miniatura|Cadavrele comunarzilor parizieni Un cadavru este corp uman în stare de deces. Cadavrele sunt utilizate de studenții la medicină, medici și alți oameni de știință pentru a studia anatomia, a înțelege localizarea bolilor, a determina cauzele morții și pentru a furniza țesuturi necesare în transplanturi pentru oameni vii. Studenții la medicină studiază și disecă cadavrele ca parte a educației lor. Alte categorii care studiază cadavre includ arheologii, pentru cercetări istorice, și studenții la arte, pentru a învăța reprezentarea precisă a corpului uman. În plus, cadavrele sunt folosite în dezvoltarea și evaluarea instrumentelor chirurgicale.van den Haak, Lukas; Alleblas, Chantal; Rhemrev, Johann P.; Scheltes, Jules; Nieboer, Theodoor Elbert; Jansen, Frank Willem. National Institutes for Health - National Library of Medicine, National Center for Biotechnology Information: December 4, 2017 "Human cadavers to evaluate prototypes of minimally invasive surgical instruments: A feasibility study". Retrieved April 9, 2023.
Termenul „cadavru” este utilizat în contexte juridice (și ocazional în media, cum ar fi în reportaje), pentru a se referi la un corp uman decedat. Acesta este un termen utilizat și de echipele de recuperare în cazul dezastrelor naturale, când se caută persoane decedate. Cuvântul „cadavru” provine din latinescul „cadere”, care înseamnă „a cădea”. Termenii înrudiți includ „cadaveric” (similar cu un cadavru) și „spasm cadaveric” (contractarea musculară care provoacă o mișcare în corpul decedat). O grefă de cadavru, cunoscută și sub numele de „grefă postmortem”, presupune transplantarea de țesuturi de la un corp decedat pe unul viu pentru a repara un defect sau o deformație.
Cadavrele pot fi, de asemenea, studiate în funcție de stadiile de descompunere, aspect ce ajută la determinarea timpului scurs de la momentul morții.
Cadavrele au fost folosite și în artă pentru a reda mai exact structura corpului uman în picturi și desene.New Oxford Dictionary of English, 1999. cadaver Medicine: or poetic/literary: a cait.
Procesul de descompunere umană
miniatura|400x400px| Cronologia schimbărilor postmortem (stadiile morții). miniatura| Cadavru în frigider la Medicină Legală, Berlin Observarea diferitelor stadii de descompunere poate ajuta la determinarea timpului scurs de la moartea unei persoane.
Stadiile descompunerii
Primul stadiu al descompunerii este autoliza, sau autodigestia. Acest proces implică degradarea celulelor corpului prin intermediul enzimelor proprii. Enzimele digestive, care în mod normal procesează nutrienți în celule, devin active după moarte, provocând autoliza. Ca rezultat, se formează un lichid care se infiltrează între straturile de piele și determină descuamarea acesteia. În acest stadiu, muștele pot depune ouă în deschiderile corpului (cum ar fi ochii, nările, gura, urechile sau alte orificii), iar larvele eclozate (viermi) pătrund sub piele și încep să consume țesuturile. Al doilea stadiu este balonarea, cauzată de bacteriile din intestin care încep să descompună țesuturile corpului, eliberând gaze ce se acumulează în organe, în intestin. Balonarea se manifestă în principal în zona abdominală, dar uneori și în gură, limbă și organele genitale. De obicei, acest lucru apare în jurul celei de-a doua săptămâni de descompunere, iar balonarea continuă până când corpul se descompune suficient pentru a permite eliberarea gazelor. Al treilea și cel mai îndelungat stadiu este putrefacția, când structurile mari ale corpului se descompun, iar țesuturile se lichefiază. Organele interne, cum ar fi tractul digestiv, creierul și plămânii, se descompun primele și devin de nerecunoscut în câteva săptămâni. Mușchii sunt descompuși fie de bacterii, fie de animale care se hrănesc cu resturi. În cele din urmă, după mai mulți ani, rămâne doar scheletul. În solurile bogate în acid, scheletul se poate dizolva în componentele sale chimice.
Ritmul descompunerii depinde de numeroși factori, cum ar fi temperatura și umiditatea mediului înconjurător. Într-un mediu cald și umed, corpul se descompune mai rapid. Prezența animalelor necrofage poate accelera expunerea scheletului, pe măsură ce acestea consumă resturi ale corpului aflat în descompunere.
Istorie Istoria utilizării cadavrelor este plină de controverse, progrese științifice și descoperiri semnificative. Începând din secolul al III-lea î.Hr., doi medici greci antici, Herophilus din Chalcedon și Erasistratus din Ceos, au efectuat disecții pe cadavre la Alexandria, făcând din aceasta principala metodă de studiu al anatomiei. După moartea lor, practica disecției a scăzut în popularitate și a dispărut treptat. Abia în secolul al XII-lea disecția a fost reluată, devenind o practică obișnuită până în secolul al XVII-lea. miniatura| Lecția de anatomie a Dr. Nicolaes Tulp de Rembrandt înfățișează o lecție de anatomie din Amsterdam, în 1632. Deși Herophilus și Erasistratus aveau permisiunea de a folosi cadavre pentru disecție, utilizarea acestora în scopuri anatomice întâmpina încă multe rețineri, iar acest tabu a persistat secole întregi. Între secolele III î.Hr. și XVIII d.Hr., disecția era adesea privită ca un act neetic, deși Biserica nu a interzis direct disecțiile, dar a impus anumite reglementări. În 1231, împăratul Frederic al II-lea a emis un decret prin care se cerea disecția unui corp uman la fiecare cinci ani în scopuri educaționale, impunând medicilor și chirurgilor să participe. Aceasta a condus la prima disecție oficială realizată public de Mondino de Liuzzi.
Pe măsură ce disecțiile deveneau mai populare, restricțiile religioase s-au relaxat, dar atitudinea publică a rămas negativă. Singura sursă legală de cadavre erau trupurile criminalilor executați, iar disecția era percepută ca o pedeapsă suplimentară și umilitoare. În secolul al XVII-lea, autoritățile au extins numărul infracțiunilor pedepsite cu spânzurare, astfel crescând și disponibilitatea cadavrelor. În timp, însă, cererea a devenit atât de mare încât unii anatomiști au recurs la profanarea mormintelor pentru a obține cadavre, declanșând reacții violente din partea publicului, inclusiv Răscoala Învierii din 1788 din New York, ceea ce a condus la legislații precum Legea Anatomiei, care a permis utilizarea corpurilor neidentificate în scopuri științifice.
Chiar și la începutul secolului XX, disecția era dezaprobată din motive religioase și morale. Încercările de a schimba opinia publică, inclusiv campania a 200 de medici din New York care și-au exprimat intenția de a-și dona trupurile, au fost influențate și de expunerea abuzurilor din industria funerară, generând o schimbare a percepției și a descurajat profanarea mormintelor.
Utilizarea cadavrelor în artă Reprezentările cadavrelor în artă au avut loc din timpuri străvechi, incluzând exemple precum reliefurile neo-asiriene cu cadavre plutind pe râuri sau operele memento mori din Evul Mediu. Studiul și ilustrarea corpului uman au fost fundamentale pentru arta renascentistă, iar desenele anatomice au sprijinit studiul anatomiei.
Un exemplu notabil este Leonardo da Vinci, care a colaborat cu anatomistul Andreas Vesalius pentru ilustrarea lucrării „De Humani Corporis Fabrica”. Da Vinci a realizat numeroase disecții pentru a reda structura umană în detaliu, fiind printre primii care au desenat poziția naturală a fătului în uter și structuri detaliate ale creierului. Lucrările sale au fost printre primele care au inclus desene precise ale sistemului muscular, scheletic și circulator, contribuind enorm la studiul anatomiei.
Leonardo da Vinci și alți artiști, precum Michelangelo și Rafael, au folosit cunoștințele anatomice dobândite prin studiu pentru a crea reprezentări artistice precise ale corpului uman. Aceste eforturi au adus contribuții esențiale atât în medicină, cât și în artă, influențând percepția asupra corpului uman pentru secole întregi.
Importanța în știință
Cadavrele sunt utilizate pe scară largă în comunitatea științifică, contribuind semnificativ la înțelegerea anatomiei umane. Ele permit studierea directă a structurii corpului uman, oferind astfel informații esențiale pentru identificarea organelor și altor părți anatomice. Primele disecții sistematice cunoscute au fost efectuate de doi oameni de știință greci, Herophilus din Chalcedon și Erasistratus din Ceos, în secolul al III-lea î.Hr. Herophilus a realizat mai multe descoperiri prin disecția cadavrelor, inclusiv diferențierea celor patru ventricule ale creierului, identificarea a șapte perechi de nervi cranieni, distincția dintre nervii senzoriali și motori și descrierea detaliată a structurii ochiului, inclusiv a corneei, retinei și stratului coroidian. De asemenea, el a studiat valvele inimii umane, în timp ce Erasistratus a demonstrat funcționarea lor, observând ireversibilitatea fluxului sanguin prin valve și diferențiind venele de artere.
Galen (130–201 d.Hr.) a sintetizat cunoștințele predecesorilor săi, combinând observațiile lui Aristotel și ale altor medici greci cu propria înțelegere asupra anatomiei. Anatomia și fiziologia galenică au dominat învățământul medical în acea perioadă. Andreas Vesalius (1514–1564), considerat părintele anatomiei moderne, și-a bazat lucrările pe descoperirile lui Galen, dar a corectat multe dintre erorile acestuia prin disecțiile proprii pe cadavre umane. Vesalius a folosit aceste disecții ca material educațional pentru studenți, oferindu-le o înțelegere directă și precisă a corpului uman.
Importanța în domeniul medical Astăzi, cadavrele sunt indispensabile în medicină și chirurgie pentru studiul aprofundat al anatomiei umane. Chirurgii practică tehnici chirurgicale pe cadavre pentru a se pregăti pentru intervenții pe pacienți și pentru a evita complicațiile. Totodată, disecțiile permit testarea noilor proceduri chirurgicale și identificarea dificultăților posibile înainte de aplicarea lor clinică.
Autopsiile contribuie, de asemenea, la identificarea cauzelor unor boli și tulburări și oferă informații despre eficiența tratamentelor. Galen a fost printre primii care au legat evenimentele din viața unui individ de observațiile făcute asupra corpului său după moarte, iar această practică continuă să ofere informații valoroase despre procesele patologice.
Anumite proceduri, precum apendicectomiile, sunt practicate pe cadavre umane, mai degrabă decât pe simulări tehnologice. În SUA, se efectuează anual aproximativ 28.000 de apendicectomii pe cadavre, ceea ce oferă studenților ocazia de a învăța în mod direct . Cererea de cadavre pentru studii s-a extins, de asemenea, și în afara mediilor academice, astfel că organizații precum Science Care și Anatomy Gifts Registry distribuie corpuri pentru studii științifice.
Conservarea pentru disecție Pentru a asigura viabilitatea unui cadavru pentru studiu, corpul trebuie refrigerat sau conservarea trebuie să înceapă în primele 24 de ore după deces. Conservarea se realizează prin îmbălsămare sau plastinație, fiecare metodă având avantajele și dezavantajele sale pentru disecțiile anuale în cadrul educațional.
Îmbălsămarea cu fluide miniatura|Împăratul Pedro al II-lea al Braziliei, întins pentru a fi privit în 1891, a fost îmbălsămat în ziua morții sale. În timpul procesului, i s-au injectat șase litri de clorhidrat de zinc și aluminiu în artera carotidă comună. În 1912, educatorul și arhivistul brazilian Luís Gastão d'Escragnolle Dória a vizitat sicriul de sticlă al împăratului și a observat starea bine conservată a corpului acestuia. Îmbălsămarea, o tehnică veche de conservare cu ajutorul fluidelor chimice, previne descompunerea, păstrând structura anatomică și culoarea țesuturilor. Se utilizează diverse substanțe chimice pentru acest proces, inclusiv dezinfectanți, conservanți și agenți de modificare, fiecare având un scop specific în menținerea cadavrului.
Substanțele chimice și rolul lor în îmbălsămare miniatura| Îmbălsămător în timpul lucrului.