Bătălia de la Sedan (1940)

Bătălia de la Sedan (numită pentru a o diferenția de bătălia din 1870 din timpul războiului franco-prusac A două bătălie de la Sedan (12–15 mai 1940)Frieser 2005, p. 196.Mansoor 1988, p. 1.Krause and Cody 2006, p. 174. a fost o bătălie din timpul celei de-a doua conflagrații mondiale care a avut loc în timpul Campaniei din Franța. Bătălia a fost parte a așa-numitului „Plan Manstein” al Wehrmachtului (cunoscut cu numele de cod Fall Gelb (Planul Galben)).Julian Jackson, The Fall of France: The Nazi Invasion of 1940 (New York: Oxford University Press, 2003), p.30. Acest plan operațional prevedea o ofensivă prin zona muntoasă puternic împădurită a Ardenilor pentru încercuirea forțelor aliaților din Belgia și nord-estul Franței. Grupul de Armate al Germaniei a traversat râul Meuse pentru cucerirea Sedanului și croirea unui drum spre nord-vest spre Canalul Mânecii, pentru prinderea în încercuire a forțelor aliate care înaintau spre răsărit în Belgia, conform strategiei franceze cunoscute ca „Planul Dyle”.

Sedan era situat pe malul râului Meuse. Cucerirea lui le-ar fi oferit germanilor controlul asupra unei baze pentru capturarea podurilor de peste Meuse și traversarea unor importante forțe mecanizate. Dacă ar fi reușit să cucerească Sedanul și podurile din regiune, diviziile germane ar fi putut înainta în regiunea interioară deschisă și slab apărată a Franței, de la Sedan până la Canalul Mânecii. Pe 12 mai, Sedanul a fost cucerit fără ca germanii să întâmpine o rezistență notabilă. În zilele care au urmat, germanii au înfrânt defensiva franceză din zona înconjurătoare de pe malul de vest al Meusei. Succesul a fost asigurat în special de atacurile Luftwaffe. Combinația dintre bombardamentele germane și moralul scăzut al trupelor franceze a făcut ca apărarea să se prăbușească, francezii nefiind capabili să organizeze o defensivă coerentă. Germanii au cucerit podurile de peste Meuse, ceea ce le-a permis să transporte cantități mari de provizii și să mute efective importante spre linia frontului. Pe 14 mai, aviația aliată (Royal Air Force și Armée de l'Air) a încercat fără succes să distrugă podurile și să oprească fluxul de oameni și materiale. Luftwaffe a împiedicat orice tentativă aliată de distrugere a podurilor, iar în timpul unor bătălii aeriene vaste, aliații au suferit pierderi grele, care au redus foarte mult capacitatea de atac a bombardierelor aliate.Dear 2005, p. 326.

Traversarea râului Meuse le-a permis germanilor să pătrundă în zona interioară a Franței, zonă în care nu fusese organizată nicio structură defensivă, și să înainteze spre Canalul Mânecii fără să întâlnească o rezistență notabilă. Tentativele de lansare a unor contraatacuri de către francezi împotriva capetelor de pod germane din zilele de 15-17 mai au eșuat datorită necoordonării și confuziei. După cinci zile de la cucerirea podurilor, germanii au atins malurile Canalului Mânecii. Victoria de la Sedan a asigurat atingerea obiectivului operațional al Fall Gelb – încercuirea celor mai puternice armate aliate, inclusiv a Corpului Expediționar Britanic. Bătăliile care au urmat au distrus restul armatei terestre franceze și au alungat forțele britanice de pe continent, având ca rezultat capitularea Franței din iunie 1940.Healy 2007, p. 62.

Cadru istoric

Planul germanilor

Pe 10 mai 1940, Wehrmacht a invadat Luxemburgul, Țările de Jos și Belgia. Înaintarea germană în Țările de Jos a fost constantă, chiar dacă nu întotdeauna conform planului. Până pe 12 mai, elemente ale Grupului de Armată B se apropiau de orașele Rotterdam și Amsterdam, în vreme ce în Belgia centrală erau în apropierea pozițiilor defensive aliate de pe râul Dyle, la est de Bruxelles.Healy 2007, p. 48. Răspunzând invaziei, Grupul de Armată I aliat de sub comanda lui Gaston Billotte, având în componență Armatele I, a VII-a, a IX-a franceze și BEF, au înaintat spre râul Dyle, în conformitate cu planul omonim – o ofensivă menită să oprească înaintarea germană în Belgia. Ofensiva Grupului de Armată B german nu era decât o diversiune. Principala lovitură a Fall Gelb a fost dată de Grupul de Armate A prin Ardeni în Luxemburg și sudul Belgiei. Odată ce aceste regiuni slab apărate au fost cucerite, XIX. Panzerkorps de sub comanda lui Heinz Guderian trebuia să lovească la Sedan, pe râul Meuse. Cucerirea Sedanului urma să le permită germanilor înaintarea în interiorul teritoriului francez neapărat și mai departe, spre canalul Mânecii, în spatele forțelor mobile aliate aflate în Belgia. Germanii urmau să înfăptuiască o încercuire strategică de amploare.Frieser 2005, p. 155.

Pentru această ofensivă, Înaltul Comandament German (OWK) (German High Command) i-a asigurat Grupului de Armată A cea mai puternică concentrare de forțe motorizate și blindate. Deși Grupului de Armată B îi fuseseră alocate 808 tancuri, peste un sfert dintre acestea erau tipuri ușoare – Panzer I și Panzer II. Tipurile grele de tancuri – Panzer III și Panzer IV – au fost repartizate Grupului de Armată A, care avea nevoie de cele mai bune mașini de luptă, pentru obținerea victoriei la Sedan.Healy 2007, p. 32. Grupul de Armată A a primit 1.753 de tip greu.Healy 2007, p. 44.

Ardenii „impenetrabili” După sfârșitul primei conflagrații mondiale, Statul Major francez a proclamat că planul unui atac viitor german prin sectorul Ardeni-Sedan este nerealizabil. Comandanții francezi considerau că terenul accidentat din regiune nu poate fi traversat de tancuri. Mareșalul Philippe Pétain a descris Ardenii ca fiind „impenetrabili”.Frieser 2007, p. 139. Maurice Gamelin a descris această trăsătură geografică ca "Cel mai bun obstacol anti-tanc din Europa". „Bariera” râului Meuse și a Ardenilor părea francezilor să fie un obstacol natural foarte greu se străbătut sau de ocolit. Concluzia francezilor era că, în cel mai fericit caz, un asalt german prin Ardeni spre Sedan va atinge aliniamentul Meuse doar la două săptămâni de la declanșarea ofensivei, din care doar traversarea Ardenilor de către coloanele mecanizate urma să dureze între cinci și nouă zile.Frieser 2007, pp. 139–140.

Aprecierile strategilor francezi au fost contrazise de aplicația militară organizată în 1938. În acel an, generalul André-Gaston Prételat a condus manevrele care s-au desfășurat conform unui scenariu în care armata germană lansa un atac cu șapte divizii, din care patru de infanterie motorizate și două brigăzi de tancuri.Evans 2000, p. 48. Aplicația a demonstrat că apărarea franceză urma să cedeze. Rezultatul a fost o înfrângere de o așa natură, încât s-a pus problema dacă nu cumva publicarea raportului ar fi afectat moralul armatei. La sfârșitul lunii martie 1940, un raport destinat lui Gamelin numea pozițiile defensive de la Sedan, ultima poziție „fortificată” de pe Meuse care închidea poarta de acces către interiorul Franței, ca fiind „complet inadecvată”. Prételat a identificat în mod corect faptul că terenul accidentat nu era un obstacol de netrecut pentru blindate. Cel mult, a tras generalul concluzia, germanii ar fi acoperit distanța până la Meuse în 60 de ore, iar traversarea râului ar fi fost făcută într-o singură zi.Frieser 2007, p. 140. Această estimare avea să se dovedească doar cu trei ore mai lungă decât cele 57 de ore de care au avut nevoie germanii pentru atingerea obiectivului strategic propus.

Armata franceză a aprobat măsuri pentru îmbunătățirea fortificațiilor în toamna anului 1939, dar condițiile meteo nefavorabile din acea iarnă au împiedicat transportul în zonă a tuturor materialelor necesare lucrărilor și turnarea betoanelor. Pe 11 aprilie 1940, generalul Charles Huntziger a cerut alocarea altor patru divizii care să lucreze la fortificații, dar a fost refuzat.Evans 2000, p. 49.

Apărarea franceză de la Sedan

Fortificațiile franceze de la Sedan erau slabe și întărirea lor a fost neglijată.Frieser 2005, p. 146. Francezii au crezut pentru o lungă perioadă de timp că germanii nu vor ataca prin sectorul Sedan, iar pentru apărarea zonei a fost alocată doar Divizia a 55-a de infanterie comandată de generalul Pierre Lafontaine. Această divizie era considerată una de „seria B” (formată în principal din rezerviști și cu efectivele incomplete). Linia Maginot se termina la aproximativ 20 km est de Sedan la La Ferté, unde Fortul No. 505 era cea mai vestică poziție a marii construcții defensive. Sedanul era parte a Liniei Maginot extinsă, care se întindea spre nord în spatele râului Meuse. Între Sedan și La Ferté se afla breșa Stenay, o întindere de teren neprotejată de lucrări defensive sau obstacole naturale. Mai mulți generali francezi au insistat pentru întărirea acestui sector, fără să se ia în considerație și fortificarea Sedanului.

În timp ce francezii construiau fortificațiile, avioanele de recunoaștere ale Luftwaffe au urmărit continuu lucrările, serviciile de informații germane fiind ținute la curent cu stadiul operațiunilor. Pantele terasate ale malurilor râului Meuse, la care se adăugau ceea ce părea în fotografiile de recunoaștere drept un lanț formidabil de buncăre și linii defensive, l-au făcut pe feldmareșalul Gerd von Rundstedt, comandantul Grupului de Armată A, să pună la îndoială planul lui Guderian, care alesese Sedanul ca locul în care să se depună cel mai important efort militar. Pentru ca să se ia o decizie corectă cu privire la fortificațiile identificate, a fost convocată pentru analiză o echipă de specialiști care să evalueze fotografiile. Specialiștii au ajuns la concluzia că fortificațiile care păreau atât de puternice erau de fapt șantiere în lucru ale unor buncăre neterminate, fără nicio valoare din punct de vedere defensiv. Concluziile specialiștilor în fotografie au înclinat definitiv balanța în favoarea planului de atac conceput de Guderian.

Generalul Huntziger era convins că fortificațiile din beton îi vor asigura siguranță în zona Sedanului, de vreme ce el respingea din capul locului orice posibilitate de declanșare a atacului german prin Ardeni. Armata a II-a a construit fortificații turnând aproximativ 52.000 m3 de beton de-a lungul frontului, dar foarte puțin în sectorul Sedan. În septembrie 1939, la începutul războiului, existau doar 42 de buncăre care să protejeze capetele de pod de la Sedan. Până pe 10 mai au mai fost construite 61 de buncăre. Până la data declanșării atacului german, cele mai multe buncăre noi erau neterminate, nefiind montate tunurile din cazemate, iar unele dintre ele nu aveau încă montate ușile de acces, ceea ce le făcea vulnerabile la atacul infanteriei.Frieser 2005, p. 147. La nord de Sedan, orașul Glaire se afla în dreptul mai multor puncte de traversare a râului Meuse, aici aflându-se zona în care germanii aveau să dea atacul principal. Exista aici o breșă în sistemul defensiv de aproximativ 2 km, între buncărul 305 de la Glaire și buncărul 211 de lângă podul Pont Neuf. Această zonă neapărată permitea desfășurarea unui atac dinspre nord, forțele germane putând folosi un drum aflat în stare bună pentru deplasarea pe direcția Fleigneux–Saint-Menges–Glaire-Sedan.Frieser 2005, pp. 148–149.

Sistemul defensiv de la Sedan nu era întărit cu câmpuri minate corespunzătoare. Armata a II-a franceză trebuia să apere un front de 70 km și primise pentru plasarea pe teren doar 16.000 de mine. Dintre acestea, 7.000 de mine fuseseră încredințate diviziilor de cavalerie, care trebuiau să le monteze în calea înaintării germane prin sudul Belgiei. Pentru apărarea aliniamentului Meusei au rămas doar 2.000 de mine. Dintre acestea, Divizia de infanterie a 55-a a primit doar 422. Nici măcar toate acestea nu au fost plasate pe teren, iar unele dintre câmpurile minate au fost dezafectate sau mutate când s-a început construirea unor buncăre în zona Sedan.Frieser 2005, p. 149.

Atacul german