miniatura|Rustam îl găsește pe Kay Qubad, miniatură din Shahnameh-ul lui Shah Tahmasp Literatura persană (persană: ادبیات فارسی) este una dintre cele mai vechi literaturi din lume. Istoria ei se întinde pe două milenii și jumătate, deși mare parte din materialul pre-islamic a fost pierdut. Sursele sale au fost în Persia istorică, inclusiv în Iranul de astăzi, Irak și zona Caucazului, precum și regiuni din Asia Centrală, unde limba persană a fost istoric, limba națională. De exemplu, Molana (Rumi), unul dintre poeți cei mai iubiți în Persia, născut în Balch sau (în ceea ce este acum Afganistan sau Tadjikistan), a scris în persană, și a trăit în Konya, apoi în capitala Marelui Imperiu Selgiuc, Nișapur.
,,Fără nicio îndoială, nicio altă formă de artă nu era atât de iubită precum poezia în Iran. Se poate spune că ea era arta supremă a culturii iraniene, expresia cea mai înaltă, cea mai rafinată, cea mai plină de strălucire a geniului iranian din totdeauna. Impactul său asupra literaturilor lumii, prin multitudinea de traduceri, s-a produs nu numai la nivel de formă - a se vedea gazelul, catrenul, etc. - ci și la nivel ideatic, fiind preluate teme ce țin de o anume viziune asupra lumii, de cunoașterea fină a regulilor care o guvernează, de căutare a divinității, de celebrare a vieții ale cărei neajunsuri sunt privite cu înțelepciune, de o filosofie ce îl descătușează pe om din deșertăciunile lumii, ducându-l spre esențăGeorge Grigore în ,, Cuvânt înainte : Poezia persană-expresia geniului iranian ” la volumul colectiv ,, Poeme persane ”, în traducerea lui Otto Starck, Editura Herald, București, 2014, pag. 5;”
,, În epoca reformatorului vechii religii, Zoroastru ( sau Zarathustra: 660-583 sau 630-553 ), credințele religioase străvechi iraniene au fost strânse într-o operă, importantă pentru istoria culturii, numită Avesta. După căderea țării sub dominația - succesiv - arabă, turcă și mongolă, instituindu-se un regim de tip feudal asiatic, la curțile feudale se dezvoltă o literatură predominantă de spiritul, ideologia, gusturile vieții de curte.Ovidiu Drimba, Cristina Ionescu, Gheorghe Lăzărescu, Viorel Alecu, Literatura universală, manual pentru clasele a XI-a și a XII-a, cap ,, Literatura popoarelor orientale. Literatura persană ”, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1993, pag. 11; ” Poeți Baba Taher ,, din Hamadan, zis despuiatul , a fost unul din primii poeți persani, care a precedat șirul geniilor poetice persane ca Ferdousi, Nizami, Omar Khayyam, Rumi, Attar, Saadi, Hafez și Djami. A fost unul dintre primii poeți care a folosit rubaiul, catrenul persan monorimat, cu excepția versului al treilea, rima fiind de obicei urmată de radif, cuvântul sau grupul de cuvinte ce se repetă, menit să adâncească semnificația versului respectiv. Despre poet se știe că a trăit de-a lungul celei de-a doua jumătăți a secolului al X-lea și în prima jumătate a secolului al XI-lea. A fost înmormântat în orașul Hamadan. În rest, doar legende, din care una ar trebui menționată.
Se spune că poetul a dus o viață de derviș rătăcitor ( cum reiese din unele catrene ) și că odată, vizitând o madrasa ( școală religioasă de pe lângă o moschee ), a rămas surprins că nu înțelege nimic din ce se predă acolo. A cerut elevilor o explicație. A fost luat în râs și sfătuit să se scalde în bazinul școlii ca să-i vină mintea la cap. A urmat întocmai sfatul și, deși era în miez de iarnă, s-a dezbrăcat și s-a azvârlit în apa bazinului. A înotat puțin și apoi a revenit gol în dormitorul școlii, unde s-a culcat. A doua zi, participând la curusri, a dat dovadă că poate pătrunde cele mai subtile probleme religioase. Cu acest prilej a exclamat: ,, M-am culcat kurd și m-am trezit arab ”, adică dintr-un simplu țăran kurd a devenit un cunoscător al învățăturilor religioase, predate pe atunci în arabă. Poate că de pe urma acestei întâmplări i se trage și porecla despuiatul .
Până acum vreo 70 de ani se credea că Baba Taher a scris doar vreo 80 de catrene în dialectul kurd lur, vorbit în provincia Luristan. Apoi i s-au atribuit încă vreo 200 de catrene, compuse tot în dialectul lur. Poezia lui se bucură azi, cum s-a bucurat un întreg mileniu, de-o mare popularitate în rândul vorbitorilor de limbă persană. Este unul dintre marii creatori ai catrenului mistic persan. Caracteristica sa inconfundabilă, care-l situează în rândul marilor poeți persani, este exprimarea simplă, directă și dramatică a unei religiozități pure și a unei zbuciumate trăiri interioare.
1.(1) Ferice de acei ce vin să Te privească,
Să stea mereu în preajma Ta și să-Ți vorbească!Cum n-am putința de-a mă duce să Te văd,
Plec să-i privesc pe cei ce pot să Te privească.
2.(2)Fără Tine, nicio floare să nu prindă viață!
Și de-o prinde, nimeni să nu soarbă-a ei dulceață!
Fără Tine, de-ar începe inima-mi să râdă,Nimeni să nu vrea să-i șteargă sângerânda față! ...
42.(52) O faclă sunt, plângând cu lacrime de foc.
La fel plâng inimile fără de noroc.
De dorul Tău ard noaptea, ziua-ntreagă gem.
Acest e-al zilelor și-al nopților soroc.
44.(54) În doliu-s de când mi Te-ai smuls vederii.
De-atunci port numai straiele durerii.
Purced din Tine ca din soare zorii,
De-acum și pân-la Ziua Învierii.
46.(56) Moartea e o boală care n-are leac.
Regi și sfetnici la poruncă-i fac pe plac.Împărații ce mai ieri prădau orașe
Astăzi pradă viermilor sub glie zac.Poeme persane- volum colectiv, în traducerea lui Otto Starck, cap „Baba Taher”, Ed. Herald, București, 2014, pag. 10-18;
Ferdusi
,, Primul moment literar persan de importanță mondială este marcat de poetul Ferdusi ( cca 934 - cca 1021). Opera sa de mare întindere, Sah-name ( Cartea regilor ), cu peste o sută de mii de versuri, este o grandioasă reconstituire a întregului trecut, real sau legendar, al poporului persan. Epopeea începe pe un ton solemn:
,, Scris-am ritm și rime, stihuri mii o sută douăzeci,
Șahii de odinioară zugrăvindu-mi-i pe veci.Zugrăvii armuri și zale, ipingele ostășești,
Scuturi, paloșe, pumnale, arcurile-împărătești,lănci și prăștii și arcane și-aripatele săgeți,
șesuri, văi, poduri, oceane și cetăți și călăreți,zugrăvii dușmanii noștri. Pe prieteni zugrăvii
Zugrăvii toți șahii, prinții duși în lumea celor viiSlava lor e colb... Mormântul li-i tăcut, tăceri se cern.
Din morminte înviară doar prin versul meu etern...”
Materia operei o constituie luptele, duelurile, scenele de vânătoare, de ospețe, de petreceri, dar și scenele de dragoste, de un lirism neîntrecut. În special însă scenele de război sunt cele care dau epopeii o forță și o grandoare incomparabile.Ovidiu Drimba, Cristina Ionescu, Gheorghe Lăzărescu, Viorel Alecu, Literatură universală, manual pentru clasele a XI-a și a XII-a, cap ,, Literatura popoarelor orientale. Literatura persană ”, Editura Didactică și Pedagogică, R.A. , București, 1993, pag. 11;” Omar Khayyam ,, Omar Khayyam ( 1048-1131) s-a născut la Nișapur, capitala Khorassanului, ca fiu al unui țesător de corturi, de unde i se trage numele, Khayyam denumind o persoană cu un astfel de meșteșug. Anul exact al nașterii a fost stabilit abia în 1941, după un horoscop verificat ulterior de specialiști. Perioada în care atrăit Omar Khayyam a fost cea a dominației selgiucide, unul dintre sultanii selgiucizi însărcinându-l chiar cu reformarea calendarului, pentru a-l pune în conformitate cu cele mai precise date astronomice. Faptul denotă celebritatea la care ajunsese încă de tânăr, datorită contribuțiilor sale în domeniul matematicii și astronomiei. S e pare că acest fapt este singurul eveniment consemnat cu certitudine din viața sa.
Contemporanii săi îl apreciază drept un mare savant, filosof și exponent al învățăturii grecești, dar niciunul nu se referă la el ca poet. Prima referire la Omar Khayyam, ca poet, provine de la o compilație arabă, scrisă pe la 1176, el fiind considerat unul dintre poeții Khorassanului, om fără egal în vremea sa în domeniul astronomiei și filosofiei. Într-o istorie a filosofiei, compusă pe la 1221, este prezentat drept ca un adept al culturii și științei grecești, dar și autor al unor versuri ,, pline de erezii”.
Prima traducere a robaiurilor lui Omar Khayyam, de fapt o prelucrare liberă după textul original, a fost făcută de și a apărut în Anglia, în 1859. Au urmat numeroase alte ediții, stârnind nu numai un larg ecou public, dar și interesul cercetătorilor, care s-au preocupat să descopere noi manuscrise khayyamiene. În noile manuscrise numărul catrenelor a început să varieze de la 150 la 450, nesiguranța autenticității crescând într-atât, încât s-a ajuns până la negarea totală a paternității lui Omar Khayyam. Disputa în jurul autenticității lor continuă și astăzi.
Rubaiurile Înțeleptului Khayyam ( din ediția îngrijită de J.B. Nicolas , Paris, 1867 )
În numele lui Allah, cel milostiv și îndurător!
I. Un glas veni din crâșmă-n faptul dimineții:
,, Bețiv zăluf, mai șui ca toți petrecăreții,
,, hai, scoală-te și umple-ne cu vin pocalul,
nainte de-a se fi umplut pocalul vieții! ,,Poeme persane ”, volum colectiv, în traducerea lui Otto Starck, cap ,, Omar Khayyam ”, Editura Herald, București, 2014, pag. 20-21;”
,, Poezia persană, bogată în teme și orientări, este străbătută, de la un capăt la altul, de spiritul sufit, acea înaltă expresie a sufletelor îmbătate de dragoste divină. Așadar, nu întâmplător tema vinului, ca băutură paradisiacă așa cum este descris în Coran, și a beției, ca stare de efuziune a celui ce se apropie de divinitate este prezentă la tot pasul în marea simfonie poetică persană. Chiar și acolo unde interpretarea lasă loc echivocului, fiorul mistic se face simțit. Faptul că vinul material este interzis de către Legea islamică accentuează și mai mult acest simbolism prezent în literatură. Tema vinului își are rădăcini adânci în tradiția iraniană, având în vedere că vechii persani venerau vinul și chiar îl divinizau sub numele de Haoma ( inițial, numele unei băuturi mitice care conferea nemurirea, destinată zeilor și celor aleși - precum ambrozia la greci - cu aceeași funcție ca Soma la indieni ). Acest cult persan al vinului are drept similitudine în Europa precreștină, cultul lui Dionysos la greci, cultul lui Bachus la romani. Așadar, după islamizarea persanilor, acest cult al vinului va transpare, sublimat, doar ca esență, în zona misticii grație și descrierii oferite de Coran. Vinul înseamnă dragoste și bucurie. Adevărații credincioși sunt beți de vinul dragostei divine. Vinul îl eliberează pe băutor de cătușele legalismului și ale convențiilor, căci el este, în calitatea sa de băutură paradisiacă, o emanație divină care iradiază din formă în formă, un simbol al dragostei supreme care se manifestă în creație: beția înseamnă uitarea a tot ceea ce nu este Dumnezeu.George Grigore în ,, Cuvânt înainte: Poezia persană-expresia geniului iranian ”la volumul colectiv ,, Poeme persane ” Editura Herald, București,2014, pag. 5-6;”
,, 7. Când voi muri, cu vin curat spălați-mă!
Slăvind în rugă vinul, îngropați-mă!De Ziua Judecății, căutați-mă!
Și-atunci din praful crâșmei adunați-mă!
8. Cum nimeni nu-i chezașul zilelor de rând,Slăvind în rugă vinul, îngropați-mă!
De Ziua Judecății, căutați-mă!
Și-atunci din praful crâșmei adunați-mă!
9. Îndrăgostitul, beat și zădărit- să fie!Vrăjit și scos din minți și ocărât- să fie!
Când suntem treji, orice stârnește suferință.
Când suntem beți, ,, ce-o fi n-are decât să fie!,,Poeme persane ”, volum colectiv, în traducerea lui Otto Stark, cap ,, Omar Khayyam ”, Editura Herald, București, 2014, pag.22, ”
,, În aceste micropoeme întâlnim des motivul bahic, dar totdeauna umbrit de melancolii, tristeți, dezamăgiri, de un scepticism și de un pesimism agravat de spectacolul unei vieți frivole, egoiste, nedrepte. Iată două din aceste catrene ( ,, rubaiate ” ):
Cerul ce m-alungă astăzi ca și mîine?
De-ar avea și pietre-ar da ca după câine.
Pentru-un pic de apă - șalele frîng,Merg hoinar pe drumuri - pentru coji de pâine.