioanele de vânătoare (Jagdwaffe) ale Luftwaffe au apărat spațiul aerian al Europei ocupate de germani, mai întâi împotriva RAF Bomber Command, iar mai apoi și împotriva United States Army Air Forces (USAAF).
În primii ani ai războiului, Luftwaffe a fost capabilă să provoace o serie de înfrângeri bombardierelor strategice aliate. În 1939, RAF Bomber Command a fost forțat să organizeze atacuri doar în timpul nopții datorită pierderilor foarte grele ale bombardierelor care nu dispuneau de o escortă adecvată. În 1943, USAAF a avut la rândul ei pierderi grele în timpul bombardamentelor pe timp de zi a țintelor germane. În octombrie 1943, ofensiva aeriană americană a fost întreruptă temporar datorită acestor pierderi. Britanicii au continuat eforturile, dezvoltându-și flota de bombardiere, introducând noi dispozitive de ghidare a avioanelor și tactici de atac precum cea a „lanțului de bombardiere”, care le-a permis să organizeze atacuri cu tot mai multe aparate și să reducă foarte mult rata pierderilor.
În februarie 1944, USAAF a introdus în serviciu avionul de vânătoare P-51 Mustang, capabil să escorteze bombardierele americane spre și dinspre obiectivele atacurilor. În primăvara anului 1944, forțele aeriene care apărau cel de-al Treilea Reich, Reichsluftverteidigung (RLV), erau solicitate la maximum, iar Luftwaffe a pierdut superioritatea aeriană. În vara anului 1944, Luftwaffe suferea deja datorită crizei carburanților și lipsei piloților bine antrenați. Luftwaffe avea să înceteze să conteze în spațiul aerian german la începtulul anului 1945.
Intensificarea bombardamentelor de noapte ale RAF și a celor de zi ale USAAF au dus la distrugerea industriei și orașelor germane și a provocat prăbușirea economiei Reichului în iarna 1944-1945. În acele momente, armatele aliaților ajunseseră la frontierele Germaniei și campania de bombardamente strategice aliate s-a desfășurat în strânsă legătură cu bătăliile forțelor terestre. Campania aeriană aliată a continuat până în aprilie 1945, când au fost executate ultimele misiuni de bombardament. Germania avea să capituleze la începutul lunii mai a anului 1945.
Strategia defensive germane Luftwaffe nu dispunea la începutul războiului de o forță de apărare aeriană eficientă. În același timp, bombardamentele aeriene diurne ale aliaților împotriva țintelor din Germania au fost în număr mic în perioada 1939–1940. Responsabilitatea apărării spațiului aerian german cădea la începutul războiului în sarcina Luftgaukommandos (comandamentele districtelor aeriene). Sistemul defensiv se baza în principal pe artileria antiaeriană. Acțiunile defensivei antiaeriene nu erau coordonate și comunicațiile dintre diferitele unități era slabă. Lipsa coordonării dintre bateriile de artilerie antiaeriană și aviația de vânătoare avea să fie o problemă a germanilor de-a lungul întregului război.Caldwell & Muller 2007, p. 42.
Adolf Hitler era unul dintre sprijinitorii folosirii cu precădere a artileriei antiaeriene, care ar fi dat populației civile „sprijin psihologic”, indiferent cât de ineficiente s-ar fi dovedit tunurile antiaeriene.Murray 1983, p. 132.Overy 1980, p. 409. Regiunea Ruhr, care a fost tot timpul una dintre țintele favorite ale raidurilor aliaților, s-a dovedit un obiectiv extrem de greu de protejat, mai ales în condițiile în care resursele Germaniei se epuizau. De multe ori, în regiune erau disponibile pentru apărare doar Luftgaukommandos, care erau alocate diferitelor obiective fără ca să dispună însă de sisteme de control al traficului aerian, care să le permită interceptarea avioanelor inamice.
Pe 21 septembrie 1939, șeful Statului Major al Luftwaffe Hans Jeschonnek, a definit pentru prima oară rolul avioanelor de vânătoare de zi în cadrul sistemului de apărarea a teritoriului german. Unitățile de avioane de vânătoare erau desemnate unor sarcini defensive specifice și erau puse sub comanda comandamentelor antiaerian local. În cele din urmă, toate escadrilele de avioane de vânătoare aveau să fie trecute sub comanda unei dintre cele câteva Luftflotten (Flote Aeriene), care trebuiau să urmărească apărarea obiectivelor germane într-o manieră „legată direct cu conceptul strategic pentru conducerea continuă a războiului aerian”. Cu alte cuvinte, avioanele de vânătoare ale Luftwaffe aveau să acționeze atât ca forță defensivă, cât și ofensivă, pentru păstrarea superiorității aeriene atât asupra spațiului aerian inamic, cât și asupra celui propriu.Caldwell & Muller 2007, p. 43.
Această strategiei a funcționat bine pe front, dar în scurtă vreme s-a dovedit că lipsa pregătirii, experienței și coordonării dintre Fliegerdivisions (Diviziile Aeriene) și unitățile artileriei antiaeriene, atunci când se punea problema operațiunilor defensive strategice, au făcut ca apărarea spațiului aerian german să fie ineficientă. În condițiile în care artileria antiaeriană era ineficientă, iar cele câteva grupuri de avioane de vânătoare trebuiau să acopere un spațiu aerian prea întins, obiectivele industriale vitale nu erau protejate corespunzător. Acest sistem nu a fost schimbat o lungă perioadă de timp datorită forțele aeriene aliate nu au fost capabile să se folosească de acest avantaj.
Cele mai multe lupte ale avioanelor Luftwaffe de pe frontul de vest au fost împotriva raidurilor „Circului” RAF și a rarelor raiduri diurne în spațiul aerian german. Aceasta a fost o perioadă de timp considerată fericită pentru Luftwaffe, de timp ce strategia sa de concentrare a principalei forțe de atac pe frontul de est s-a dovedit un eșec după înfrângerile din timpul invaziei din Uniunea Sovietică. Strategia „periferică” a Luftwaffe inițiată de Jeschonnek, presupunea desfășurarea avioanelor de vânătoare la marginea teritoriilor controlate de Puterile Axei, cu un grad de protecție redus al obiectivelor din interiorul teritoriului.Caldwell & Muller 2007, p. 46.
Punctele slabe ale germanilor
Deși Luftwaffe a alocat în cele din urmă mai multe resurse în 1940 campaniei Bătăliei Angliei decât RAF, a eșuat să mobilizeze aceste resurse în momentul în care ofensiva aeriană aliată devenea tot mai puternică. Greșelile capitale ale Luftwaffe în ceea ce privește deciziile de conducere, de producție și de pregătire a piloților au fost făcute în perioada 1940–1942. Conducerea militară germană nu a reușit să dezvolte o strategie coerentă pentru un război de lungă durată. Ineficiența strategică și operațională coroborată cu neglijarea apărării aeriene pentru o lungă perioadă de timp au subminat eforturile defensive ale Luftwaffe în 1943–1945. Strategia germană numită și „cultul ofensivei” a funcționat la începutul războiului în 1939–1941 dar, atunci când s-a pus probleme rezistenței într-un război de uzură, în fața unei puteri crescânde a inamicului, cu forțele împrăștiate pe patru fronturi, fără doctrine, tactici și planuri defensive funcționale, a dus la înfrângere.Caldwell and Muller 2007, p. 288.
Organizarea și planificarea Apărarea Jagdwaffe (Forțele de vânătoare) nu era considerată parte a efortului ofensiv aerian. Strategia germană se concentrase pe aviația ofensivă ca parte a efortului aerian ofensiv. Strategia germană de concentrare pe aviația ofensivă pentru cucerirea superiorității aeriene asupra inamicului a însemnat că Jagdwaffe fusese considerată o forță de rangul al doilea, una neimportantă. Jagdwaffe nu a primit investițiile necesare și era mult mai puțin puternică în comparație cu alte ramuri ale Luftwaffe și a avut un ritm de dezvoltare mai slab decât acestea după izbucnirea ostilităților. Ca o consecință imediată, Forțele de vânătoare nu aveau niciun reprezentant în Înaltul Comandament. Forțele de vânătoare au rămas împărțite între mai multe Flote aeriene și nu au fost puse sub o comandă unificată. Când înainte de izbucnirea războiului s-a pus problema organizării unui anumit tip de apărare aeriană, graba cu care a fost constituită Jagdwaffe a fost atât de mare, încât calitatea, coeziunea și organizarea forței au avut de suferit. Dezvoltarea forței, atunci când s-a produs, a avut loc prea târziu. În 1939 existau doar nouă Jagdgeschwader și nu au fost create noi escadrile (Geschwader) până în 1942. Anii 1940 și 1941 au fost practic pierduți. Pentru nevoile defensivei aeriene au fost creat doar opt escadrile, iar forța totală a crescut doar cu o treime. Creșterea forțelor defensive aeriene și dezvoltarea conceptelor lor s-au datorat în principal activității inamicului. Planificarea defensivei aeriene a fost tot timpul una de tip reactiv.Caldwell and Muller 2007, p. 286.
Dezvoltarea și echipamentele din dotare La Reichsluftfahrtministerium (RLM, Ministerul Aerului) sau al Înaltului Comandament (OKL) nu a existat niciun departament tehnico-tactic. Din acest motiv, Luftwaffe nu avut nicio strategie pentru oferirea de echipamente militare forțelor sale. Începând cu anul 1940, întreaga planificare s-a făcut exclusiv pe termen scurt și era influențată din punct de vedere politic. Procesul de îmbunătățiri tehnice erau limitate de credința că modernizările ar fi dus la scăderea ritmului producției avioanelor standard. Rezultatul imediat a fost acela variantele sau tipurile perimate au fost păstrate în producție pentru mult prea multă vreme. Dacă la aceasta s-a adăugat faptul că OKL nu a produs numărul necesar de avioane de vânătoare și a refuzat să reducă numărul de bombardiere în favoarea avioanelor de vânătoare până în 1944. Chiar și când aceste deficiențe au fost remediate, activitatea de aprovizionare nu s-a ridicat la nivelul cerut al producției. Avionul Messerschmitt Me 262 nu a fost introdus în serviciu suficient de repede, pierzându-se prea mult timp între fazele de testare operațională, dezvoltarea doctrinei tactice și pregătirea piloților pentru noul aparat de zbor. Inspectorul forțelor aviației de vânătoare (Inspekteur der Jagdflieger) poate fi făcut responsabil pentru aceste nereușite.Caldwell and Muller 2007, pp. 285-286.
Procesele de selecție a piloților și de pregătire a lor Unul dintre cele mai grave greșeli a fost preferința Luftwaffe pentru asigurarea completării echipajelor bombardierelor atunci când a fost vorba de personal cu un înalt nivel de pregătire. Școlile militare de aviație erau mult mai interesate de pregătirea piloților de bombardiere decât de cea al piloților de vânătoare. Luftwaffe nu s-a preocupat să recruteze ingineri și personal cu un înalt nivel de pregătire, așa cum a făcut-o Kriegsmarine sau Waffen-SS. Luftwaffe nu a avut o rezervă suficient de mare de piloți acreditați care să fie promovați în rândurile aviației de vânătoare. Această lipsă a făcut ca mai târziu în război să nu existe suficienți piloți care să fie promovați în funcții de comandanți. Chiar inspectorul Galland a notat la un moment dat că pregătirea piloților era făcută cu oferirea unui număr scăzut de ore de zbor. Piloții au primit un antrenament limitat în ceea ce privește tipurile operaționale, formațiunile de zbor, pregătirea mitraliorilor sau pregătirea tactică de luptă. Galland avea să declare că lipsa instrumentelor necesare în pregătirea de luptă nu a fost remediată până la sfârșitul războiului.Caldwell and Muller 2007, pp. 285, 287.
Pregătirea personalului de comandă