Vapnearka (în ), scrisă și Vapniarca, Vapnyarka, Wapnjarka sau Wapniarka, este o așezare de tip urban din Regiunea Vinnița, Ucraina. Localitatea s-a dezvoltat în jurul unei importante stații de cale ferată, deschisă în secolul al XIX-lea. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Vapnearka s-a aflat în Guvernământul Transnistriei, administrat de România și, a fost locul unui lagăr de concentrare în care au fost internați evrei, dar și deținuți politici.
Istorie
Dezvoltarea localității Dezvoltarea Vapnearkăi a fost strâns legată de construirea căii ferate. Gara localității a fost înființată în 1870, Vapnearka devenind ulterior un nod feroviar regional.
Al Doilea Război Mondial În urma participării României la invadarea Uniunii Sovietice alături de Germania Nazistă, Vapnearka a intrat sub administrație românească. Din 1941 până în 1944, localitatea a făcut parte din Guvernământul Transnistriei, teritoriul dintre Nistru și Bug administrat de România în timpul regimului condus de Ion Antonescu.
Lagărul de concentrare În octombrie 1941, autoritățile române au înființat la Vapnearka un lagăr într-o fostă școală militară sovietică. Aproximativ 1.000 de evrei au fost aduși în lagăr în aceeași lună, majoritatea evrei basarabeni care se refugiaseră anterior în Odesa în urma înaintării trupelor române și germane.
Aproximativ 200 dintre acești deținuți au murit în timpul unei epidemii de tifos, iar ceilalți au fost scoși ulterior din lagăr în două grupuri de Jandarmeria Română și asasinați.
Alte câteva sute de evrei din Odesa au fost internați la Vapnearka la începutul anului 1942.
În cursul anului 1942 au fost trimiși la Vapnearka aproximativ 150 de evrei din Bucovina, printre care se aflau și refugiați din Polonia. La 16 septembrie 1942, a sosit un transport de peste 1.000 de deportați evrei din Vechiul Regat și sudul Transilvaniei. Aproximativ jumătate dintre aceștia fuseseră suspectați de activitate comunistă, în timp ce 554 fuseseră internați fără acuzații concrete.
Lagărul a fost transformat într-un lagăr de concentrare pentru deținuți politici și a fost pus sub controlul direct al Ministerului Afacerilor Interne. În practică, deținuții politici de la Vapnearka erau evrei, alături de aceștia fiind deținuți și condamnați ucraineni pentru infracțiuni de drept comun.
La un moment dat, în lagăr se aflau 1.179 de deținuți evrei, dintre care 107 femei. Printre prizonieri se numărau aproximativ 130 de membri ai Partidului Comunist Român, aproximativ 200 de social-democrați, precum și troțkiști și sioniști. Numeroși alți deținuți fuseseră arestați în mod arbitrar.
Deținuții au constituit un comitet al lagărului care urmărea să îmbunătățească șansele de supraviețuire ale prizonierilor în condițiile foametei, bolilor, muncii forțate și abuzurilor. În paralel exista o conducere clandestină, iar cele două structuri au încercat să mențină o ordine colectivă în rândul deținuților.
Epidemia de latirism Condițiile de detenție erau extrem de grele. În perioada în care Ion Murgescu, tatăl viitorului economist Costin Murgescu, a fost comandant al lagărului, au fost introduse restricții severe asupra alimentării cu apă.
Prizonierii au reușit, prin măsuri riguroase de igienă, să limiteze epidemia de tifos, însă alimentația a rămas foarte precară. Pâinea de orz conținea aproximativ 20% paie, iar o parte importantă a hranei consta din Lathyrus sativus, o specie de măzăriche utilizată în mod obișnuit drept furaj pentru animale.
După câteva săptămâni de consum al acesteia, deținuții au început să prezinte simptome neurologice, printre care slăbiciune musculară, dificultăți de mers și paralizie spastică a membrelor inferioare. O echipă de medici deținuți în lagăr, condusă de medicul dr. Arthur Kessler, originar din Cernăuți, a stabilit legătura dintre boală și alimentația pe bază de Lathyrus sativus.
Afecțiunea a fost identificată drept neurolatirism, o boală neurologică asociată cu ingestia prelungită a plantei. Până în ianuarie 1943, sute de prizonieri prezentau simptome.
Dr. Kessler a descris ulterior experiențele sale de la Vapnearka și identificarea bolii în memoriile sale.
Deținuții au organizat o grevă a foamei și au cerut asistență medicală și schimbarea alimentației. În urma protestului, autoritățile au permis unui comitet evreiesc de ajutor din București să trimită medicamente în lagăr, iar rudelor deținuților li s-a permis să expedieze pachete.
Distribuirea furajului toxic a încetat la sfârșitul lunii ianuarie 1943. Cu toate acestea, 117 deținuți au rămas paralizați permanent. Epidemia de la Vapnearka a devenit ulterior un caz important în literatura medicală privind neurolatirismul.
Evacuarea lagărului În martie 1943, românii au recunoscut că 427 dintre evreii internați fuseseră închiși fără motive și, au fost transferați în diferite ghetouri din Transnistria și ulterior trimiși înapoi în România, unde au fost eliberați între decembrie 1943 și ianuarie 1944.
În octombrie 1943, pe măsură ce Armata Roșie se apropia de regiune, autoritățile române au decis lichidarea lagărului. Optzeci de deținuți evrei au fost transferați la alte ghetouri din Transnistria.
Un grup de 54 de evrei considerați comuniști a fost trimis la închisoarea din Rîbnița. La 19 martie 1944, aceștia au fost uciși în celulele lor de membri ai SS.
Cel mai mare grup, de aproximativ 565 de persoane, a fost transferat în România în martie 1944 și internat în lagărul pentru deținuți politici de la Târgu Jiu. Colonelul Sabin Motora, ultimul comandant al lagărului de la Vapnearka, a fost creditat în relatările unor supraviețuitori cu protejarea deținuților în timpul evacuării și cu împiedicarea predării lor armatei germane.
Au fost și deținuți transferați la Târgu Jiu care au rămas acolo până după înlăturarea regimului Antonescu în august 1944.
Mărturii ale supraviețuitorilor Mărturiile foștilor deținuți oferă informații suplimentare despre viața cotidiană din lagăr și despre existența unor categorii de prizonieri care apar mai rar în relatările concentrate asupra deținuților politici evrei.
Istoricul Holocaustului Boris Zabarko a publicat, printre altele, mărturiile Tamarei Zhura-Stelmakh și Adei Vorontsova, ambele copii în perioada în care au fost internate la Vapnearka.
Tamara Zhura-Stelmakh, născută la Kiev în 1934, locuia împreună cu familia la Cernăuți înainte de arestarea acesteia de către autoritățile române. Potrivit mărturiei sale, deținuții au fost transportați spre Vapnearka în vagoane de marfă supraaglomerate. La sosire, adulții au fost obligați să parcurgă pe jos distanța dintre gară și lagăr, în timp ce unii dintre copiii mici au fost transportați separat cu căruțele.
Ea a descris lagărul ca fiind înconjurat de trei rânduri de sârmă ghimpată și păzit de santinele. Deținuții erau înghesuiți în încăperi în care se aflau câte 30–40 de persoane și dormeau pe podea. Zhura-Stelmakh și-a amintit și de lipsa extremă de hrană și de alimentația bazată în mare parte pe supă de mazăre.
Ada Vorontsova, născută Kravtsova în 1934, locuia de asemenea la Cernăuți. Potrivit mărturiei sale, ea și bunica sa au fost arestate în toamna anului 1942 și ținute timp de 42 de zile în închisoarea centrală din Cernăuți înainte de a fi transportate cu trenul la Vapnearka.
Vorontsova a descris o populație a lagărului care includea, pe lângă evrei, ucraineni, polonezi, ruși, romi și alte persoane. Ea a relatat că deținuții adulți erau scoși din lagăr pentru muncă forțată, inclusiv pentru înlăturarea ruinelor provocate de bombardamente, descărcarea vagoanelor, săparea tranșeelor și manipularea cerealelor. Copiilor le erau uneori atribuite munci mai ușoare.
Mărturiile celor două supraviețuitoare indică faptul că populația și funcțiile complexului de la Vapnearka s-au modificat de-a lungul perioadei de funcționare a lagărului.
Urmări Mai mulți foști deținuți de la Vapnearka au devenit activi politic după război și au ocupat funcții importante în România comunistă. Printre aceștia s-a numărat Simion Bughici, care a devenit ministru al afacerilor externe între 1952 și 1955.
Supraviețuitorii afectați de neurolatirism au continuat să sufere de dizabilități neurologice după război, iar problema recunoașterii și despăgubirii acestora s-a prelungit timp de mai multe decenii.
Transport Vapnearka este un nod feroviar regional. Gara localității deservește zona de sud a regiunii Vinnița. Legăturile spre localități precum Bușa, Dzyhivka, Olhopil, Tomașpil și Sobolivka sunt asigurate și prin transport rutier.
Demografie
Conform recensământului din 2001, majoritatea populației așezării de tip urban Vapnearka era vorbitoare de ucraineană (%), existând în minoritate și vorbitori de rusă (%).
Bibliografie
Note
Legături externe
Site-ul localității Vapnearka Vapniarka camp – The Holocaust in Romania
Vapniarka, Tomașpil, Vinița Vapniarka, Tomașpil, Vinița Vapniarka, Tomașpil, Vinița Vapnearka Categorie:Holocaustul în România Categorie:Holocaustul în Ucraina Categorie:Crime de război în cel de-al Doilea Război Mondial