Budăi este o localitate componentă a orașului Podu Iloaiei din județul Iași, Moldova, România.
Scurtă prezentare a spațiului geografic
Așezare și vecini Localitatea Budăi este situată în partea de nord – est a țării și este traversată de paralela de 47°13′ latitudine nordică și meridianul de 27°13′ longitudine estică. Ea face parte din orașul Podu Iloaiei, învecinându-se la est cu localitatea sa principală; la nord se află limita orașului cu comuna Erbiceni, iar la nord-vest cea cu comuna Bălțați. Spre sud, se află satul Cosițeni component al orașului; și la sud-vest, limita orașului cu comuna Lungani.
Din punct de vedere geografic, se află la est de Carpații Orientali, în Podișul Moldovei, mai exact în Depresiunea Jijia – Bahlui, între râul Bahlui, la nord și pârâul Bahluieț la sud.
Localitatea se află pe fostul Drum Mare, care face legătura între Iași și Târgu Frumos, legătură rutieră asigurată astăzi de șoseaua națională DN28.
Relieful Localitatea Budăi are un relief variat, fiind așezată în Podișul Moldovei, mai exact în partea central – sudică a Câmpiei Moldovei, în Depresiunea Jijia – Bahlui. Câmpia Moldovei este înconjurată de alte regiuni mult mai înalte spre sud și vest (Podișul Central Moldovenesc și Podișul Sucevei), ceea ce îi conferă un caracter de vastă depresiune ce se continuă și dincolo de Prut.
Mai exact, Budăiul este așezat pe o terasă din stânga pârâului Bahluieț și a lacului artificial. În partea de nord se află dealul Budăiul lui Rață sau dealul Rața, cu o altitudine de peste 160 mObreja, Al., (1977), Dicţionarul geografic al judeţului Iaşi, Societatea de Ştiinţe geografice din Republica Socialistă România.. Din localitatea Budăi izvorăște pârâul cu același nume, care se varsă în stânga pârâului Bahluieț.
Orientarea râului Bahlui și a pârâului Bahluieț este transversală în raport cu orientarea generală a straturilor geologice, conducând la o asimetrie a profilului transversal. Astfel, versantul nordic al acestor două cursuri de apă prezintă o înclinație conformă cu înclinarea straturilor structurale, coborând în mai multe niveluri de terasă racordate prin pante domoale. Versantul sudic este orientat contrar înclinării straturilor, mai abrupt și afectat de procese de degradare a solului, având un aspect de cuestă.
Pe teritoriul localității se află, ca principale formațiuni geografice, Șesul Bahluiețului, terasele Bahluiețului, Șesul Bahluiului, terasele Bahluiului și cuestele.
Relieful satului oferă terenuri de platou bune pentru agricultură, căi de comunicație și așezări, dar și zone de versanți cu pante accentuate și cu degradări care necesită lucrări de îmbunătățiri funciare.
Clima Clima are un caracter continental de nuanță excesivă, caracterizat prin veri călduroase și secetoase și ierni geroase cu viscole.
Temperatura medie anuală este cuprinsă între 90C și 100C, având un maxim în luna ianuarie de sub 40C. Aceste valori dau amplitudine termică anuală de peste 250C, ceea ce demonstrează existența unui continentalism foarte accentuat. Același caracter puternic continental este dat și de valorile temperaturilor extreme, maximele absolute depășind +380C, iar temperaturile minime ajungând și până la -360C, chiar -380C.
Precipitațiile sunt relativ reduse, valoarea medie anuală fiind între 450 ml – 500 ml/m2 și au un caracter neuniform, cele mai mari cantități căzând în luna iunie (60 – 70 ml/m2, în medie), iar cele mai mici în lunile februarie – martie (20 – 25 ml/m2, în medie).
Vânturile sunt neregulate, bătând frecvent dinspre nord-vest, nord, sud-est și vest. Uneori suflă crivățul, mai ales iarna, cu viteze ce ating 30 – 35 m/sec., aducând zăpadă, furtuni de zăpadă și ger, și sporadic vara, aducând un aer fierbinte și uscat din răsărit.
Hidrografia și solurile Rețeaua hidrografică din zonă este alcătuită din râul Bahlui, pârâul Bahluieț și pârâul Budăi. Regimul hidrografic al acestor cursuri de apă se caracterizează prin variații ale nivelelor și debitelor, cu creșteri ale acestora primăvara și vara și cu scurgeri minime toamna și iarna.
Cea mai importantă acumulare de apă de pe teritoriul localității Budăi o reprezintă lacul artificial construit în anul 1965 pe cursul pârâului Bahluieț, la 2,5 Km în amonte de confluența cu râul Bahlui (pe locul vechiului iaz Budăi. ”Budăiu – iezișor lângă satul Budăiu, comuna Sârca, plasa Cârligătura, format de pârâul Budăiu”)Chiriţă,C., (1888), Dicţionar geografic al judeţului Iaşi, Stabilimentul grafic SOCECU&TECLU, Bucureşti., cu scopul de a scoate de sub efectul inundațiilor orașul Iași și zona industrială a acestuia. Lacul are și scop piscicol, dar asigură și necesarul de apă pentru irigarea culturilor agricole din zonă.
Zona satului Budăi este bogată în ape subterane, care sunt puse în evidență de apariția unor izvoare. De altfel, și denumirea de Budăi este dată după fântâna Budăi (Cf. Constantin Todi, fost professor de istorie la Școala ”Al. I. Cuza”, Podu Iloaiei, în Monografia comunei Podu Iloaiei, județul Iași. Credem, totuși, că denumirea satului vine de la una dintre îndeletnicirile de bază ale localnicilor, și anume butnăritul, producerea de butoaie) din Valea Chisarului, locul unde s-au așezat întâi temeliile satului.
Solurile caracteristice din teritoriu sunt reprezentate de cernoziomuri formate pe terasele Bahluiului și pe înălțimile sub formă de platouri colinare din partea superioară a coastei Bahluieț – Bahlui. Pe versanții cu pante accentuate apar soluri degradate în anumite proporții.
Vegetația și fauna Pe solurile din teritoriul localității se dezvoltă o vegetație reprezentată prin pajiști de silvo – stepă și păduri. Pădurile, ca resurse naturale, sunt formate din gorun și fag.
Pe pajiștile existente se întâlnesc plante ca: golomățul, iarba câmpului, pir, coada vulpii, rogosuri, trifoi roșu, trifoi alb, mușețel și multe alte specii. În unele bălți apare stuful și papura. În sectoarele cu sărătură cresc iarba de sărătură și păiușca. Pe izlazuri cresc buruienile cu spini și buruienișul cu scai măgăresc.
Vegetația lemnoasă este reprezentată de specii de salcâm, pin, molid, porumbar, plop și salcie.
Fauna este caracteristică silvo – stepei, fiind reprezentată de rozătoare ca popândăul, hârciogul, șoarecele de câmp și iepurele de câmp. Sporadic se mai întâlnesc și alte specii de animale, cum ar fi mistrețul, vulpea, cârtița și căprioara. Păsările sunt reprezentate de pescărușul alb, fazanul, vrabia, ciocănitoarea, graurul, țarca, sticletele, cucu, șoimul, bufnița și pupăza.
În concluzie, satul Budăi, cu un relief variat, este străbătut de două cursuri de apă mai importante, și anume pârâul Bahluieț și râul Bahlui, având o faună și o vegetație specifice zonelor de silvo – stepă.
Istorie Începuturile comunității Teritoriul actualului sat Budăi (în prezent cartier al orașului Podu Iloaiei) a fost locuit din cele mai vechi timpuri. În jurul său au fost descoperite resturi de cultură materială (ceramică de tip Cucuteni și din perioada migrațiilor) datând din secolele II, III, IV d. Hr.
Nu există dovezi din care să rezulte o continuitate a acelor populații, mai ales că acest teritoriu a fost bântuit de diferite triburi migratoare, începând cu goții (sec. II d.Hr.), gepizii (sec. III – IV) (după invazia hunilor (375 - 453), gepizii, împreună cu ostrogoții, au devenit vasali și mercenari în oastea lui Attila. După moartea acestuia, gepizii s-au revoltat împotriva foștilor stăpâni, hunii, slăbiți de înfrângerile suferite în ultimele raiduri de pradă și jaf prin Europa. Învingători în 454 asupra resturilor hunice în bătălia de la Nedao, gepizii au luat în stăpânire partea de est a Pannoniei (Câmpia Tisei) și vestul Daciei postromane), hunii (sec. IV – V), slavii (sec. VI), pecenegii (sec. X – XI), cumanii (sec. XI – XII) (Invazia tătarilor i-a silit pe cumani să se retragă, o parte peste Dunăre, iar o alta în Ungaria, unde regele Béla al IV-lea, i-a colonizat lângă Tisa (1239). Risipit în toate direcțiile, în scurt timp poporul cuman a dispărut. O mare parte dintre cumanii din Ungaria s-au reîntors după 1290 (anul morții „mentorului” lor, regele Ungariei Ladislau „Cumanul”) în nordul Mării Negre unde s-au contopit cu populația turcică (tătară) din hanatul mongol Hoarda de Aur. În toponimia Moldovei și Munteniei, dar și a Transilvaniei de Sud, au rămas multe locuri care păstrează denumiri cum ar fi: Comani, Comana, Comanca, Comănești, Teleorman, Caracal, Horez, Dărmănești, Cozia, Ozun etc., dar și numele personal ori de familie Coman, Comaniciu, Comăneci.) și tătarii (sec. XIII). O dovadă de natură lingvistică a trecerii prin aceste teritorii a populațiilor migratoare este hidronimul Bahlui, care în limba cumanilor ar fi însemnat ”pârâu mocirlos” (Semnificație: probabil rom. ’balhui’, ’baltă, mlaștină’ cunoscut mai ales în Muntenia, în zona montană a Buzăului ’balhoi’, ’noroi’, etimologie: din rom. ’bahnă’ de origine nord slav., cu derivat verbal ’a bâhni, bâhli’, ’a mirosi urât, a se strica – cu referire la ape’ din care s-a format apoi substantivul, sau poate adjectivul ’balhui’ similar fonetic altor entopice cu sensul ’baltă’ și anume ’bâlc’, ’bâlhac’, alternanța ’lh’/’hl’ la fel ca în ’sihlă’/’silhă’. În general hidronimele cu sufixul ‘-ui’ sunt considerate de origine turcică.).<ref>Giurescu, Constantin, C., (1946), Istoria românilor, vol. I, Din cele mai vechi timpuri până la moartea lui Alexandru cel Bun (1432), '''ed. a V – a revăzută și adăugită', Fundația regală pentru literatură și artă, București, p. 315..</ref>
Posibil ca, din cauza năvălirii repetate a popoarelor migratoare, așezarea să fi fost mult timp nelocuită, însă în lipsa unor dovezi istorice în acest sens, această afirmație rămâne doar la nivelul de presupunere.
Prima atestare documentară a acestei așezări o avem din timpul lui Ștefan cel Mare, despre care Matei de Murano, medicul venețian ce l-a îngrijit pe voievod, scria la 7 decembrie 1502 că „este un om foarte înțelept, vrednic de multă laudă și iubit mult de supuși, fiindcă este îndurător și drept, foarte veghetor și darnic, bine încă (prosperoso de la persona) pentru vârsta lui, de nu l-ar fi apăsat această boală. Turcii au mare frică de acest Domn.”N. Iorga, Istoria Românilor prin călători, ed. a II – a, vol. I, Ed. Casei Școalelor, București, 1928, p. 73.
Același medic scria despre moldoveni că „sunt oameni viteji (valenti homini) și oameni de fapte (homini de fatti), nu de fraze și nu de stat pe saltea (so li pimazi), ci în războiu”, iar țara locuită de aceștia „este roditoare și foarte plăcută și bine așezată, bogată în animale și în toate roadele. Grâul se seamănă în aprilie și mai și se adună în august și septembrie. Vinurile sunt ca în Friul, pășunile perfecte și ar putea să hrănească peste 100.000 de cai.”Ibidem, p. 73;
La 12 septembrie 1468 (6976) la Suceava, printr-un hrisov domnesc, Ștefan cel Mare confirmă lui Frâncu, Trifu, Ivan și Isaiia stăpânirea peste satul lor de baștină Frânceștii la Cârligătură, cu moara și selișteleSÍLIȘTE, siliști, s. f. 1. Denumire dată în evul mediu, în Țările Române, locului pe care fusese sau pe care era așezat un sat; vatra satului. ♦ (Reg.) Loc de casă. 2. (Pop.) Loc necultivat, bun pentru cultura cerealelor, sau loc plantat cu pomi (în apropierea sau în vatra satului). ♦ (Reg.) Pășune. [Acc. și: silíște. – Var.: (reg.) sắliște (acc. și: sălíște), séliște s. f.] – Din sl. selište. Sursa: DEX '98 ce se țineau de ea,Ioan Bogdan, Documentele lui Ștefan cel Mare, vol I, Hrisoave și cărți domnești, 1457 – 1492, Comisia istorică a României, Atelierele grafice SOCEC&Co, Societate anonimă, București, 1913, p.127 și urm. „să le fie lor (...) uric și cu tot venitul lor.”DRH, A. Moldova, vol I (1384 – 1475), Editura Academiei R.S.R., 1954, p. 360 și urm., doc. 431;
Note
Budăi, Podu Iloaiei