În sociologie, genul () reprezintă totalitatea caracteristicilor psihosociale și culturale care deosebesc masculinitatea de feminitate. În funcție de context, aceste caracteristici pot include sexul biologic (de exemplu, a fi bărbat, femeie sau o variație a intersexualității), structuri sociale bazate pe sex (de exemplu, roluri de gen), sau identitatea de gen. Majoritatea culturilor folosesc doar două genuri (bărbat și femeie); Kevin L. Nadal, The SAGE Encyclopedia of Psychology and Gender (2017, ), page 401: "Most cultures currently construct their societies based on the understanding of gender binary—the two gender categorizations (male and female). Such societies divide their population based on biological sex assigned to individuals at birth to begin the process of gender socialization." cei care se află în afara acestor grupe pot fi încadrați sub termenii umbrelă de gen non-binar (). Unele societăți au genuri suplimentare pe lângă "bărbat" și "femeie", precum hijras din Asia de Sud; de cele mai multe ori aceste genuri sunt denumite al treilea gen (sau al patrulea, etc.).
Sexologul John Money a introdus distincția dintre sexul biologic și genul ca rol în 1955. Înainte lucrărilor sale, termenul de gen se folosea cel mai des pentru a referi categorii gramaticale. Cu toate acestea, înțelesul dat de Money cuvântului gen a fost adoptat de publicul larg doar începând cu anii '70, când teoria feministă a început să facă referire la distincția dintre sexul biologic și genul ca construct social. Astăzi, această diferență este folosită în anumite contexte, în special în științele sociale, precum și în documentele scrise de către Organizația Mondială a Sănătății.
În alte contexte, inclusiv în anumite arii ale științelor sociale, genul include sau chiar înlocuiește sexul. De exemplu, în cercetarea animalelor, genul este în mod normal utilizat pentru a face referire la sexul biologic al animalelor. Această schimbare în sens a cuvântului "gen" își are originile în anii '80. În 1993, Food and Drug Administration (FDA) a SUA a început să folosească "gen" în loc de "sex". Mai târziu, în 2011, agenția și-a schimbat poziția și a început să folosească cuvântul sex pentru a se referi la clasificarea biologică și gen ca "modul în care o persoană se identifică pe sine ca bărbat sau femeie, sau modul în care o instituție se adresează unei persoane, bazat pe modul în care acea persoană își reprezintă genul."
Științele sociale au o ramură dedicată studiilor de gen. Alte domenii precum sexologia și neuroștiințe sunt de asemea interesate de subiect. Științele sociale abordează uneori genul ca pe o construcție socială, iar studiile de gen o fac în mod special, în timp ce cercetările în științele naturii investighează dacă diferențele biologice la bărbați și femei influențează dezvoltarea genului la oameni; ambele contribuie la dezbaterea despre cât de mult influențează diferențele biologice formarea identității de gen. În anumite secțiuni a literaturii engleze există o trichotomie între sexul biologic, genul psihologic și rolul de gen social. Acest cadru a apărut pentru prima dată într-o lucrare feministă despre transsexualism în 1978.
Etimologie
Cuvântul „gen” vine din latină: „genus”. Cuvântul are pe larg sensul de categorie, tip, specie, și mai puțin sensul de sex.
În alte limbi În alte limbi majore cuvântul echivalent pentru gen/sex este: în engleză gender, în franceză genre, în italiană genere, în spaniolă și portugheză género.
Perspective feministe
Importanța genului în feminism Genul, în accepțiunea Dicționarului explicativ al limbii române, are, printre altele, sensul de „categorie gramaticală bazată pe distincția dintre obiecte și ființe, precum și dintre ființele de sex masculin și sex feminin”. Distincția funadamentală cu care oprează această definiție este, deci, de natură biologică: sex masculin - sex feminin. Diferența sex-gen a fost teoretizată de feminismul valului II, genul căpătând semnificația de diferență construită și interpretată social și cultural între cele două categorii sociale distincte: “bărbați” și „femei” . Aceste diferențe au totodată un caracter normativ, în sensul că cine nu se conformează rolului de gen este văzut(ă) ca deviant(ă) din naștere sau socializat(ă) inadecvat. Deci, sexul operează cu distincția biologică, iar genul cu cea social-culturală.
Relația sex-gen este problematică în interiorul teoriei feministe, diversele curente teoretice aflându-se de multe ori în contradicție. Genul fiind construit social, este totodată relativ din punct de vedere cultural – el are atribuții și conotații diferite în funcție de perioada istorică, de contextul cultural sau social (Oakley, 1972). Chiar mai mult, genul nu trebuie văzut ca numai o diferență binară, ci și ca ierahie. Între bărbați și femei sunt relații de putere, bărbații constituind clasa dominantă iar femeile cea subordonată (Delphy, 1984). Contestând explicațiile biologice în explicarea diferențelor de gen, feministele pun în discuție însăși „inferioritatea naturală” a femeilor. „Biologia ca destin” este una din tezele cele mai criticate de feministe. Tradiția filosofică occidentală în ceea ce privește statutul femeilor, pleacă de la concepția lui Aristotel cu privire la inferioritatea naturală a femeilor față de bărbați. Femeile prin destinul lor biologic sunt menite să îndeplinească roluri diferite, inegale și inferioare celor ale bărbaților.
Genul, concept fundamental în feminismul modern, a fost foarte clar articulat, fără a fi definit ca atare, Simone de Beauvoir în celebra ei afirmație: Nu te naști, ci devii femeie. Beauvoir a atras atenția că nu factorii biologici, psihologici sau economici sunt cei care modelează „această creatură intermediară între bărbat și eunuc, care este prescris feminină”, ci de fapt categoria de „femeie” este construită social ca Celălalt. Astfel, inferioritatea femeilor nu este naturală, ea provine din acest binarism ierarhic inventat de patriarhat cu scopul de a promova autoritatea masculină. Bărbatul nu definește femeia prin ea însăși, ci prin relație cu el. El este Subiectul, Absolutul, ea este Celălalt. Beauvoir susține că rareori femeile își doresc să devină Subiect, pentru că ele sunt legate economic și psihologic de opresorii lor.
În opoziție cu Simone de Beauvoir, unele feministe radicale preferă să păstreze o strânsă legătură între sexul biologic și rolurile sociale ale femeilor. În concepția lor, femeile sunt speciale, și chiar superioare bărbaților datorită structurii lor biologice specifice și a capacității lor unice de a naște și hrăni copii. În opinia lui Iris Marion Young (1990), teoretizarea pe care o face Beauvoir genului este discutabilă, tocmai fiindcă are ca efect ștergerea diferențelor de gen și devalorizarea feminității.
Feministele postmoderne aduc în discuție ideea care, de fapt, stă la baza dezbaterii sex versus gen: se pot separa corpul și mintea? Toți împărtășim aceeași expriență a „locuirii” într-un corp, iar fiecare corp are un sex. Dar „întruparea” femeilor diferă de „întruparea” bărbaților. Concluzia lor este că deși sexul nu este singurul determinant al genului, el nici nu este irelevant.
Gen și comunicare Înnăscute sau dobândite, voluntare sau involuntare, codificate sau personalizate, gesturile și postura, mimica și distanțele interpersonale însoțesc, explică, condensează sau comentează comunicarea umană. Experții în comunicare au identificat șapte sute de mii de semnale fizice, Birdwhistell estimează că doar mimica feței modulează 250.000 de expresii, iar mâna generează 5000 de gesturi verbalizabile.
Gestul este o practică socială, o moștenire culturală (un fenomen social total în sensul lui Marcel Mauss), dar și un revelator al identității individului și comunității. Determinată și reglată de variabile sociologice (vârstă, sex, etnie, statut social), religie și chiar percepția timpului, gestualitatea este o componentă însemnată a capitalului simbolic, exprimând clar o apartenență socială, o identitate de grup actualizată prin comportamente permise (norme, etichetă) și comportamente interzise (tabu-uri, gesturi obscene, disprețuitoare). Acestea din urmă din păcate, ca și limbajul verbal al insultei sunt prioritar inspirate de corpul și comportamentul feminin și adresate femeilor.
Neavând decât o existență relațională, fiecare din cele două genuri este produsul unui îndelungat proces de construcție, vizând generarea unui corp social diferit de al genului opus din toate punctele de vedere.
Prin mimetism tacit sau injoncțiuni și rituri explicite băieții se virilizează iar fetele se feminizează.Codul onoarei emfatizat de bărbați se traduce printr-o postură autoritară, milităroasă (“Drepți!”) și o privire directă, fermă, de confruntare; codul supunerii “potrivit” femeilor prevede postura plecată, docilă, subordonată. La limită toate injoncțiunile (materne în primul rând) caracteristice societății europene configurează aceeași limitare sau diminuare simbolică pe care o evidențiaseră antropologii în culturile primitive (a ocupa cât mai puțin spațiu, corelativul lui a zâmbi cât mai mult, a nu întrerupe, dar a se lăsa întreruptă).
Corpul este conotat sexual nu atât prin morfologie, cât prin postură. Anumite gesturi structurează clar diferența sexuală: surâsul sau capul înclinat conotează identitatea feminină, cel puțin în imaginile publicitare, ceea ce concordă cu cercetările etologilor pentru care o asemenea postură reflectă supunerea, dorința de a nu intra în luptă. De asemenea cercetări recente acreditează ideea că femeile înclină capul de două ori mai mult decât bărbații, ceea ce nu înseamnă câtuși de puțin că există gesturi natural feminine sau natural masculine, ci doar că ele au fost interiorizate ca atare (rareori explicit formulate, precum postura recomandată a picioarelor strânse).
Studenți la psihologie cărora li s-a cerut să aleagă diverse personaje (din reclame, reviste, manuale etc.) pentru a ilustra furia, teama, surpriza, angoasa fără nici o indicație privind sexul, au reținut de două ori mai multe imagini cu bărbați, în timp ce studentele au selectat paritar cele două sexe. În schimb anumite afecte au fost influențate de sexul subiecților anchetei: pentru a figura mânia, studentele au ales în marea lor majoritate un bărbat.
Simbolic “destinate” discreției și resemnării, femeile dau dovadă de “intuiție” pentru a prevedea și satisface dorințele dominanților; de aici sensibilitatea lor la toți indicii non verbali (tonul vocii, calitatea privirii), dar și capacitatea de a descrie în detaliu caracteristicile fizice și psihice ale soțului, spre deosebire de bărbați apți să vorbească mai degrabă despre femei în general și atunci în descrieri stereotipe (P. Bourdieu, 1998: 37).
Polisemia semnelor gestuale și dependența lor contextuală este actualizată în numeroase circumstanțe. Astfel contactul vizual indică interesul, simpatia etc. (deci afectele pozitive), dar și mânia, amenințarea, dominația. În genere indivizii dominatori au mai multe contacte vizuale; în plus, când ascultă privesc mai puțin, iar când vorbesc privesc mai mult (la indivizii dominați situația se prezintă exact invers).
De regulă, femeile de toate vârstele au mai multe contacte vizuale decât bărbații, dar sunt și obiect al privirii mai mult decât bărbații. Diadele feminine angajează mai multe raporturi vizuale decât diadele masculine, dar când interacționează cu bărbați, femeile par să adopte patternul privirii masculine (cf. și Judy Pearson, 1991: 134). În schimb bărbații nu par prea afectați când nu sunt priviți, în timp ce pentru femei contactul vizual este important (se simt valorizate).
Expresia facială este modulată de sex, vârstă, clasă socială și evident grupul cultural de apartenență. Mamele din clasele populare zâmbesc mai puțin decât cele din middle class; de asemenea s-a constatat că femeile adulte zâmbesc mai mult decât bărbații adulți (în special când discută teme pozitive).