Aeroportul Internațional „Traian Vuia” Timișoara (IATA: TSR, ICAO: LRTR) este al patrulea aeroport din România după numărul de pasageri, deservind o populație de 2,5 milioane de locuitori. Începând cu 6 ianuarie 2003, aeroportul poartă numele inventatorului român Traian Vuia, născut în județul Timiș. Aeroportul servește drept bază operațională pentru Wizz Air și este considerat aeroport de rezervă pentru București (OTP), Budapesta (BUD) și Belgrad (BEG), fiind și cel mai important aeroport din Euroregiunea DKMT.

Aeroportul îndeplinește toate condițiile de siguranță aeronautică conform standardelor internaționale, ca urmare, în iunie 2014, Autoritatea Aeronautică Civilă Română a autorizat exploatarea sa pentru o perioadă de trei ani (maximul posibil, uzual autorizarea fiind anuală). Nu există restricții de operare pentru nicio companie aeriană și niciun tip de aeronavă. Aeroportul Internațional Timișoara a devenit, la începutul anului 2017, primul aeroport din România certificat EASA.

Istoric

Prima bază aeriană din Timiș a devenit operațională în timpul Primului Război Mondial. Aceasta se afla pe pășunea comunală de lângă comuna Dudeștii Noi și a funcționat în perioada 15 noiembrie 1915–aprilie 1917 pentru încărcarea și repararea dirijabilelor germane. După închiderea acestei baze aeriene, în 1919, sătenii din zonă au încercat să o demonteze bucată cu bucată, însă scheletul metalic al halei s-a prăbușit peste ei, iar cinci persoane au murit.

Prin decizia Comisiei Interimare din 10 iulie 1935 și în baza ordinului telegrafic al Ministerului de Interne nr. 12604/1935, se hotărăște înființarea unui aeroport provizoriu al Timișoarei, amplasat pe terenul de instrucție al Garnizoanei Militare, aproximativ pe actualul amplasament al Iulius Mall. La data de 17 iulie 1935 aterizează pe aeroport primul avion în regim de zbor tehnic. Inaugurarea oficială s-a făcut la 20 iulie 1935. La înființare nu dispunea de niciun fel de bază materială. Pentru instalarea administrației aeroportului s-a ridicat o clădire provizorie din scânduri și carton gudronat, compusă din trei încăperi, repartizate astfel: un birou pentru comandant, un birou de trafic și unul administrativ, un corp de gardă și o sală de așteptare.

În 27 iulie 1936, în urma unui proces verbal încheiat între autorități și comandantul Aeroportului Comunal Timișoara, se hotărăște alocarea unui fond de aproximativ cinci milioane de lei pentru construirea aeroportului definitiv. Se prevedea construirea unei aerogări, a unui hangar și a două clădiri – posturi de transmisiuni și telegrafie – amplasate lângă Timișoara, pe câmpia Cioca. În urma licitației a fost declarată câștigătoare firma Aug. Schmiedigen, pentru suma de 4,5 milioane de lei. Pe timpul proiectului, zborurile dinspre și spre Timișora au fost preluate în continuare de aeroportul provizoriu. Construcția noii aerogări este finalizată în 1938, însă licitația a fost una destul de dubioasă, motiv pentru care a fost anulată de Curtea Administrativă Superioară. La acel moment lipseau racordurile la rețeaua electrică, telefon, apă și canal, dar și aparatura necesară.

În anul 1941, administrația aeroportului se mută pe terenul câmpiei Cioca, iar zborurile se desfășoară tot aici. Pe locul aeroportului s-a aflat, până la desființarea din 1864–1865, satul Cioca, cunoscut în maghiară ca Csoka. Datorită unor greutăți întâmpinate în finanțarea lucrărilor și a constatărilor cu privire la solul impropriu (sol argilos care determină stagnarea apei la suprafață), se renunță la proiectul amplasării aeroportului Cioca, clădirile ridicate fiind cedate Institutului Meteorologic Central. Aerodromul Cioca este utilizat astăzi de proprietarii de avione de agrement, cât și de aviația utilitară.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, aeroportul funcționează pe un teren de la Moșnița Nouă. Potrivit arhivelor din acea vreme, aerogara se întindea pe o suprafață de 91 ha și a fost folosită începând cu anul 1942. Pista avea o lungime maximă de 1.200 m și o lățime de 600 m. Aeroportul avea o baracă de scânduri cu trei încăperi folosite de administrație, o magazie, tot din scânduri acoperită cu țiglă improvizată și o baracă de 160 m², adusă de la Deta. Nu avea post de radio-transmisie sau telefonie, iar balizajul era compus din 27 de lămpi de petrol.

Între 1952–1953 are loc construirea și punerea în funcțiune a pistei de decolare-aterizare pentru nevoile Unității Militare de Aviație de lângă satul Giarmata-Vii. În anii '60, Timișoara devine un centru tot mai important din punct de vedere economic, astfel se ia decizia construirii unui aeroport civil de mari dimensiuni, pe actualul amplasament, între comunele Giarmata, Ghiroda și Remetea Mare. În 28 februarie 1964 are loc inaugurarea aerogării pentru curse interne. Între 1964–1965 se prelungește pista cu 500 m (de la 2.000 m la 2.500 m).

La mijlocul anilor '70, administrația de la București ia decizia modernizării Aeroportului din Timișoara. Aerogara era extrem de importantă atât pentru aviația militară, fiind situată în apropierea graniței de vest a României, cât și pentru aviația civilă, se dorea introducerea curselor externe. Decizia modernizării vine prin decret de stat, în 1976. În perioada 1977–1979, pe timpul lucrărilor, traficul aerian din zonă a fost preluat de Aeroportul din Arad, transportul pasagerilor de la Arad la Timișoara și retur fiind efectuat de Aeroportul Timișoara, cu mașinile din dotare. Între 1975–1980 s-a realizat prelungirea pistei de aterizare-decolare, de la 2.500 la 3.500 m și au fost inaugurate clădirile terminalului pentru zboruri internaționale, turnului de control, salonului oficial și clădirii administrative. În anii '80, pasagerii puteau circula la București (de șase ori pe săptămână), la Constanța (două curse/săptămână), în perioada 1986–1989 la Frankfurt (două curse/săptămână), Chicago și New York (câte o cursă pe săptămână, în anumite perioade).

Aeroportul din Timișoara a fost sub asediu în timpul Revoluției din 1989. TAB-uri au fost amplasate la fiecare poartă, iar autobuzele care transportau pasageri sau angajați erau atent verificate de milițieni. În timpul evenimentelor de la Timișoara care au condus la căderea regimului comunist, aeroportul a fost o zonă extrem de importantă, pe aici trecând generali, miniștri și delegați trimiși special de la București de cuplul Nicolae și Elena Ceaușescu pentru a reprima Revoluția.

Revoluția din 1989 a adus o schimbare majoră și pentru Aeroportul Internațional Timișoara. Liberalizarea treptată a pieței și începerea operării unor curse externe, spre Occident, au deschis noi oportunități atât pentru populația din zonă, cât și pentru investitorii străini. Între 1993–1995 au fost făcute lucrări de reparație capitală a pistei de decolare-aterizare, în 1998 a fost inaugurată hala de depozitare mărfuri pentru activități cargo și curierat rapid, Aeroportul Timișoara devenind astfel un centru de transport mărfuri. Între 2000–2001 s-au realizat lucrări de reparație capitală la suprafețele de mișcare (pista de decolare și aterizare, platforma de staționare și căile de rulare) și a sistemului de balizaj luminos, îmbunătățindu-se condițiile de siguranță a zborului. În 6 februarie 2002, aeroportul a căpătat denumirea actuală. Tot în 2002 a fost modernizată aerogara pentru zboruri interne, iar în 2003, pe 19 mai, a fost inaugurată aerogara tranzit, aeroportul devenind nod aerian, legând importante orașe din România cu orașe din Italia și Germania.

Între 2007–2008 au fost realizate lucrări de extindere a terminalului de plecări curse interne și internaționale înspre platforma de aeronave, suprafețele aerogării mărindu-se cu 30% și crescând astfel confortul și calitatea serviciilor oferite pasagerilor. În următorii ani s-au realizat achiziții importante de echipamente și sisteme de securitate aeroportuară pentru a fi în acord cu cerințele europene în domeniu. Au fost executate lucrările de construcție pentru un terminal destinat sosirilor curselor interne, terminal pregătit să deservească pe viitor cursele pentru spațiul non-Schengen. Între 2012–2013 au fost realizate lucrările de reparații la pista de decolare-aterizare pentru creșterea gradului de siguranță. Tot în această perioadă au fost realizate și lucrări de modernizare a echipamentului de electro-alimentare a sistemului de balizaj luminos al pistei. În 2014 au fost inițiate proiecte pentru realizarea a două obiective importante: terminalul intermodal de marfă și terminalul intermodal de pasageri. În 2015, la Aeroportul Internațional Timișoara a fost pus în funcțiune un sistem performant de radionavigație pentru a asigura operarea aeronavelor în condiții de vizibilitate foarte redusă, fiind singura pistă din țară dotată la un nivel înalt pe ambele direcții de aterizare.

Bază militară Aeroportul Internațional Timișoara a găzduit și baza 93 de aviație militară până în august 2004, când aceasta a fost dezafectată, aici rămânând doar o mică anexă de rezervă. După desființare multe din MiG-21 Lancers și IAR-330 au fost mutate la baza 71 de la Câmpia Turzii pentru a completa flota deja existentă.

În baza aeriană au mai operat și avioane de tip Mig-23 Flogger, care au fost retrase la începutul anului 2002. În prezent cele peste 30 de Mig-23 sunt depozitate, fără a fi folosite, pe una din platformele bazei din Timișoara.

Facilități

Aeroportul Internațional „Traian Vuia” dispune, printre altele, de o pistă de decolare-aterizare cu dimensiuni de 3.500 m × 45 m, 18 poziții de parcare aeronave și sisteme de balizaj luminos și navigație aeriană: ICAO CAT II/III pe ambele direcții de aterizare: CAT IIIA pe direcția 29 de aterizare și CAT II pe direcția 11 de aterizare.

Terminale Terminalul 1 este cel mai vechi terminal al aeroportului, construit în anul 1964 și modernizat în 2002. Construcția inițială avea dimensiuni reduse, dar la sfârșitul anului 2010 suprafața terminalului s-a dublat prin inaugurarea extinderii construcției (2.000 m²). Extinderea era necesară datorită creșterii traficului dar și pentru separarea fluxurilor de pasageri, condiție necesară pentru intrarea în spațiul Schengen. Terminalul va fi dedicat zborurilor către destinații din zone non-Schengen, cu un trafic anual previzionat de 180.000 de pasageri. Actual funcționează ca terminal pentru zborurile interne și are o capacitate de procesare de 500 de pasageri pe oră și trei porți de îmbarcare. De aici operează în mare majoritate companiile aeriene românești.

Terminalul 2 a fost inaugurat în anul 1980, apoi extins și modernizat în 2004. Este cel mai mare terminal al aeroportului, cu o capacitate de procesare de 800 pasageri/oră și nouă porți de îmbarcare. Este în același timp terminalul de pe care operează cele mai multe companii dar și terminalul cu cea mai mare varietate de pasageri (din punct de vedere al structurii etnice). Odată cu intrarea țării în spațiul Schengen, statutul internațional al terminalului se va pierde, deoarece zborurile care vor pleca și vor sosi de la acest terminal vor fi considerate zboruri interne. Momentan, aerogara este destinată doar zborurilor în regim internațional.

Terminal 3 (Sosiri Externe) a fost dat in folosinta in anul 2021 in urma unei investitii de peste 30 milioane lei. Terminalul Sosiri Externe acomodeaza în condiții funcționale optime un flux de 540 de pasageri concomitent, adică trei curse aeriene, și permite o creștere viitoare a traficului aerian regional la aproximativ 3 milioane de pasageri pe an.

Evoluții viitoare